Marian Voicu: Lipsa de cultură în politica externă ne face să fim o provincie în materie de presă

Specializat în inginerie și economie, după căderea regimului comunist Marian Voicu și-a început cariera de jurnalist la studioul regional TVR Iași, continuînd să urce pe treptele carierei timp de mai bine de 20 ani; atît în studiourile TVR, dar și la radio. Deși a cochetat cu diverse formate media, pasiunea sa pentru documentar l-a purtat de pe ținuturile românești din Balcani pînă în Siberia, Uganda și Liban. De-a lungul anilor a realizat peste 50 de documentare în peste 30 de țări. Aceeași pasiune i-a adus la sfîrșitul anului trecut medalia de aur oferită de Asociația Corespondenților Organizației Națiunilor Unite pentru documentarul „Exodul. O tragedie siriană”- despre situația refugiaților din Liban. Această ultimă experiență a împărtășit-o pe larg cu publicul ieșean, prezent la Seminarul Internațional de Jurnalism de la Iași, care s-a desfășurat în perioada 21 – 23 martie 2016. Marian Voicu crede că jurnaliștii nu sînt vedete, iar vedetele nu pot fi jurnaliști.

Cum ați regăsit Iașul?

Aici am trăit cele mai frumoase momente de la începutul meseriei, dar și din viața privată. TVR Iași era, în vremea aceea, locul ideal ca să te formezi ca jurnalist pentru că era o generație tînără, foarte moti­va­tă, și am avut niște mentori care ne-au impulsionat foarte bine. Fiind o stație regională, avantajul a fost că a putut face fiecare exact ce a vrut, știri, documentar, reportaj sau talk-show, astfel încît am putut vedea în ce excelează fiecare, ceea ce la o stație mare nu prea îți poți permite. De obicei intri pe un drum și e foarte greu să mai ieși. Acesta a fost marele avantaj, am crescut cu toții împreună. Acum, evident, ne-am risipit mulți dintre noi în cele patru zări, dar au rămas și oameni foarte valoroși la TVR Iași și e foar­te interesant să vezi cum a evoluat fie­care, pe ce drum a mers în viață. Unii au ales să trăiască la Paris sau în alte zone, alții la București, dar ex­pe­riențele profesionale spun multe des­pre cum ne-am format aici, se văd lucrurile pe care le-am învățat la Iași. Iașul are o școală bună de presă.

Sînteți jurnalist, însă studiile dumneavoastră sînt în domeniul ingineriei și economiei. Cum ați descoperit pasiunea pentru jurnalism?

Generația mea, din păcate, n-a avut șansa unor studii de specialitate. Înainte de ’89, dacă voiai să fii ziarist cu diplomă trebuia să faci o facultate care se numea „Ștefan Gheor­ghiu” (n.red. Facultatea de Zi­aristică „Ștefan Ghiorghiu” fă­cea parte din Universitatea Muncito­reas­că a PCR, înființată în anul 1941, la inițiativa Anei Pauker). Aceasta avea mai multe secții printre care și secția de jurnalism, care era de­di­cată în general activiștilor de par­tid. Astfel că, nu era foarte onorabil să înveți să faci presă acolo, mai ales că înainte de ’89 era o presă aservită Partidului Comunist și lui Nicolae Ceaușescu. Prin urmare, stu­diile de inginerie și economie au fost rețeta firească a vremurilor de atunci, în care trebuia să te descurci, să supraviețuiești într-o Ro­mâ­nie comunistă. După care, din­tr-un noroc pur și simplu, am vă­zut un anunț de casting la TVR Iași, în 1996. M-am prezentat, din cîteva sute de candidați am rămas, din cîte îmi amintesc, zece, iar celor zece nu li s-a promis nimic altceva decît că da­că lucrează pe termen nedefinit co­laboratori, poate la un moment dat se va ivi șansa să se elibereze un post. Așa că am lucrat un an drept colaborator, în timp ce mai făceam și alte lucruri și mai aveam și alte joburi, și după un an de zile, din cei zece am rămas singurul și s-a eliberat un post. Acesta era mecanis­mul atunci, mi s-a părut dintotdeauna un mecanism firesc pentru că perioada de probă e cea mai im­portantă pentru un om care vrea să facă meseria asta, adică pe lîngă talent, dacă este, îți trebuie și alte ca­lități, precum tenacitate. Astăzi sînt oameni tineri care atunci cînd vor să înceapă acest job, încep prin a pune condiții, 700 de euro salariu, mașină, telefon și să apară pe sti­clă. Sînt foarte mulți oameni tineri care se visează Andreea Esca și nu e bine să pleci așa în viață, pentru că presa nu înseamnă neapărat să fii prezentator de știri, e mult mai mult, acesta ar trebui să fie finalul, ar tre­bui să fie apogeul unei cariere, cel pe care îl vezi prezentînd știrile, să ai încredere că a avut un parcurs pro­fesional și a epuizat multe din tra­se­ele firești ale meseriei, iar acesta este pre­miul cel mare, nu poate fi în­ce­pu­tul unei cariere.

Nu merită să investești resurse și energie încercînd să fii vedetă

Cu alte ocazii ați spus că „vedetele nu pot fi jurnaliști, iar jurnaliștii nu sînt vedete”. De ce?

Acest „star” sistem decredibili­zea­ză într-un fel meseria de jurnalist. Îți trebuie în primul rînd curiozita­te, onestitate, trebuie să lucrezi cu modestie, pe cît posibil, în slujba bunei griji, iar dacă asta te face ve­de­tă de televiziune, înseamnă că ești foarte bun și că sistemul în care lu­crezi e unul selectiv și presa din ța­ra respectivă te-a crescut în mod fi­resc, organic, ceea ce din păcate la noi nu se întîmplă astăzi. Sînt mulți jurnaliști care au fost vedete și despre care acum nu mai știi ni­mic, au ieșit total din conștiința pu­blicului. Sînt oameni care au apă­rut zi de zi prezentînd știrile, pînă acum cîțiva ani, și despre care acum nu mai știm nimic, au dispărut. De asta spun că e trecător, nu merită să investești resurse și energie în­cer­cînd să fii vedetă.

„Probabil cei mai mulți dintre compatrioți au aflat că avem frontiere cu Ucraina cînd a izbucnit conflictul din Est.”

Deși ați moderat mai multe talk-show-uri de televiziune, sînteți pasionat de documentar. Care este astăzi rolul poveștilor în televiziune?

Reportajul și documentarul sînt cele mai scumpe specii de televiziu­ne, implică multe resurse umane și financiare, timp foarte mult și televiziunile, astăzi, nu prea își mai per­mit aceste lucruri din diverse mo­ti­ve, dar în general este invocată lip­sa de resurse. Sînt puține stații de te­le­viziune care își permit să mai fa­că lucrul acesta. De obicei, stațiile de televiziune difuzează știri, talk-show și divertisment. Rar mai gă­sești o oră de reportaj sau de docu­mentar pe săptămînă. Unele reu­șesc să facă o treabă excepțională. „Ro­mâ­nia, te iubesc” de la Pro TV sau „În premieră” de la Antena 3, iar altceva nu prea mai poți invoca. Te­leviziunea publică a făcut dintotdeauna lucrul acesta, fiind într-un fel e misiunea sa, și încă o mai face, în pofida situației dificile în care se află. Dacă o știre pe care o faci sau un material de actualitate mîine nu mai este relevant și peste o săptă­mî­nă nimeni nu își va mai aminti de lucrul ăsta. E extrem de frustrant, pentru că îți mănînci ficații ca să produci informații relevante și știri care sînt foarte importante, dar să vezi că toată munca ta s-a ri­sipit. Reportajul și documenta­rul, din fericire, rămîn. Aceste două spe­cii înseamnă altceva, altă scriitură, alt tip de punere în pagină, mo­bi­li­zează cu totul alte resurse, dar me­rită, cu siguranță!

Am avut concurenți de la televiziuni foarte puternice, cu resurse la care noi nu vom visa niciodată

Mai devreme ați adus în discuție situația Televiziunii Române. În opinia dumneavoastră, care ar trebui să fie rolul televiziunii publice în contextul actual?

Să informeze obiectiv, să ofere informații relevante, să servească in­teresul național, indiferent de in­te­re­sele politicienilor, ale Guvernu­lui și ale oamenilor de afaceri. E simplu.

Cum vedeți dumneavoastră depășirea crizei în care se află acum TVR?

Din păcate am ajuns mult prea departe cu criza, nu prea mai sînt soluții financiare sau fiscale, este invocată fie insolvența, care însă are niște valențe neconstituționale, este invocată amnistia fiscală, pe ca­re însă Bruxellesul nu o va accepta pentru că ar însemna să acorzi un avantaj unui actor de pe piață, în detrimentul celorlalți. Nu se va ma­jora taxa pentru că Guvernul nu vrea să facă lucrul acesta, nu se va modifica legea, în sensul în care TVR ar trebui să nu mai plătească taxa pe valoare adăugată, care în mo­mentul acesta este nededuc­ti­bi­lă. sau să devină societate comercială, astfel încît TVA-ul să fie dedu­cti­bil. Așadar, dacă nu se modifică legea, nu se majorează taxa, nu se dă am­nis­tie fiscală, insolvența este sau nu posibilă, rămîn doar disponibi­li­ză­rile, care însă nu rezolvă problema. Asta este o marotă pe care o in­vo­că toată lumea, dar care pînă la urmă nu va rezolva situația, nu asta e pro­blema din TVR. Nu se poate compara cu Pro TV sau cu alte stații ca­re nu fac decît un anumit tip de programe și au externalizat tot ce în­seam­nă divertisment, film și așa mai departe, așa că nu prea mai văd soluții în momentul ăsta.

A fost adusă în discuție și egalizarea timpului de publicitate pe care îl difuzează TVR și televiziunile private. Credeți că aceasta ar fi o soluție?

Prin lege într-adevăr noi sîntem obligați să nu difuzăm mai mult de opt minute de publicitate la ora de emisie, iar celelalte televiziuni au o marjă mult mai mare pe care o în­calcă pentru că amenda pe care o plătesc dacă depășesc timpul e mult mai mică decît profitul pe care îl realizează. Marea problemă, care es­te lipsită total de fair-play, este ma­jorarea pe care a decis-o unilateral un președinte al televiziunii în 2005-2006, ca TVR să plătească de cinci ori mai mulți bani din publicitate taxă la Centrul Național al Cine­ma­tografiei, decît concurenții. Asta a fost o lovitură sub centură și nu există nicio justificare.

„Sînt foarte mulți oameni tineri care se visează Andreea Esca și nu e bine să pleci așa în viață.”

Reprezentanții sindicatelor au lipsit de la întîlnirea din Parlament în momentul în care a fost dezbătută situația TVR, invocînd că directorii televiziunii sînt aleși de politicieni și nu ar fi fost în interesul lor participarea.

Sindicatele, din păcate, nu au pro­pus soluții și cîteodată nici nu au fost bine intenționate, în cei 20 de ani de existență. Au stat la baza disponibilizărilor de multe, multe ori. Au fost două valuri de dis­po­ni­bilizări importante, iar la ultimul și-au dat acordul ca partener social pentru acestea, deși selecția a fost prost făcută, la limita legii, dovadă că toți cei care au fost disponi­bi­li­zați și au dat în judecată televiziu­nea, au cîștigat și s-au întors. Sindica­te­le nu ne pot reprezenta în acest mo­ment, nu pot furniza o soluție. Din păcate, problema este la clasa poli­ti­că.

Organizația Națiunilor Unite prin toate agențiile ei furnizează informație seacă

În pofida situației dificile a TVR, în calitate de reprezentant al acestui post de televiziune, ați fost cel care a obținut medalia de aur, oferită de Asociația Corespondenților Organizației Națiunilor Unite pentru documentarul „Exodul. O tragedie siriană”, surclasînd reprezentanta CNN, Christiane Amanpour. Cum ați primit vestea?

Cam tot ce fac în ultima vreme în materie de documentar e numai pe finanțare externă. Televiziunea Română, din păcate, nu mai are resurse pentru așa ceva. Docu­men­tarul acesta a fost făcut tot cu o fi­nanțare externă, am plecat cu un ca­meraman de la TVR și am avut și spațiu de editare. Probabil că aceasta va fi soluția pentru pro­iec­tele de mai mare anvergură. Ceea ce n-ar fi rău, pretutindeni se face așa ceva. În același timp sînt alte modele, precum BBC, care nu ac­cep­tă niciun fel de sponsorizare pentru că, în felul acesta, cred ei, pe bună dreptate, că reporterul ar fi influen­țat și nu ar mai fi obiectiv. A fost foarte interesant pentru că, în contextul ăsta, în care am avut con­cu­ren­ți de la televiziuni foarte puternice, cu resurse la care noi nu vom visa niciodată, precum CNN, BBC, Al Jazeera, sau agenții de presă cum este Reuters. Asta a fost interesant, că o televiziune totuși săracă a pu­tut concura și sta la masa celor bo­gați, dar și faptul că am reușit să fim măcar pentru o seară pe o treaptă mai sus, mai ales că este un subiect de care teoretic România nu ar trebui să fie interesată, problemele noas­tre din presă sînt locale. În general, știrile externe le luăm de pe fluxuri, ceea ce e riscant pentru că ne pro­vincializăm în felul ăsta, luăm in­for­mația de la cîteva trusturi mari de presă și nu mai avem bani să mergem nici măcar pînă în Bul­ga­ria, Serbia sau Ucraina. Spun provincializare pentru că, probabil, cei mai mulți compatrioți au aflat că avem frontiere cu Ucraina cînd a iz­bucnit conflictul din Est. Încă mai sînt oameni care cred că noi ne în­ve­cinăm cu Federația Rusă. Iar as­ta fie e amuzant, fie e premonitoriu. Poate ne vom învecina cu Federa­ția Rusă, cine știe, depinde de ce are în cap domnul Putin, dar tocmai această lipsă de cultură în materie de politică externă ne face să fim o provincie în materie de presă.

Dar cum a apărut ideea pentru realizarea acestui documentar?

Din documentare, pur și simplu. Pentru a aplica la acest grant la Federația Organizațiilor Ne­guvernamentale din România, a tre­buit să găsesc un subiect relevant. Să fie relevant și pentru ei, ca să-și respecte caietul de sarcini, apoi pen­tru televiziunea care-l va difuza. Din documentarea pe care am făcut-o atunci, în aprilie 2014, acesta era un subiect extrem de interesant, mai ales că era foarte puțin cunoscut în România. Asta a fost cel mai interesant, faptul că deja un sfert din populația Libanului erau refu­giați, era o cifră uluitoare, nu-ți ve­nea să crezi. Astfel că mi s-a părut foarte interesant subiectul.

Cît de mare a fost diferența dintre informațiile pe care le-ați avut în România și ceea ce ați găsit în Liban?

De aici am avut numai infor­ma­ții statistice, realitatea la sol, în te­ren, e cu totul alta întotdeauna pentru orice fel de reporter. Acolo întîl­nești oameni, fie că sînt simpli, fie că sînt reprezentanți ai unor organisme internaționale, autorități centrale sau locale. Trebuie să uiți toată in­formația pe care ai documentat-o pentru că, în general, nu are legă­tu­ră cu ce găsești acolo. Organi­za­ția Națiunilor Unite, prin toate agen­țiile ei, furnizează informație sea­că. Au și niște povești despre oa­meni, dar o fac într-un mod corporatist. În general, informația oferi­tă de organismele internaționale s-a dovedit a fi depășită pentru că marea problemă în Liban era și atunci, și acum, legată de faptul că, dacă, scriptic, erau înregistrați un mi­lion și jumătate de refugiați la ONU, cifrele neoficiale depășeau două milioane și jumătate. Mulți nu se înregistrau pentru că nu voiau să aibă de suferit cei pe care i-au lăsat în urmă în Siria. Asta a fost marea discrepanță. Mai mult, știam destul de puține despre autori­tă­țile locale, nu știam de ce Libanul permitea traversarea frontierei. Timp de trei ani nu a existat niciun fel de control la frontieră. Erau informa­ții despre Valea Beka, care este fîșia de est a Libanului, pe toată frontiera cu Siria. Nimeni nu controlează te­ritoriile respective, de multe ori conflictul din Siria se muta pe pă­mîntul libanez și toate lucrurile a­ces­tea se schimbau de la o zi la alta. Era un conflict în mișcare.

Jurnalistul a explicat că, în situații de documentare internațională, te ajută să fii sprijinit de un trust puternic.

Oamenii au fost deschiși cu dumneavoastră?

A fost destul de complicat pînă am obținut aprobările pentru in­ter­viu. Lumea nu prea mai are chef de presă acolo. Sînt depășiți, sînt ex­ce­dați de nevoile curente. Nici re­pre­zentanții organismelor interna­țio­nale nu mai aveau chef de zia­riști, mai ales de o echipă din Ro­mâ­nia. Probabil că dacă eram de la BBC sau CNN se deschideau mai ușor ușile, dar așa eram o echipă destul de exotică din România, cu resurse destul de limitate. De altfel asta ni s-a și spus, toată lumea zi­cea că e o glumă, o echipă de doi oa­meni nu poate produce ceva relevant aco­lo. Noi am făcut aceste lucruri prin bunăvoința unora sau plătind din buzunar, deci nu păream foarte se­rioși. După care am căpătat ușor-ușor încrederea unora și ușile s-au deschis de la sine printr-un fel de lanț. A trebuit să demonstrăm că sîn­tem de bună credință, că sîntem cine spunem și asta a fost interesant pentru că legitimațiile de presă nu sînt credibile acolo și a trebuit să depășim și momente mai dificile. A trebuit să avem permise de la serviciile secrete ale Libanului pen­tru a intra în zonele de conflict, cum este Valea Beka, dar am reușit pînă la urmă să intrăm pe răspunderea noastră. Dacă am fi fost surprinși sau dacă s-ar fi produs vreun incident în apropierea noastră, probabil că ar fi existat urmări.

S-a discutat inclusiv la Seminarul Internațional de Jurnalism din acest an, organizat la Iași, despre reticența românilor cu privire la refugiați. Cum vă explicați acest fenomen, în contextul în care am fost catalogați de multe ori drept un popor tolerant?

Străinul era inamic în perioada comunistă și am rămas cu sentimen­tul acesta. Am să dau tot exemplul acesta – în perioada celui de-Al Doi­lea Război Mondial, o sută de mii de refugiați polonezi au fost pri­miți cu brațele deschise în România. Nu au existat sentimentele și dis­cuțiile din acest moment. E adevărat că polonezii erau creștini, erau apro­piați și aveau o altă imagine în spa­țiul și mentalul public decît au sirie­nii, dar față de toate celelalte țări europene, deși nu avem problemele lor și avem cele mai puține cereri de azil, românii se dovedesc a fi în acest moment poporul cu cea mai ma­re teamă și cu cele mai multe pre­judecăți privindu-i pe refugiați.

Teama aceasta se bazează doar pe diferențele religioase sau au la bază și atentatele teroriste care au avut loc în ultima perioadă?

Da, cu siguranță aceste eveni­men­te au influențat, dar sentimen­tele respective erau prezente în Ro­mânia și înainte de atentatele din ianuarie anul trecut de la Paris, de exemplu, dar evident că toate lu­cru­rile astea au contribuit și în a­cest moment discuțiile sînt de alt gen. Au avut loc alte atentate la Bruxelles și probabil că Europa nu va mai fi niciodată aceeași după această criză a refugiaților, dacă va mai exista Uniunea Europeană și nu cumva se va rescrie Constituția și se va reveni la o formă inițială de Uniune a Cărbunelui și Oțelu­lui de la care a plecat. Or va ieși întă­ri­tă din această criză, ori va ieși într-o altă formulă. Solidaritatea de­ja nu mai este prezentă. Românii au acum mult mai multe motive să va­dă în sirieni niște atentatori. Există un proces de selecție și mi-e greu să cred că România nu s-ar putea implica în a-i găzdui temporar, pen­tru că vorbim de refugiați, persoa­ne cu un statut special, mame singure cu cîte cinci-șase copii, cred că asta este situația cea mai critică, vorbim despre un milion de refu­gia­ți care sînt copii. Așa ceva nu a mai existat în istoria recentă a uma­ni­tății, cel puțin într-o astfel de ches­tiune se poate depăși această frică, faptul că refugiatul reprezin­tă un potențial terorist.

V-ați gîndit să mai faceți un episod despre criza refugiaților?

Cine știe? În Liban, nu, problemele deja s-au transferat aici. Să vedem cum o să evoluează situa­ția, deocamdată cred că zona de in­te­res o să se mute pe Ucraina și pe Republica Moldova.