Dumitru Constantin: La „Opinia studențească” nu eram anticomuniști. Eram studenți care încercau să își apere inteligența și umorul

În 1974, cînd „Opinia studențească” a luat viață, Dumitru Constantin a moșit-o. Venit după o experiență la „Alma Mater”, revista Universității „Cuza”, primul redactor-șef a închegat o echipă de studenți de la toate universitățile ieșene, ce au pus bazele unei reviste care, împotriva tuturor previziunilor, există și astăzi, 40 de ani mai tîrziu. Vremurile primei Opinii nu au fost ușoare, crede Dumitru Constantin. De la lupta împotriva cenzurii de la Direcției Presei și pînă la chemările la partid pentru a da socoteală la ironiile care treceau de cenzor, revista a fost „o gură de aer proaspăt”. „Presa noastră era categoric mult mai vie, mult mai umană și mult mai interesantă. Și chiar riscantă”, crede redactorul-șef. Pe atunci, „Opinia” ieșea lunar, în 32 de pagini, format tabloid și echipa a fost de cel mult 14-17 oameni. Oameni care iubeau să scrie și care veneau de plăcere de fiecare dată în redacție. „Dacă ar fi să se facă acum, din nou, revista, tot Iașul ar fi pedepsit să o facă. Pentru că Iașul e o stare de spirit.”

Cum s-a născut Opinia studențească?

Primul număr, ca zi, a apărut pe 20 aprilie, fiind lunar se știa luna și nu ziua. Eu aveam acasă, nu mai am din păcate, un afiș de reclamă care era curpins într-un fel de almanah, în care scria cam așa: „Cetiți Opinia, cel mai vechiu și mai răspînditu ziar din toată Moldova, Basarabia și Buco­vi­na. 60.000 tiraj”. Deci a existat un ziar Opinia în 1920 și noi am luat pur și simplu acel titlu și i-am pus „stu­den­țească” în coadă. Doream de la bun început să ne înscriem într-o anumită tradiție a Iașului și a presei. „Opinia studențească” nu a fost construită nici o secundă ca brand publicistic, spre a se ocupa de cămine și cantine sau ce mai fac studenții. Sigur că mai mi­mam una-două pagini, fiindcă editorul nos­tru, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România, UASCR-ul, ne impunea asta.

Apoi, litera cu care a fost scris fon­tul e aceeași pe care o aveți și acum. Nu se găsea pe atunci în tipografie, dar graficianul care a construit-o, de ori­gi­ne maghiară, era foarte talentat. Și tehnoradactarea ne-o făceam singuri. Eram toți foarte tinerei în perioada a­ceea, cel mai în vîrstă era doctorul Ru­su care nu a stat decît foarte puțină vreme că a plecat la Paris și urma N. D. Zaharia și cu mine, care aveam 25-26 de ani. Studenții care erau mulți în ani terminali, gen Miron Blaga care mai întîrziase un an, aveau cam 23 de ani. Nu aveam studenți chiar de 18 – 19 ani. Ce a fost foarte interesant e fap­tul că noi am atras la „Opinia” studenți din toate domeniile, un exemplu fiind politehnistul Silviu Lupescu, care co­or­donează acum editura Polirom. Ta­lentul nu era neapărat un reper, dar se spunea atunci că trebuia să fii fi­lo­log ca să fii ziarist. Fals. Chiar aș spu­ne, fără să încerc să fac vreo ierarhie, că cei mai buni ziariști au fost cei năs­cuți așa. Au fost inevitabil și filologi, dar am avut politehniști, studenți de la Conservator, de la Facultatea de Ar­te, care pe atunci nu era separată ți­nea de Universitatea „Alexandru Ioan Cu­za”. Au mai fost studenți de la agro­no­mie, de la medicină. Vasile Astă­răs­toae, rectorul Universității de Medi­ci­nă și Farmacie „Grigore T. Popa”, era unul dintre cei mai buni redactori de la „Opinia Studențească”.

Cum s-a închegat prima echipă, cum a fost gîndită la început apariția ziarului?

Spre deosebire de alte publicații care poate erau încropite, „Opinia Stu­dențească” avea o structură jurnalis­ti­că propriu-zisă. Eu veneam din pre­să, lucrasem înainte să vin la „Opi­nia”. Apoi însă am dat admiterea la Fa­cultatea de Filologie și am luat-o de la capăt. Am fost ziarist la un co­ti­dian din Râmnicu Vâlcea, am fost apoi redactor șef și la revista „Alma Ma­ter”, a Universității „Cuza”, fiindcă eram asistent universitar la Iași. Mi­ron Blaga, N. D. Zaharia aveau și ei ex­pe­riență de la „Alma Mater”. Deci existau la momentul respectiv patru-cinci dintre noi care mai făcuseră presă, chiar dacă era presa studențească sau cea profesionistă. În plus, se mai întîmpla ceva pe atunci. Cei mai bunișori la facultate făceau un fel de practică în producție și, în timpul facultății, pu­teai să faci mergi și în presă, la „Fla­că­ra Iașului” sau la „Cronica”, obicei care a ținut foarte puțin dar care a aju­tat foarte mult la construirea presei studențești. Trebuie să o spun, iar, fără ironie, fără răutate, dar nu prea a­veam ce să învățăm de la ei, de la genul de presă pe care o făceau ei. Presa noas­tră era categoric mult mai vie, mult mai umană și mult mai interesantă. Și chiar riscantă.

Am fost odată chemat de un tovarăș important al epocii, în capitală, ne-am închis în birou, a dat tare radioul și mi-a zis: „dați-i înainte că voi sînteți studenți”

Această primă perioadă a „Opi­niei” a avut o predominantă istorică. Aveam texte scrise de filologi și istorici, dar predominant spre ușor agresiv des­pre istoria Basarabiei și a Bucovinei, ca teritorii vremelnic ocupate. Erau texte cu atitudine, destul de dure, și în urma lor apăreau note de protest ale Guvernului, se lăsa cu scandal pe la București. Am fost odată chemat de un tovarăș important al epocii, în capitală, ne-am închis în biroul lui, a dat tare radioul și mi-a zis: „dați-i înainte că voi sînteți studenți”. M-a certat cu voce tare și m-a încurajat în șoaptă. Îl chema Petre Andrei.

Se vorbește astăzi că presa de dinainte de ’89 că era în întregime spălată pe creier, urma liniile partidului, ridica elogii partidului unic. Și totuși presa studențească respira, se strecura prin filtrele cenzorilor. Cum reușeați asta?

E adevărat și nu e adevărat. Dacă vrei să iei un exemplu e clar că „Scîn­teia” asta era. Dar în alte publicații lu­mea s-a jucat, presa studențească fiind de la distanță cea mai liberă. A existat instituția numită Direcția Pre­sei, desființată ulterior, cînd partidul a procedat foarte inteligent. Ne-a chemat pe noi, redactorii șefi și cei adjuncți, eram la „Viața studen­țeas­că”, la București, atunci. Și a spus „bă­ieți, de mîine nu mai e Direcția Presei, voi sînteți noua direcție”. Și a fost un lucru foarte inteligent pentru că noi pe cei de la direcție puteam să-i păcălim, cu noi era mult mai greu. Îmi amintesc că într-unul dintre pri­me­le numere ale „Opiniei” am publicat o poezie a lui Miron Blaga, to­va­ră­șul de la Direcția Presei n-a înțeles și a trecut de el. Dar eu nu răs­pun­deam ca redactor-șef, ci răspundea el, fiindcă el era de la Direcția Presei.

Deci trebuia să strecurați textele doar de primul filtru.

Așa a fost la început, dar ulterior s-au întîmplat altfel lucrurile. Eu, spre exemplu, am fost destituit de la „Viața studențească”.

Din cauza Anei Blandiana.

Absolvent al Facultății de Filosofie, astăzi produce un ziar, „Top Business”.

Da, publicasem acea poezie a Anei Blandiana. Dacă nu eram noi, re­dac­to­rii-șefi și cei adjuncți, Direcția Pre­sei, și ar mai fi existat instituția, nu pățeam nimic. Dar așa, am luat-o noi direct.

Care e istoria poeziei?

A fost sfîrșitul unei povești mai lungi. Noi ne jucam la „Viața Stu­den­țească” adesea și treceam mereu pe lîngă foc. Aia a fost mîna care a dat capacul la o parte. Îmi aduc aminte de o chestie mult mai dură. A fost unul dintre discursurile pe care le ținea Ni­colae Ceaușescu și care se termina obligatoriu și cu o poezie, iar el a zis așa: „nici muncă fără pîine, nici pîine fără muncă”. Noi am pus poza unui cîine și am zis „nici cîine fără pîine, nici pîine fără cîine”. Eu cred că a fost mult mai dură decît poezia Anei Blan­diana, dar atunci m-au iertat.

V-au iertat sau ați păcălit Direcția Presei?

Nu mai exista direcția atunci, răs­pun­deam direct noi. Ei bine, în cazul Anei Blandiana au fost mai multe prostii. Și eu am comis-o atunci și m-am lăudat la unul, ceea ce nu trebuia să fac, iar acela m-a tradus. Îmi aduc aminte și acum versurile de încheiere „Eu cred că sîntem un popor vegetal- / Cine-a văzut vreodată / Un copac revoltîndu-se.” Cred că ne-am lău­dat noi puțin și nu trebuia. Dacă fă­ceam pe prostii, alta era situația.

Mai țineți minte poezia deci.

(rîde) N-am cum să n-o țin minte, îți dai seama.

Generația mea, cu puține excepții, l-a iubit pe Ceaușescu

Vă așteptați ca la înființarea „Opi­niei” să reziste 40 de ani ca o in­sti­tu­ție de presă?

Sincer, atunci la început da, dar mai încolo nu mai credeam. Eu am ad­mi­ra­ția pentru toți cei care au reușit să țină această revistă. E singura care mai trăiește, ca să simplificăm. „Viața Studențească” și „Amfiteatru” au dis­pă­rut, din păcate; îmi pare rău că au dispărut, deși problemele studenției s-au multiplicat după ’89, s-a mărit poate înfricoșător de mult numărul de studenți, iar acum poate scade prea mult. Ar fi avut cititori oricum, fără tăgadă. Apropo de asta, un alt lucru remarcabil la Iași ține de numele publicațiilor studențești care apăreau atunci în 1974: „Alma Mater”, „Dia­log”, „Simpozion” – la Medicină –, „Via­ța Politehnicii”, „Opinia Studen­țeas­că”. Iată nume! Erau și la Cluj „Echi­nox”, „Napoca Universitară”. Iată, iar, nume! Dar mai erau și altele: „Convingeri Comuniste”, „Studen­ți­mea Comunistă Brașoveană”, „Uni­versitatea Comunistă”, la București și Brașov. Deci Iașul și Clujul și-au permis, totuși, alte libertăți.

Domnule, acum poți să zici că Băsescu e tîmpit și nu pățești nimic. Sau, mă rog, nu se știe, dar ai o șansă să nu pățești nimic. Atunci, doar prin umor puteai supraviețui.

Simțeați pe atunci că erați anticomunist sau o priveați ca pe o joacă, ca pe o forțare a limitelor?

Nu vreau să forțez nota. Gene­ra­ția mea, cu puține excepții, l-a iubit pe Ceaușescu în ’68. Eram adoles­cenți… tot românul l-a iubit, să nu ne prefa­cem. Atitudinea lui în chestiunea Ce­ho­slovaciei i-a conservat ani în șir o simpatie pe care nu o merita. Iar noi încercam să ne apărăm, să ne pro­te­jăm inteligența, umorul. Păi, uite la formațiile create în Iași, „Divertisul” spre exemplu era creat de atunci, un pic mai încoace, dar înainte de ’89. Și nu doar în lumea studențească, exis­tau Brigada Satirică de la Antibiotice Iași, extraordinară, sau Seringa, ex­cep­țională. Ironia era în floare la fes­ti­va­lurile studențești de atunci de la Iași.

Era și un umor mai rafinat decît cel de acum, care pare că e secătuit și forțat.

Domnule, acum poți să zici că Bă­sescu e tîmpit și nu pățești nimic. Sau, mă rog, nu se știe, dar ai o șansă să nu pățești nimic. Atunci, doar prin u­mor te puteai exprima. Nu puteai să faci afirmații directe, că Ceaușescu e cretin, fiindcă după aceea nu puteai să o mai salvezi. Absolut era mai ra­finat pe atunci umorul. Și cred că s-ar mai gusta și astăzi. Dovadă că unele bancuri revin cu ușoare modificări, eu mă amuz fiindcă le știu. Am făcut un experiment după ’89 cu una din­tre publicațiile pe care le-am editat și una dintre ele în special a avut un succes excepțional. Se chema „Bulă” și era o colecție de bancuri cu puține inter­ven­ții publicistice, un altfel de Cața­ven­cii. Era scrisă de cititori, îmi aduc aminte și acum scrisoarea unei doam­ne din Galați care mi-a trimis bancuri deocheate și mi-a spus: „vă rog să nu mă iscăliți cu numele meu că sînt ma­mă a doi copii și mă rîde tot Gala­țiul”. După un timp am pus doi prieteni profesioniști să se ocupe de revistă și au înecat-o. Nu au mai luat mult de la popor, au început să fie ei deștepți. Au greșit. Săptămînalul mergea per­fect fără a interveni publicistic, eve­n­tual doar gramatical și un pic stilistic. Lumea își citea propriile bancuri. Și mai era și acel Bulă a cărei evoluție este absolut semnificativă. Bulă a în­ce­put prin a fi prostul clasei. Elevul Bulă. Tîmpitul. Ei, încet-încet, Bulă a început să facă pe prostul, să nu mai fie prost, să fie subtil, ca dovadă că semăna cu evoluția lui Ceaușescu, devenind substituentul lui fără nici o discuție. Bulă a început să fie el iro­nic vizavi de ceea ce se întîmpla în jurul său. Iar Bulă de aproape de ’89 era aproape revoluționar, nu mai era în nici un caz prostul clasei.

La un moment dat, jumătate dintre ziare erau împotriva partidului, pe banii partidului

V-a fost vreodată frică cînd ați fost la „Opinia”? Ați simțit că ați făcut ceva și ați depășit o limită?

Eram și tînăr și cînd ești tînăr nu te controlezi foarte bine. Emoții am a­vut de mai multe ori, de fapt, la fie­ca­re număr: să nu fie vreo prostie, să nu fie greșeli de tipar care să schimbe sen­sul articolelor, să însemne altceva. Am făcut tot felul de experimente. Spre exemplu, am luat odată revista și am dus-o la chioșcuri. Pe ea scria parcă „preț: 1 leu” și am ținut foarte mult să scrie asta pentru că un lucru fără preț nu are valoare. Ea oricum se dis­tri­buia gratuit de către UASCR, dar din 3.000 cît avea tiraj, 200-300 de zia­re am dus la puținele chioșcuri care existau atunci. Ce scandal a ieșit! Am fost apoi chemați la interogare la se­diul județean al partidului. Fiindcă s-au vîndut! Era și o problemă de ordin financiar fiindcă banii ăștia trebuiau puși la caserie, dar cei de la caserie nu știau ce să facă cu ei fiindcă nu credeau că o să se încaseze vreodată ceva și nu știau cum să facă docu­men­tele. De regulă, presa studen­țeas­că nu se distribuia în afara lumii stu­dențești, în afară de „Viața studen­țeas­că” de la București.

În mod tacit se aprecia că presa studențească mai spunea niște lucruri care nu tre­bu­iau aflate de „nestudenți”. Ni se spu­nea, practic, că voi sînteți aici, cu glumele voastre, iar dincoace e presa nomenclaturiștilor.

Era, mă gîndesc, și o înțelegere tacită între autorități și redacțiile studențești.

Evident, asta se întîmpla. În mod tacit se aprecia că presa studențească mai spunea niște lucruri care nu tre­bu­iau aflate de „nestudenți”. Ni se spu­nea, practic, că voi sînteți aici, cu glumele voastre, iar dincoace e presa nomenclaturiștilor. La un moment dat nu îți venea să crezi, jumătate din­tre ziare erau împotriva partidului, pe banii partidului. De fapt, eram duși acolo să ne descărcăm, era o chestie inteligentă. Apoi, mai voiau să știe și ei cine, ce gîndește. Era, fără discuție, un instrument de control.

Cum erați privit pe atunci în presă, ca jurnalist în presa studențească?

Pentru jurnaliști în general era o re­acție publică extrem de pozitivă. E­ram admirat, poate ușor invidiat. Cînd te iscăleai, existai. Și pentru studenți con­ta foarte mult. Dar cîți netalentați nu erau! Măcar acolo, trei rînduri cu nu­me­le lui să apară, să se laude apoi la prietenă. Îmi aduc aminte că exista o indemnizație de la UASCR pe care o încasam eu ca redactor-șef și mer­geam la Casa Universitarilor să mîncăm toa­tă redacție. Practic, acolo mîncau doar profesorii, dar eu fiind asistent și noi fiind „Opinia studențească”, aveam practic grad universitar. Și la masă comandam mîncare, plăteam cu in­dem­nizația, și ce mai rămînea împă­r­țeau băieții între ei. De fapt, s-a păs­trat multă vreme după ce am plecat de la „Opinia”, să mă întorc prin redac­ție de fiecare dată cînd am venit prin Iași, indiferent de generația care edi­ta atunci ziarul.

Ce ați făcut după ce ați plecat de la „Opinia studențească”?

Am stat un an, după care s-a găsit o formulă să fiu promovat într-o func­ție, să-mi ia revista. Dar mult mai tîr­ziu am înțeles asta. Oricum se chema promovare doar pe hîrtie, fiindcă nu prea am avut de ales. Și au trebuit să treacă mulți ani ca să revin în presă la „Viața studențească”, la București, un­de nu m-am putut abține și, glumind, unde am lucrat trei ani și 80 de zile la „protecția muncii”.

În decembrie 1984 a apărut poezia Anei Blandiana, „Eu cred”…

Și pe 15 ianuarie 1985 am săr­bă­torit ziua lui Eminescu fiind dat a­fară.

Erau mai deștepți proștii de la partidul unic decît proștii din politica de astăzi

Mai citiți astăzi ziare tipărite?

Citesc și mai fac unul, „Top Business”. E greu să te schimbi. Citesc și pe Internet, folosesc toate mijloa­ce­le actuale, dar cititul pe hîrtie a rămas cu mine, e greu să te lași. Presă obiș­nuită citesc din ce în ce mai puțin pentru că e din ce în ce mai proastă. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar bran­durile care însemnau ceva nu mai înseamnă nimic. Și cu asta am spus tot. Au devenit bidinele propagandistice, ceea ce este dureros. Un ziar trebuie să fie independent, chiar dacă are o simpatie politică decla­ra­tă, dar nu poate trăi ca să îl înjur pe unul sau pe altul. Aia nu mai e presă, e un pic mai murdar, mai rău ca la comuniști. Parcă nu se pupau în fund chiar în halul acesta.

Ce făceați sub cenzură nu cumva arăta mai răsărit decît ce apare astăzi prin presă?

Atunci erai un mic erou cînd îi pă­căleai pe proștii ăia. Acum, ca să fiu sincer, proștii de la partide sînt mai proști decît proștii de la partidul unic. La partidul unic erau mai deștepți proș­tii. Păi, ce să îți facă unul de la PPDD? Ce știe ăla? Nu știe nimic. Acum te duci singurel cu capul în laț. Noi, gazetarii, am compromis mese­ria noastră.

Păi și fără presiunea asta asupra jurnaliștilor, se mai pot forma oameni buni? Mai ales dacă ne uităm cît de puțin este apreciată presa în general și jurnaliștii în particular de către societate.

Categoric se formează, indiferent de ceea ce vrem noi. De la bloggeri la orice. Omul își face singurel , nu mai are nevoie de tipografie, bani de distribuție, își găsește un număr de cititori. Dar adesea acești substituenți crează o presiune de-a dreptul pe­ri­cu­loasă pentru presa profesionistă. Pen­tru că dacă se găsesc unii oameni să spună niște tîmpenii și au lipici la ele, se găsesc și fani, sau alții la fel de inteligenți care cred că roata e pă­tra­tă. Și atunci e foarte greu să intervii cu mijloace media profesioniste ca să pui lucrurile la punct. Presa nu mai furnizează informație fiindcă nu mai are cum. Pînă tipărești, pînă dis­tri­bui… Chiar și pînă dai la televizor sau la radio e tîrziu. Piesa s-a co­mu­nicat deja, presa e obligată să fie mai rară ca apariție, dar să fie mai deș­teap­tă și să vină cu semnificație, nu cu informație. Nu că s-a întîmplat, de ce s-a întîmplat și care sînt conse­cin­țe­le.

Ion Cristoiu spunea că singura șansă ca ziarele să supraviețuiască e să treacă pe online, iar printul să fie al săptămînalelor analitice.

Aici are dreptate, cotidianul e pri­mul mîncat. Dacă vine și găsește o nișă de explicații, de predicții, e bine. Presa scrisă se mai citește și astăzi, dar foarte puțin. Altădată cînd urcai într-un tramvai nu mai aveai loc de ziare. Acum nu mai vezi pe nimeni citind presa în autobuz, tramvai sau metrou.

Și o să regrete careva cotidianul?

E greu de crezut. Dacă ar fi cei care-l regretă nu ar mai dispărea. Probabil că sînt unii care regretă că au dis­pă­rut trăsurile, asta este, dar n-au fost destul de mulți ca să nu dispară.

Ce s-a ales din prima echipă a „Opiniei”?

Am invocat deja cîteva nume a că­ror notorietate nu mai trebuie discu­ta­tă. Aveți aici în Iași doi: Vasile As­tă­răs­toae, președintele Colegiului Me­di­ci­lor din România, rector UMF, și Silviu Lupescu, care conduce cea mai performantă editură din România. Eu zic că ei sînt cei mai ilustrativi, dar mai sînt și mulți alții. Să nu uităm că Centrul Universitar al României este Iașul. Unii îmi spuneau că sînt pa­ra­no­ic cînd invocam meritul Iașului de a fi capitală culturală a Europei, ul­te­rior a apărut și sintagma. De la Iași au plecat foarte mulți, dar nu erau nea­pă­rat ieșeni. În redacția aceea peste jumătate erau munteni, ardeleni. Iașul este și va fi o stare de spirit.

Credeți că astăzi, dacă nu ar exista, s-ar mai putea implementa un astfel de proiect, născut și crescut de studenți de la zero?

Eu cred că da, s-ar putea face, și cred că tot Iașul ar fi pedepsit să îl facă. Trebuie să ai o anumită stare de spirit pentru presa studențească. La București nu ar putea exista, pun pa­riu că nu, decît dacă ar ieși cu bani, cu interese, cu partide. La Iași însă s-ar forma natural.