Raymond Clarinard: Populația franceză nu este interesată deloc de orice s-ar întîmpla în Europa de Est

Redactorul-șef adjunct al săptămînalului francez „Courrier International”, Raymond Clarinard, nu s-ar gîndi de două ori dacă ar trebui să dea presa pe literatură. Folosindu-se de ficțiune pentru a ajunge mai repede la cititor și a-l arunca în tumultul poveștii, îl prinde în năvodul literaturii și-l lasă să plece abia după ce se asigură că, după ce-a ajuns la ultima copertă a cărții, e mai cîștigat, conștient și pregătit să facă față realității prin care se tot învîrte.

Atunci când scrieți ficțiune nu doar că încercați să clădiți o lume de la zero însă și exagerați voit anumite aspecte ale realității sau anumite caracteristici ale personajelor. E mai ușor de spus adevărul, scriind ficțiune?

Da. E mult mai simplu să spui adevărul așa. Spre exemplu, eu scriu astăzi despre situația din Ucraina și faptul că folosesc fantasticul îmi permite să spun această poveste mai ușor, mai direct – decît în cazul în care aș scrie un eseu, să zicem, politic. Și asta îmi permite totodată și să îl ajut pe cititorul care nu este familiarizat cu situația din Ucraina (în acest exemplu) sau cu oricare altă situație din altă țară, să descopere mai ușor anumite aspecte ale realității, decît prin alt tip de scriitură.

Trebuie să existe și o anumită doză de adevăr, în ficțiune – miezul de la care pornesc lucrurile – sau poate o poveste fi pur și simplu construită folosindu-te de imaginație?

Cred că este imposibil să scrii o poveste pur imaginară, pentru că autorul, fie el și a unei opere fictive, trăiește în realitate. Și, spre exemplu, multe dintre personajele construite de mine sînt inspirate din personajele întîlnite de mine în viața de zi cu zi – de cele importante persoane din viața mea: membri ai familiei, prieteni. Și desigur, personajele respective au deja o bază construită – una bazată pe adevăr, chiar dacă cele din povestirea fictivă nu prind viață.

Spun, cu mîna pe inimă, că prefer ficțiunea, în detrimentul realității. Cînd m-am întrebat singur acest lucru, am realizat că în mine pot spune că trăiesc împreună două persoane: jurnalistul, omul obiectiv, care lucrează la „Courrier international” și omul care scrie literatură, cu poveștile lui.

Fantasticul e un perete care permite cititorului să intre mai ușor în poveste

Dar dacă ele sînt inspirate de membri ai familiei și de prieteni, nu au și anumite calități sau defecte inspirate din propria dumneavoastră persoană?

În poveștile mele, personajele mele sînt inspirate cu precădere din prietenii mei dar da, le dau cîte puțin și din personalitatea mea – sub diverse forme. Există unele caracteristici absolut catastrofale și există unele absolut simpatice. Eu chiar mă inspir din realitate; chiar și atunci cînd încerc să construiesc și descriu un peisaj care nu există, utilizez imagini pe care deja le am în minte pentru că le-am văzut în cîteva locuri și mă folosesc de lucruri pe care le-am simțit sau auzit pînă atunci, în lumea reală. Așa se construiește imaginea aceea fantastică – prin intermediul realității – e un perete care permite cititorului să intre mai ușor în poveste.

Ajunge mesajul pe care doriți să-l transmiteți mai ușor la cititor, prin ficțiune?

Da, eu cred că da. Eu nu mă consider, trebuie să spun de la bun început, autorul unui mesaj; nu cred că ăsta este scopul meu principal. Prima mea dorință atunci cînd scriu este aceea de a povesti ceva anume și de a face oamenii să viseze. Dar, în același timp în care îi fac să viseze, eu pot să le vorbesc și despre lucruri importante – exemplul Ucrainei este unul important. Romanul fantastic pe care îl scriu despre Ucraina astăzi pot spune că este un mod prin care eu trag un semnal de alarmă prin care spun oamenilor: atenție, aproape uitați de lucrurile care se întîmplă în Ucraina. Priviți și într-acolo.

Sînt subiectele pe care le alegeți preluate din presă?

Nu – nu întotdeauna.

Jurnalismul este ancorat în realitate, iar ficțiunea este, dacă putem spune așa, o continuare a ei. Cît de tolerant este jurnalistul din dumneavoastră cu scriitorul, cînd scrieți ficțiune?

Este foarte, foarte tolerant. Spun, cu mîna pe inimă, că prefer ficțiunea, în detrimentul realității. Cînd m-am întrebat singur acest lucru, am realizat că în mine pot spune că trăiesc împreună două persoane: jurnalistul, omul obiectiv, care lucrează la „Courrier international” și omul care scrie literatură, cu poveștile lui.

Și spuneți că nu se intersectează aceste două personalități absolut niciodată?

(Rîde) Ba da, m-ați prins. Am să revin încă o dată la Ucraina – aici se intersectează, pentru că m-am folosit în poveste de lucrurile pe care eu le cunoșteam deja din cariera mea de jurnalist. Am construit astfel, prin intermediul lor, contextul unei povești fantastice. Dar mai apoi, cînd am început să povestesc ce se întîmplă mai departe, jurnalistul n-a mai mers cu mine; s-a oprit acolo.

Care este lucrul cel mai important într-un roman polițist – putem să luăm drept exemplu „Logodnica neagră” – firul complicat al poveștii sau atmosfera și misterul care înconjoară întîmplările?

Eu nu cred că sînt autor de romane polițiste. Spre exemplu, în seria mea despre Ucraina, personajul principal este, da, un polițist. Pentru mine acesta este însă un pretext să pot spune o poveste și să introduc cititorul mai rapid în lumea pe care o construiesc. Dacă vrei să faci asta, romanul polițist e ideal și de aceea am apelat la el. Toți cititorii cunosc codul romanului polițist – toți se atașează foarte ușor de detectivul care, după cum știu deja, anchetează cazul. Cred, prin urmare, că un roman polițist reușit este un amestec perfect de două lucruri: de anchetă polițistă și de atmosferă – ambele dozate în egală măsură.

Pentru mine, povestitorii sînt un lucru esențial într-o țară

Dar nu vă este teamă, atunci cînd scrieți un roman polițist, că va fi tratat de către cititor drept un alt roman polițist publicat – care nu are nimic important ascuns, în spatele poveștii? Că el va uita să caute alte înțelesuri în el?

Nu, nu cred, pentru că în momentul în care eu scriu, povestesc ceva, sînt numai în postura celui care povestește. Ce contează pentru mine cel mai mult în acel moment în care scriu, în care povestea îmi vine în minte – este un lucru greu de explicat. Dar după ce aștern pe foaie ultimul lucru, cînd știu că s-a terminat tot ce am avut de spus, mă gîndesc imediat la prietenii mei și mă întreb: „oare cum vor reacționa ei cînd vor citi ce am scris, cînd vor citi pasajul ăsta?” și încerc să îl fac cît mai pe înțeles. Pentru mine e foarte important începutul poveștii, finalul ei și momentul în care eu dau povestea prietenilor mei, ca ei s-o citească.

Ați spus că v-ați îndrăgostit de România acum 40 de ani, cînd ați văzut-o pe Nadia la Jocurile Olimpice și ați spus atunci și că vă doriți mult să ajungeți aici. După ce ați vizitat-o, s-a ridicat țara la înălțimea așteptărilor?

Da – cu siguranță da. Este teribilă țara asta (rîde); pot spune că o iubesc chiar mai mult decît înainte s-o vizitez.

Ați spus că dacă în Franța scriitorii „se întrec în lansarea ideilor filozofice, fără a mai ști să nareze, românii încă mai au darul povestitului”. E atît de important pentru un popor să-și păstreze povestitorii?

Pentru mine povestitorii sînt un lucru esențial într-o țară. E foarte bine ca un popor să aibă și filozofi, dar povestitorii sînt mai importanți, zic eu. Un povestitor are o memorie uriașă și se ocupă de un registru al poveștilor. El vorbește despre lucruri care s-au întîmplat – dar le aduce în prezent. Povestitorul este, prin urmare, liantul dintre timpuri; dintre trecut, prezent și viitor. Filozoful, pe de altă parte, stă așezat într-un fotoliu și constată. El constată și își dă cu părerea despre lumea care se întîmplă în jurul lui. Bernard-Henri Lévy a spus că filozofia nu este altceva decît arma războiului. Și cred că e oribil. Și așa nu iubesc mult filozofia, dar dacă, în plus, mai vedem și că devine o armă a războiului este deja un lucru catastrofal. Și totuși, prin această viziune asupra filozofiei Bernard-Henri Lévy a antrenat mulți oameni care, mai apoi, au adoptat-o. Uite, povestitorul poate spune, în cele din urmă, o poveste despre cum un filozof a antrenat o țară într-un război – totul petrecut filozofic. Filozoful ce poate spune despre povestitor? Nimic. Pentru mine, o țară care se dezvoltă, este o țară care creează, o țară care are povești și povestitori. Și România are foarte mulți.

Sînt bigam: sînt îndrăgostit de România și, totodată, am o dragoste uriașă pentru Ucraina

Ați afirmat că sînteți extrem de îndrăgostit de Ucraina. Cu această țară de fel de poveste aveți – de unde a pornit această pasiune?

Pot spune un lucru care o să sune ca o mare prostie (să mă scuzați) – sînt bigam: sînt îndrăgostit de România și, totodată, am o dragoste uriașă pentru Ucraina. Ucraina, pentru mine, are o poveste asemănătoare cu aceasta a României. Iubesc Ucraina încă de cînd era sub stăpînire sovietică – am mers în Ucraina înainte să fi venit chiar în România, pentru prima dată și am văzut acolo lucruri care m-au atins cu adevărat.

Povestitorul poate spune, în cele din urmă, o poveste despre cum un filozof a antrenat o țară într-un război – totul petrecut filozofic. Filozoful ce poate spune despre povestitor? Nimic. Pentru mine, o țară care se dezvoltă, este o țară care creează, o țară care are povești și povestitori. Și România are foarte mulți.

Cum ar fi? Cel fel de lucruri v-au impresionat atunci?

Brutalitatea societății. Societatea ucraineană, cea post-sovietică. Aici, vedeți, în România, viața nu este ușoară – dar aici nu este o lume post-sovietică, este una post-comunistă. În țările post-sovietice există o societate atît de brutală, care te șochează – este o lipsă totală de respect între oameni; un lucru care nu are cum să nu te neliniștească. Odată cu revoluția și războiul, brutalitatea oamenilor chiar s-a agravat.

Eu spun că pentru a realiza că Le Pen și Mélenchon sînt la fel trebuie invitați amîndoi la aceeași masă și provocați să discute despre Ucraina – atunci toată lumea va vedea că ambii sînt perfect de acord și de aceeași parte.

Dacă discutăm despre contextul politic și starea Ucrainei de astăzi – ați analizat situația din Ucraina și ați spus că „tot ce se întîmplă ca mișcare naționalistă sau mișcare pro-ucraineană în Ucraina este considerat ca fiind fascist și că așa crede opinia publică, pentru că așa a fost indus.” Cum ar putea fi combătut acest lanț de știri false care, de fapt, acoperă adevărata tragedie care se petrece acolo?

Este într-adevăr dificilă lupta împotriva acestui tip de știri false, pentru că are legătură cu începutul; chiar cu începutul EuroMaidanului. La începutul Maidanului erau acolo studenții și comercianții, dar media pro-rusă a început să spună că aceștia sînt așa-numiții „banderiști”, iar pentru ruși Stepan Bandera (de unde și numele lor) era liderul rezistenței naționaliste ucrainiene în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Rezistența naționalistă ucraineană a rezistat împotriva naziștilor și împotriva sovieticilor – a rezistat amîndurora. Era complicat, pentru că uneori negocia cu unul dintre ei și lupta cu celălalt și viceversa. În propaganda sovietică de după război, banderiștii erau egali cu colaboratorii pro-naziști. De fiecare dată cînd mișcarea națională ucraineană a încercat să se exprime în legătură cu al doilea Război Mondial, discursul Moscovei a fost unul care spunea că „mișcarea națională ucraineană nu este nimic altceva decît mișcarea nazistă”. Nu era deloc subtilă exprimarea lor, dar era foarte eficientă pentru ei, pentru că își atingeau scopul. La Maidan chiar asta s-a întîmplat. S-a dovedit că da, în Ucraina, ca în România sau chiar și Franța, există mișcări de extremă dreapta. Da, unele mișcări de extremă dreapta utilizează simbolurile naziste. Pentru a vă oferi un exemplu: după Maidan, după plecarea președintelui pro-rus, au avut loc acolo alegeri legislative – partidul de extremă dreapta, care nu a vorbit mult în timpul Maidanului, s-a prezentat la alegeri. Ce procentaj au avut la alegeri? 1.80 %. Au făcut mult zogomot – au fost violenți. Pentru media pro-rusă este simplu să vorbească despre ei. Este foarte simplu – și este adevărat că o revoluție făcută numai de către studenți și din micii negustori este considerată de către o mare parte din Europa drept un puci nazist. A lupta împotriva ei înseamnă a spune adevărul – e cea mai simplă cale. Dar mulți oameni preferă să asculte propaganda politică, în locul adevărului. E, din păcate, mullt mai simplu pentru ei.

Majoritatea partidelor franceze de dreapta este pro-rusă

Cum preia presa franceză pulsul întîmplărilor din Ucraina?

Poziția oficială a guvernului este de a impune sancțiuni Rusiei și de a tine să recunoască că Rusia este agresorul din toată povestea aceasta – asta este însă doar cea oficială; a președintelui. O parte din media îmbrățișează și ea aceeași părere și mulți colegi ai mei redau inteligent războiul din Ucraina. Ei spun că nu sînt fasciști acolo și că nu este o revoltă împotriva Rusiei, ci este de-a dreptul o invazie a Rusiei. Populația însă este total dezinteresată. Populația franceză nu este interesată deloc de orice s-ar întîmpla în Europa de Est – de absolut nimic din zona aceasta. Ultima etapă este însă cea mai gravă: după guvern și populație urmează poziția partidelor politice. Majoritatea partidelor de dreapta este pro-rusă; a dreptei clasice. Doamna Marine Le Pen este pro-rusă; este plătită de Rusia; domnul Jean-Luc Mélenchon este și el pro-rus convins.

Jean-Luc Mélenchon a fost văzut de către studenții francezi, la ultimele alegeri, drept o salvare, nu drept un personaj pro-rus. De ce credeți că a fost favoritul tinerilor?

Mulți tineri l-au votat pentru că, desigur, chestiunea Ucrainei nu a interesat pe nimeni acolo. În rest, Mélenchon are pur și simplu idei care au ademenit tinerii occidentali – revoluția perpetuă și altele asemănăntoare. Un mare partid al tinerilor francezi a lucrat mai mulți ani pentru îndeplinirea acestor idei ale lui, așa că i-a cooptat ușor. Eu spun că pentru a realiza că Le Pen și Mélenchon sînt la fel trebuie invitați amîndoi la aceeași masă și provocați să discute despre Ucraina – atunci toată lumea va vedea că ambii sînt perfect de acord și de aceeași parte. Dar din păcate nimeni nu o va face niciodată. Acesta e jocul și se joacă pînă la capăt.