Am avut mai multe eșecuri decît reușite în legăturile mele cu România

Cînd vine vorba să se „povestească”, scriitorul Sorin Antohi recunoaște că pentru greșelile din trecut a plătit scump, dar tot el spune că prețul a meritat, deși acum, după zece ani, încă mai este bîntuit de acea perioadă din tinerețea lui. A plecat din România în anul 2006 și s-a stabilit în Budapesta unde a predat istoria la Central European University (CEU). Generații întregi au trecut prin mîna lui, iar cea mai mare dezamăgie pe care o are este că sînt în fiecare an tot mai superficiale. A luptat mereu împotriva sistemului socialist, în perioada liceului realizînd reviste satririce, dar și mai serioase prin care ironiza comunismul. În studenție a fost redactor la revista „Opinia studențească” și director la „Dialogul”, iar această perioadă el o descrie ca fiind cea care l-a format ca om.

Ați ieșit din viața publică și în perioada 2006-2010 v-ați „refugiat” în străinătate. Considerați că România v-a judecat prea aspru și a fost prea dură cu dumneavoastră pentru greșelile din trecut?

Nu. Cred că am avut „privile­gi­ul” trist de a deveni un caz pentru dis­cuțiile despre trecut în Ro­mâ­nia. A fost un moment cu totul special ca­re depășește circumstanțele personale. Pur și simplu era un mo­ment în care societatea românească, brusc și pentru o perioadă scurtă de cîteva luni, a avut un fel de spasm mo­ral retrospectiv, iar eu am avut „no­rocul” să nimeresc în această nișă. A­cest spațiu de atenție s-a dovedit foar­te limitat – unde un număr limitat de persoane, judecînd științific, ale­se arbitrar, aveau vizibilitate poate din anumite unghiuri. Am prilejuit o criză de conștiință retros­pec­tivă pentru societatea românească. Din punctul ăsta de vedere cred că am ser­vit un scop dacă românii au în­țe­les ceva din asta, și chiar dacă nu au înțeles, am fost, într-un limbaj di­rect, țapul ispășitor al unei campanii, dar atitudinea mea față de această cam­panie este una morală, indiferent ca­re au fost mobilurile celor care m-au atacat, indiferent ce s-a spus. Dacă în acest proces societatea româ­neas­că a cîștigat ceva, eu sînt bucuros.

Dar dumneavoastră ce ați cîștigat?

Eu am cîștigat ceva în sensul că lu­crurile reprobabile pe care le-am făcut și au fost expuse public și dis­cutate frenetic într-o perioadă i-a a­jutat pe alții, dar pe mine m-a ajutat să mă înțeleg mai bine. A fost o în­țe­legere scump plătită, dar judecînd a­cum, după zece ani, cred că a fost un preț care merita plătit. Privind stoic, așa cum sînt eu, la toată a­ceastă experiență, am încercat să învăț ce­va din ea și să merg mai departe a­sumînd și învățînd, lucru pe care nu-l pot spune atît de sigur și des­pre societatea românească.

De ce spuneți asta?

Lucrurile s-au întîmplat prea re­pede, discuția a fost prea scurtă, prea circumstanțială, prea personală și cur­sul societății românești, după a­cele cazuri izolate care s-au discutat după cum am mai spus frenetic, mi se pare același. Nu înregistrez un foar­te vizibil semn de transforma­re morală a societății noastre.

Mi-am asumat pînă la capăt o vinovăție care nu se șterge

Ați afirmat că ați fost o victimă a poliției politice și hărțuit de către Securitate. Mai sunteți bîntuit de acea perioadă?

Cu siguranță. În fiecare minut al vieții mele, pentru că în acele con­di­ții speciale a trebuit să fac niște lu­cruri pe care nu le-aș fi făcut altminteri, de care nu sînt nici pe de­par­te mîndru, dar de care sînt în fie­care secundă urmărit. În viața obiș­nuită nu trebuie să fii erou, în situ­ații limită uneori ți-ai fi dorit să nu fii, iar faptul că nu am fost este o pro­blemă insolubilă în viața mea, iar asta mă urmărește în permanență. Pe de altă parte mă urmărește îm­pre­ună cu tot contextul și fiindcă sînt conștient de asta nici nu am o re­cri­­minare radicală care să mă auto­dis­trugă. Aș spune că este un memento care m-a făcut poate mai în­țe­lept și mai umil, dar nu m-a traumatizat pentru că eu știu exact ce am făcut, în ce condiții și cu ce efect. Aici gă­sesc puțină consolare și la nivelul moral, cel mai înalt, aproape transcendental, în această morală ul­timă absolută mi-am asumat pînă la ca­păt o vinovăție care nu se șterge.

Și dacă ați da timpul înapoi, ce ați schimba?

Nu știu ce opțiuni aș avea. Dacă aș da timpul înapoi știind ce știu a­s­tăzi, dar dacă l-aș da înapoi fără să știu de consecințele faptelor mele sînt convins că aș lua-o de la capăt. Pen­tru că acum știm retrospectiv cum o parte din acea presiune era un fel de bluf (n.r. minciună făcută cu sco­pul de a speria) al regimului, dar nu aveai cum să știi în ce situație e­xac­tă te găsești. Dacă te găsești în­tr-una din situațiile care fac parte din bluf sau ești într-o situație în care a­utoritățile te iau în serios. Deci cum puteai să discerni în momentul res­pectiv care era traumatic între u­nul și altul? Nu aveai criterii pentru asta și ca să le transporți de acum retrospectiv, cu unii o fac, e un abuz stupid. Lumea capătă inteligibilitate pe măsură ce ne distanțăm de un anumit trecut. În timp real nu știu cît va dura și ce va fi, care sînt consecințele, cît de serios se iau a­utoritățile pe ele însele. Eu atunci am avut sentimentul că sînt luat extrem de în serios și am avut toate semnele că ei chiar aveau o treabă im­por­tantă cu mine. Cred că reacția mea, dacă nu a fost eroică, în niciun caz nu a fost nici lașă, a fost o reacție de circumstanță care ține de evaluarea mea de atunci. Retrospectiv cred că nu am făcut o evaluare greșită.

„Am avut sentimentul că sînt luat în serios și am avut toate semnele că ei, securiștii, chiar aveau o treabă importantă cu mine”

Ce simțiți de fiecare dată cînd reveniți în Iași, locul despre care ați spus că v-a format în totalitate?

Ionel Teodoreanu, care plecase de la Iași la București, a spus la un mo­ment dat ceva extraordinar de in­teligent despre această experiență: „Iașul nu este acolo, ci atunci”, deci el plasa în timp, și nu în spațiu, o­rașul de care se despărțise. Într-un fel așa-i și pentru mine deoarece am venit în ultimii patru ani mai des, dar într-o perioadă de cel puțin 20 de ani am venit mai rar. Eu zic că vin într-un timp mai mult decît în­tr-un spațiu. Evident că în spațiu gă­sesc reperele materiale: biserici, străzi, lucruri care nu s-au schimbat mult, dar ceea ce caut eu este timpul din care am plecat, în principal timpul anilor `70-`80, astăzi inteli­gibil pentru majoritatea celor care au supraviețuit și pentru cei care află acum despre acei ani din cărți.

O să vorbesc despre o carte la Tîr­gul de Carte Gaudeamus, scoa­să la editura Universității „Alexan­dru Ioan Cuza” din Iași, care se nu­meș­te „Dor de Iași”. Titlul este un kitsch, dar el exprimă acest atașament pe ca­re oamenii îl au cînd pleacă de aici, fiindcă atunci cînd stai, prima e­mo­ție este că ți-e lehamite de oraș. Aș spune că vin pentru a căuta un timp, și al doilea lucru pentru care vin es­te de a-mi modera dorul de Iași prin experiențe măcar scurte de leha­mi­te.

Eram rebel pentru că era o lume în care nu mă simțeam bine

Ce a însemnat perioada comunistă pentru familia dumneavoastră?

Vin dintr-o familie care pe linie paternă și maternă au fost de­cla­sa­te de comunism. Au pierdut ce aveau și au trecut o perioadă traumatică, u­nii au trebuit să meargă în în­chi­soa­re, alții au trebuit să fugă. Alții au fost condamnați la o viață foarte mo­des­tă sub radar, adică au trebuit să alea­gă o situație de nevoie, o situație de anonimat, deși valoarea lor ca persoane era mai bună, mai mare, dar au trebuit din motive de siguranță personală să trăiască sub radar. Deci o experiență traumatică și eu într-un fel am prelungit-o. Începîndu-mi viața în asemenea mediu, în ase­me­nea auspicii de declasare și represiune, mi-a fost destul de greu să-mi reconstruiesc o prezență socială altfel decît a unui rebel. Nu pot să schimb nimic în treaba asta, dar a­cesta a fost un rezultat al expe­rien­ței generale a familiei și a mediului so­cial în momentul venirii comunismului. Alții au profitat mai mult, ve­neau din familii care înainte de co­mu­­nism erau sărace și fără edu­ca­ție și care, înțeleg foarte bine, au progresat în acel timp, iar pe aceștia îi de­test. Mai sînt o parte care au beneficiat, nu progresat, și care s-au ridicat din sărăcie neagră, uneori mul­ti­seculară, dar cînd spun sărăcie, eu spun de fapt mizerie, cei care s-au ri­dicat din această mizerie grație pro­iectului de modernizare forțată, a­dus de comunism, pe aceia îi pri­vesc cu simpatie.

Ați spus că un mare noroc l-a reprezentat faptul că ați descoperit redacțiile revistelor studențești „Dialog” și „Opinia Studențească”, ce au format omul de astăzi. Ce amintiri aveți din acea perioadă?

Am publicat primul articol în „O­pinia Studențească”, în anul 1978 – era un interviu cu Ștefan Au­gus­tin Doinaș. Atunci era un fel de interviu aranjat pentru că Doinaș voia să spu­nă anumite lucruri și nu le putea spu­ne chiar direct și le-am pus în­tr-o formă de dialog, de-o parte în acest interviu, pe de altă parte la Tea­trul Național „Vasile Alecsandri” din Iași într-o situație publică în ca­re el voia să dea o replică destul de vehementă unor discuții ideologice ale perioadei care veneau de la pre­siunea partidului și a protocronismului (n.r. curent de idei, opus sin­cronismului). Eu m-am ridicat ca să-i pun acele întrebări, a fost un joc să zic așa. Am plecat, dar am reluat colaborarea în 1980, la început cu „O­pinia Studențească”, prin Liviu Antonesei, dar în 1981 am avut o­ca­zia să devin redactorul șef al revistei „Dialog”, rămînînd în relații cor­diale cu cei de la Opinia și timp de doi ani de zile am condus această re­vistă pînă cînd istoria ei a fost în­tre­ruptă și schimbată. Am continuat să public la cele două reviste cînd mi s-a dat șansa și am rămas atașat de mediul care era de fapt comun. Dacă „Opinia Studențească” era re­vista centrului universitar, avea co­la­boratori de la toate universitățile și avea și o dimensiune mai puternic publicistică, „Dialog” se spune că era mai preocupată de cultura înaltă, de poezii, filosofii, idei. În principiu mulți dintre cei care au făcut jurnalismul de clasă, superior, după 1980, în presa ro­mâ­neas­că nu numai la Iași ci și la București, provin din această școală de jurna­lism.

Nu sînt prea multe modele vii și mi se pare trist că am ajuns să spun treaba asta

Ce părere aveți despre jurnalismul de acum?

Jurnalismul de acum e într-o cri­ză finală, terminală și cred că treptat va fi înlocuit de rețele sociale și de alte forme de comunicare. Nu se simte foarte bine nici jurnalismul oc­cidental, eu nu mai citesc acum de e­xemplu marele ziare germane cum ar fi „Süddeutsche Zeitung” sau „No­r­dische Zeitung”, care mă blocau un weekend întreg. Citeam cap-coa­dă secția de foileton cultural, literar. Era ceva fascinant, odată că era masivă și pe de altă parte colaboratorii care scriau acolo erau la vîrful culturii. Astăzi merge mai re­pe­de. Eu mă bucur că am mai mult timp, dar deplîng faptul că nivelul a scăzut, mai ales cel al publicului. Este un deficit de atenție pe care mai ales tinerii îl au, ei nu pot urmări mult timp un text pentru că mediile sociale reprezintă un timp extraordinar de fragmentar care nu te lasă să te concentrezi pe ceva prea mult timp. Este o formare care are loc prin mediul telefoanelor mobile care du­pă părerea mea devin mai in­te­li­gen­te decît utilizatorii. La români, cri­za principală de după 1990 a fost ab­sența unei direcții clare de jurnalism independent, de investigație care să îți vorbească despre fapte și puțin despre valori și interpretări. Aici es­te o mare problemă deoarece nu afli citind presa ce se întîmplă în Ro­mâ­nia. De exemplu, cînd stăm mult timp în străinătate, bineînțeles du­pă apariția internetului, este foarte ten­tant să te apuci să cauți în ziare ca să vezi ce se mai întîmplă – și nu afli. Poa­te în presa locală se găsește mai mult, dar e mare zgură de mici eve­nimente, de bîrfe, scandaluri, iar ma­rile probleme nu apar, problemele structurii sociale, problemele de­cli­nului demografic, ale emigrației ma­sive, de structură a instituților sta­tului. Multe teme majore nu apar.

Aș putea însă să locuiesc într-o țară abastractă – o combinație dintre Germania, Italia, Franța și România. Dacă aș putea combina astea ar fi perfect!

Ce credeți că lipsește generației de azi?

Fiecare generație are și defecte și calități, timpul nu schimbă foar­te mult, problema este însă că trebuie să aibă ocazia să își manifeste ca­litățile, să și le cultive și șansa de a-și ține cumva în frîu defectele. Asta ține de istorie, nu de generații. Nu subiecții umani care au 20-25 de ani, într-o epocă, decid, ci generațiile an­terioare care i-au format.

Și credeți că generația actuală nu e capabilă să-și aleagă modele potrivite?

Nu sînt prea multe modele vii și mi se pare trist că am ajuns să spun treaba asta. Sînt în cărți multe, în via­ță puține. Reprezintă valori și ca­li­tăți întrupate, trebuie să ai un noroc chior să întîlnești un model în viață, iar eu l-am avut.

Ați spus într-un interviu că România a intrat într-o buclă din care sperați să iasă și să se îndrepte spre preocupările ei majore. Care sînt acestea?

O problemă majoră ar fi schimbarea demografică epocală. Odată avem declinul natalității care este absolut abrupt, cu niște consecințe deja vizibile. De pildă uni­ver­si­tă­țile se depopulează, poate că asta este și o veste bună pentru că dispar uni­versități care nu ar fi trebuit să e­xiste de la început, dar această criză atin­ge deja universitățile mari care ar putea să facă o treabă relativ bună dacă ar avea ceva mai mulți stu­denți. Declinul a ajuns și la nivelul învă­ță­mîntului liceal și gimnazial, iar asta este o problemă majoră. Ea nu este nici discutată competent, nici nu este rezolvată de către ins­tit­u­ți­i­le statului.

O altă problemă este criza ma­jo­ră de forță de muncă din România care, în momentul de față îm­pre­u­nă cu absența infrastructurii, este prin­cipalul obstacol în calea in­ves­ti­țiilor străine. Din acest motiv acestea sînt localizate mai ales în Ar­deal și Banat și aproape complet ab­sente în Moldova, de unde s-a ple­cat mai mult și unde se ajunge mai greu. La asta văd guvernul, pre­șe­dintele că vorbesc despre repatrierea diaspo­rei, ceea ce este o idee atît de stu­pi­dă încît nici măcar nu poți să rîzi. Ar putea fi comică, dar este atît de flagrant stupidă și con­tra­productivă încît nici nu merită lu­a­tă în serios. Cum să se întoarcă pa­tru sau cinci milioane de români care și-au fă­cut într-un fel sau altul un rost sau în­cearcă să și-l facă atunci cînd știu că aici nu au nicio șansă să ajungă în­tr-un timp re­zo­nabil la același ni­vel de subzistență pe care îl au acum de­ja în occident.
Vorbiți des depre transcedental și despre oamenii care cred că există o putere acolo sus, mai mare decît orice.

Dumneavoastră, ca om de știință, credeți în Dumnezeu?

Sînt, din motive de filosofie po­­litică, împotriva manifestării publice a credințelor religioase. Eu sînt pentru un stat și o societate laică în care practica situației în instituțiile precizate a oricărei religii este to­le­rată, permisă și este chiar salutată pen­tru că are consecințe asupra mo­ralei publice, asupra integrității per­soanei. Deci sînt lucruri la care țin foarte mult, le respect, dar vreau să se mențină pe cît posibil, într-un spa­țiu privat sau special dedicat culturii. Poate se ghicește din ce spun că privesc cu multă simpatie și sînt de acord cu orice credință, oricare ar fi ea, numai că aș prefera să o se­par destul de mult de sfera pu­bli­că.

Credeți că religia și știința merg mînă în mînă sau sînt două entități diferite?

Asta este o problemă vastă. Eu deplîng din situația actuală a Ro­mâniei faptul că știința nu mai re­prezintă un factor important în con­știința publică. Deci declinul în­vă­țămîntului a dus la marginalizarea educației științifice și asta este o ca­tastrofă. În schimb, este o ridicare tot mai spectaculoasă a re­li­gio­zi­tă­ții publice vizibilă în comportamentul oamenilor pe stradă, toată lu­mea din autobuz își face cruce cînd tre­ce pe lîngă biserică, în mediul televiziunii apar tot mai mulți oameni care fac profeții. Este un declin în care există o religiozitate care în ma­re măsură este legată de o situație de confuzie și bineînțeles de căutarea spirituală a unei populații dezorientate cu o educație proastă. A­tu­nci, în loc ca religia și știința să poată conlucra, cum se întîmplă la cel mai înalt nivel, ele se resping.

Muzica pentru mine este o expresie a spiritului timpului și a societății

Ați spus că familiei datorați tot ce aveți mai bun pe plan uman și intelectual, iar ei v-au tolerat și iertat toate năzbîtiile primei tinereți. Ați fost un adolescent coleric?

Nu, dar am fost un adolescent foar­te rebel. Sînt o natură destul de calmă și echilibrată, mai curînd so­lară, cordială dar eram rebel pentru că era o lume în care nu mă sim­țeam bine. Voiam să fac anumite lucruri care nu se puteau face, iar la un mo­ment dat am clacat în postura de elev model. Fusesem tot timpul un elev model, excelasem la toate m­a­teriile, mai puțin la muzică pe care o știam teoretic, dar nu practic și la sport unde am fost o nulitate, dar la lucru manual m-am redresat, iar la celelalte excelam la toate. Eu nu fă­ceam asta pentru că eram cuminte, dis­ciplinat, ascultător, că astea nu erau lucruri pe care familia mi le im­­­puneau, eu eram lăsat liber cu totul, de la cea mai mică vîrstă am fost lăsat să fac ce vreau. Tatăl meu a ținut foarte mult la asta, dar la un moment dat, în adolescență, prin clasa a zecea, am vrut să o rup absolut complet cu disciplina, să fiu rebel într-adevăr. În bună măsură mi-a ieșit și pentru asta am plătit un preț, dar cred că a fost bine, am rămas liber.

Spuneați că nu excelați în muzică, dar am citit că aveți o pasiune în special pentru jazz și ați ținut și conferințe pe această temă. În jazz vă găsiți relaxarea?

Da, foarte mult, dar eu nu mă re­laxez, eu ascult atent. De exemplu, nu pot să ascult muzică dacă fac ceva, nici măcar dacă tai ceapă – eu trebuie să mă concentrez. As­cult tot felul de muzică, muzica pentru mine este o expresie a spiritului tim­pului și a so­cie­tă­ții. Acult muzica culturală și istorică în timpul său, în locul său, dar o și stu­diez. Expe­ri­ența directă, ca as­cul­tă­tor, te de­co­nec­tează doar pentru a te conecta la ce­va.

Profesorul a făcut parte din Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România.

În adolescență, împreună cu Dan Merișca și Sorin Simion, luptați intens împotriva sistemului prin reviste precum „Major”. Ce reacții primeati din partea oamenilor care vă citeau?

Am făcut două reviste clandestine, una era de benzi desenate, se numea „Bulevardul”, aceea era sa­ti­rică. Îi satirizam în general pe profesori, colegi, mediul social, nu era mare lucru. Era un amuzament în fond adolescentin, nevinovat, dar la un an după aceea am făcut planul unei reviste radicale care să fie tot adresată adolescenților inteligenți și era fără umor. Acea revistă mi-a schimbat viața, revista „Major” pe ca­re am scos-o eu în 1974, mi-a schi­m­­bat total existența. Au­to­ri­tă­țile au sesizat imediat că nu era vorba de nicio distracție și într-un fel, succesul pe care l-am avut s-a datorat fap­tului că era o revistă clandestină scrisă de mînă și desenată de mi­ne, scoasă într-un singur exemplar și mai apoi a fost fotocopiată și di­fu­zată așa. Toți cei care au văzut-o ne-au transmis numai laude pînă cînd lucrurile s-au schimbat, iar treaba a­ceasta a devenit ilegală și am intrat atunci într-o cu totul altă dimensiune a vieții mele.

Ce vă mai leagă de Cenaclul Quasar?

Mă leagă niște amintiri ale ti­ne­reții. Am fost unul dintre fondatori și mă leagă această memorie a unei tinereți în care căutam libertatea îm­preună cu prieteni apropiați, iar o parte din această libertate pe care noi o căutam era în acest imaginar al ficțiunii. Acolo era știință, ficțiune, era visare. Apoi am devenit interesat tehnic în chestiunea societăților alternative, proiecților raționale des­pre societate care înseamnă u­to­pia, iar asta a devenit o temă a vieții me­le și nu m-a lăsat pînă azi.

Deși ați fost plecat în mai multe țări, ați spus că nu v-ați detașat niciodată de România, iar asta a fost una dintre greșelile majore pe care le-ați făcut. De ce o considerați o greșeală?

Pentru că asta mi-a consumat din­­tr-o energie finită, un volum dis­­proporționat de timp în raport cu e­fectele și rezultatele. Deci eco­u­ri­le scriiturii mele, a intervențiilor pu­bli­ce nu justifică această suprain­ves­ti­ț­ie. Deci am avut mult mai multe e­șecuri decît reușite printr-o supra­investiție continuă în legă­tu­ri­le me­le cu România. Ar fi fost o in­ves­ti­ți­e mult mai rațională și mai in­te­li­gen­tă dacă investeam mai mult în efor­turile mele occidentale, dar sim­țeam asta într-un fel ca o abdicare de la o datorie patriotică efectiv și per­so­na­lă de a mă dedica pe cît pot pro­iec­telor din România.

Dacă ar fi să alegeți din nou și ați părăsi țara, unde ați alege să vă stabiliți și de ce?

Am fost în multe locuri, în pes­te 30 de țări și în poate cinci sau șa­se din ele aș putea să mă stabilesc ori­cînd, dar întotdeauna îmi vor lipsi celelalte cinci. Aș putea însă să l­ocu­iesc într-o țară abstractă care ar fi o combinație dintre Ger­ma­nia, Italia, Franța și România. Dacă aș putea com­bina astea ar fi perfect – dar cum nu pot, trebuie să îmi tot schimb lo­cul ca să nu mi se facă prea dor de cî­te una dintre ele.