Studenții români reacționează în timpul orelor de curs de parcă ar asculta un discurs religios

Jean-Paul Carrière a fost dintotdeauna pasionat de studiul privind schimbările țărilor care au trecut de la un regim autoritar la unul democratic și, datorită acestei pasiuni, a ajuns și în România. Spune că fiecare vizită la noi în țară îl uimește pentru că identifică aici un spațiu în care aspectele vechi coexistă cu cele moderne. Este unul dintre specialiștii care au contribuit la planificarea regională a Franței și care au pregătit primul contract dintre stat și regiune. A studiat, din acest punct de vedere, Portugalia mai bine de 30 de ani și a publicat peste 220 de articole științifice. De cîțiva ani predă și la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC), la specializarea Geografia Turismului (filiera francofonă) și, de asemenea, participă la organizarea Seminarului Geografic Internațional „Dimitrie Cantemir”. Pe 13 octombrie 2017, a primit cea mai înaltă distincție academică, Doctor Honoris Causa, din partea UAIC.

Ați contribuit la planificarea regională a Franţei. Cum a ajuns această propunere la dumneavoastră?

Această idee a planificării re­gio­­nale a apărut în Franţa exact după celde-al Doilea Război Mondial, în mijlocul distrugerilor provocate de acesta. Aşadar, deja exista cu mult timp înainte să mă fi născut eu o acţ­iune voluntară a statului, me­ni­tă să restabilească echilibrul între terito­rii. Şi asta pentru că era ne­vo­ie, evident, să se reaşeze ordinea pier­dută în timpul războiului. Apoi, a­uto­ri­tă­țile şi-au dat seama că e­xis­ta un ma­re dezechilibru între Paris şi celelalte regiuni ale Franţei. A­ce­la a fost, aşadar, momentul în care a luat naş­tere o nouă politică în ceea ce pri­veşte amenajarea teritoriilor, fiind la acea vreme una la nivel na­ţional. Regiunile nu existau pe a­tunci și nici nu erau ins­ti­tu­ţio­na­li­zate, cu al­te cuvinte, nu exista o ins­tituţie care să se ocupe de planificarea re­gio­na­lă. Mai putem adă­u­ga şi faptul că în Franţa mai exista o tradiţie în a­ceas­tă direcţie, mai ve­che decît cea a amenajării teritoriale, şi anume cea referitoare la aranja­rea oraşelor. În prezent, se poate ob­serva cum aces­te două domenii, a­menajarea teritoriilor şi cea a ora­şelor, care la în­ce­put erau complet separate, ajung uşor-uşor să se su­p­ra­pună. Pî­nă la urmă, aceste două domenii au fost recunoscute de că­tre „lumea acade­mică” ca fiind pe de o parte „un şir de evenimente” şi pe de altă parte ca fi­ind o disciplină şti­inţifică. Acest as­pect m-a fascinat în­totdeauna chiar dinainte de a-mi în­cepe studiile. Am urmat iniţial stu­dii economice, în­să aveam deja i­deea în minte cum că economia tre­buia să contribuie la amenajarea re­giunilor, a oraşelor şi aşa mai de­parte – o idee naivă de altfel.

Şi uite aşa, începînd cu pre­gă­ti­rea doctoratului, m-am îndreptat că­tre acest domeniu disciplinar cu o teză ieşită din comun, atipică aş pu­tea spune, în spaţiul economic, şi a­nume „La formation des espaces ré­sidentielles”(n. red. „Formarea spa­­­ţi­ilor rezidenţiale”). Acest lucru mi-a oferit, bineînţeles, posibilitatea de a profesa în mediul universitar, dar mai presus de toate, mi-a oferit o­portunitatea de a relaţiona cu cei ca­re au contribuit la planificarea te­ritorială.Lucrurile stau puţin dife­rit pentru că tocmai ideea în sine de a putea iniţia cercetări în acest do­meniu de studiu m-a determinat să cunosc oameni deja implicaţi în pla­nificarea teritorială, oameni care mi-au cerut mai apoi ajutorul în elaborarea unor diverse proiecte. Mai exact, în jurul anilor ’82-’83, într-o perioadă puternic influenţată de fe­nomenul decentralizării, am fost con­tactat de o agenţie franceză de stat, care pe atunci se numea „L’agence française de la maîtrise de l’énergie” (n. red. „Agenţia franceză pentru ma­­nagementul energiei”) pentru a pre­găti un contract între stat şi regiuni. Astfel, dedicîndu-mă în totalitate acestui contract, am fost nevoit să ies din spaţiul universitar pentru o anumită perioadă de timp.

Atunci cînd aţi elaborat contractul, v-aţi bazat pe un studiu de teren?

Da. Am putea spune şi asta. Dar, de fapt, rolul meu era acela de a lo­caliza potenţialele colaborări între stat şi regiuni care ar fi putut să a­ducă avantaje în managementul e­nergiei. Aşadar, principalul scop al acestui contract era acela de a crea un fond finanţat în egală măsură de către stat şi regiuni (50%-50%). Acest fond permitea finanţarea u­nor acţiuni locale, a managementului energiei sau chiar finanţarea u­nor noi forme de energie.

Care erau aspectele din Franţa care necesitau o schimbare din punctul de vedere al amenajării teritoriale?

Existența unui dezechilibru în­tre dezvoltarea excesivă a regiunii Parisului şi diferenţele dintre re­giu­nile de Est si de Vest ale Franţei. A­poi putem aminti, desigur, fe­no­me­nul de deşertificare a zonelor ru­rale.

În prezent care sînt problemele cu care se confruntă Franța la acest capitol?

Dacă e să ne raportăm la pre­zent, problema principală a Fran­ţei ar fi faptul că aceasta trece printr-un pro­ces de metropolizare care im­plică, de fapt, în mod clar, sporirea proceselor de concentrare şi de a­g­­lo­m­e­rare în jurul oraşelor mari ale Fran­ţei, opt sau zece la număr. Aşadar, prob­­lema este să ştim cum să or­ga­ni­zăm teritoriile în aşa fel încît a­ces­te procese de metropolizare, ca­re sînt ori­cum inevitabile, să ajute şi o­raşele mai mici, mai puţin dezvol­tate sau chiar acele zone rurale su­puse fenomenului de deşer­ti­fi­care.
Cu alte cuvinte, aceasta este o prob­lemă foarte delicată pentru Fran­ţa din ziua de azi. Cum să e­vi­tăm ca metropolele să nu absoarbă marea majoritate a populaţiei şi cum ar putea acest proces de dezvol­ta­re să fie benefic pentru întregul te­ri­toriu? Lucrurile se complică şi mai tare dacă e să ne raportăm la poli­tică – observăm că teritoriile care sur­prind efectele negative ale metro­po­lizării sînt totodată şi cele atrase de dorinţa de a-şi apăra identita­tea în­tr-o manieră exagerată, idee spri­ji­ni­tă, de altfel, de către extrema dreap­tă.

În Oradea, spre exemplu, există un potenţial enorm de dezvoltare locală

La o primă analiză, cum aţi contura acest proces de replanificare teritorială în România?

Eu, personal, nu îmi pot imagi­na revenirea la o formă de planificare autoritară şi centralizată. Mi se pare, însă, că România se con­frun­tă, de asemenea, cu mari probleme de dezechilibru teritorial. După pă­re­rea mea, dacă e să ne raportăm la stat, este nevoie să se regăsească co­e­ren­ţa dintre politicile sectoriale și cele regionale. Nu sînt eu în măsură să spun ce ar trebui schimbat în Ro­mânia, dar mi-am dat seama în Ora­dea, spre exemplu, că există un po­tenţial enorm de dezvoltare locală. Consider că statului îi revine sarcina de a sprijini acest potenţial prin absolut toate mijloacele posibile. Soluţia ar fi aceea de a crea con­di­ţii necesare pentru ca această dezvoltare să aibă cu adevărat loc. Iar aici mă refer la mai puţină biro­cra­ţie, mai puţine contracte şi la mai mult ajutor din partea statului, ofe­rirea de sprijin financiar și posibili­tatea de a recruta ingineri de teritoriu, aşa cum sînt numiţi în Franţa.

Care sînt locurile sau aspectele pe care ar trebui să se pună accent?

Răspunsul meu va fi unul intuitiv, deci nu unul avizat. Consider că identificarea potenţialului de dez­­voltare locală implică mult efort şi din această cauză, de cele mai mul­te ori, acest potenţial este ignorat. ­Bi­ne­înţeles că aici am putea aduce în discuţie şi potenţialul turistic al unor regiuni, cum ar fi Bucovina, de exemplu, o zonă care s-a dezvol­tat, totuşi, destul de repede în acest sens. Însă, sînt şi alte regiuni cu po­ten­ţial turistic, dar care, din păcate, nu sînt absolut deloc puse în valoare. O soluţie la această pro­blemă cred că ar fi identificarea tu­turor re­sur­selor care ar putea contribui la dez­voltarea locală, iar aici mă gîndesc mai ales la identifica­rea elemen­te­lor de patrimoniu. Dar asta nu în­seamnă că trebuie să dez­voltăm o ţară doar din perspectiva turismului. Ar fi cu adevărat grav da­că am face acest lucru. Mai apoi e­xistă, fă­ră îndoială, o mare pro­ble­mă re­fe­ritoare la mobilitatea dintre te­ri­to­rii. Acest aspect nu implică ne­a­pă­rat drumurile în sine, ci şi mo­da­li­tăţile de transport care ar pu­tea crea conexiuni între toate regiunile ţă­rii. Ceea ce m-a uimit extraordinar de mult a fost că am avut ocazia să văd cu ochii mei faptul că încă e­xis­tă regiuni ale României care sînt complet izolate de celelalte.

Susţineţi faptul că regiunile mezo, cum ar fi regiunile mai puţin dezvoltate, ar trebui să fie solidare cu cele macro (regiunile sau țările). În ce constă această solidaritate?

Personal vorbind, nu deţin multe cunoştinţe în ceea ce priveşte po­li­tica de dezvoltare a regiunilor, însă, cred că regiunile mai dezvoltate ale unei ţări sînt, mai degrabă, structuri ale statului care servesc, pînă la ur­ma urmei, la conducerea acestuia. A­şadar, românii sînt aceia ca­re ar tre­bui să decidă modul în ca­re îşi ges­tionează propriile terito­rii.

Ce pot spune eu este că primul aspect asupra căruia ar trebui să se concentreze statul ar fi îm­bu­nă­tă­ţi­rea nivelului de centralizare, res­pec­tiv oferirea responsabililor locali po­si­bilitatea de a acţiona asupra propriilor teritorii în funcție de po­ten­ţialul local pe care îl prezintă şi nu în funcţie de ce le impune statul.

Putem afirma faptul că la noi regiunile sînt solidare unele cu celelalte?

Într-un mod nefast… da.

Consideraţi că Uniunea Europeană ar trebui să arate mai degrabă ca un stat federal sau ar trebui să se pună accentul pe naţionalizare?

Sîntem departe de o Uniune Eu­ropeană constituită pe legi fede­ra­le, însă, cred că ne-am putea în­drep­ta spre o aşa-zisă formă de federa­lism în cadrul funcţionării Uniunii Europene. Ne amintim că noul pre­şedinte al Franţei, Emmanuel Ma­cron, a propus, în acest sens, o re­vi­zuire a instituţiilor europene. Nu prea ştiu ce gînduri a avut dumnealui în această privinţă, dar bă­nuiesc că ideea care a stat la baza acestei propuneri a fost faptul că U­niunea Europeană nu mai poate funcţiona ca odinioară. Aşadar, va trebui să ne îndreptăm spre o reorganizare bazată, în primul rînd, pe solidaritatea dintre ţările membre ale Uniunii Europene, ceea ce va im­plica, cu siguranţă, crearea unor noi reguli care să asigure existenţa a­ces­tei solidarităţi.

Sînt de părere că dacă nu va exista această solidaritate între sta­tele membre ale Uniunii Euro­pe­ne, fenomenul prezent în Catalonia se va răspîndi în întreaga Europă. În Scoţia, de exemplu, ştim bine că de­ja există această dorinţă de afirma­re a identităţii. În viitor poate va a­părea şi Marea Britanie pe această listă sau chiar Corsica, de ce nu?

Conceptul „Europa cu două viteze” este o soluţie bună pentru Uniunea Europeană?

Cred că aceasta este calea cea mai uşoară, cred că ar trebui să în­cer­căm să depăşim această viziune pro­pusă de acest aşa-zis concept şi să încercăm să ieşim din stagnarea în care ne aflăm la ora actuală. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne depăşim propria condiţie şi să evităm să fa­cem din Uniunea Europeană o i­ma­gine caricaturală. Ce vreau să spun este că în prezent există ţări care dis­pun de resursele necesare iniţierii anumitor proiecte, dar care nu pri­vesc neapărat întreaga comunitate europeană. Şi cu toate acestea, con­sider că ar trebui să li se ofere toate mijloacele posibile pentru a-i ajuta să-şi dezvolte aceste proiecte. A­vem tendinţa să ne gîndim la țările dezvoltate cînd discutăm despre a­cest lucru, însă, pot exista proiecte care să implice şi ţările mai puţin dez­voltate. E uşor de spus, dar mie, sincer, acest concept de „Europa cu două viteze” îmi creează o oarecare stare de nelinişte.

Cum credeţi că Brexit-ul sau referendumul din Catalonia afectează Uniunea Europeană?

Pentru mine aceste două fe­no­mene sînt două lucruri total di­fe­ri­te. Brexit-ul, în o­pi­nia mea, a adus o mai mare pier­dere britanicilor de­cît europenilor. În ceea ce privește Franța – Brexit-ul nu va fi o piedică între ea si Marea Britanie, co­o­pe­ră­rile dintre acestea fiind încă existente. Consider că tot britanicii vor a­vea de pierdut chiar dacă şi în Franţa vor apărea consecinţe negative ca­uzate de acest fenomen.

Foarte mulţi studenţi de origine franceză aleg să studieze medicina în România și asta din cauză că nu îşi pot găsi un loc în sistemul din Franţa

România se află pe locurile fruntaşe în ceea ce priveşte analfabetismul sau abandonul şcolar. Cum credeţi că ar trebui autorităţile române să gestioneze această problemă – făcînd referire la sistemul francez?

Mai întîi aş vrea să spun că ar tre­bui să se renunţe la această idee de a idolatriza tot ce se întîmplă în Franţa. Și Franţa, la rîndul ei, se con­fruntă cu o serie de probleme le­gate de analfabetism, abandon şco­lar şi aşa mai departe. Sînt cartiere franceze sărace în care nivelul şco­lar este unul cît se poate de scăzut faţă de cartierele altor oraşe mai dezvoltate. Sînt conştient că Ro­mâ­nia se confruntă cu această pro­ble­mă şi consider că statul este cel res­ponsabil în rezolvarea ei. Nu cu­nosc în profunzime situaţia Ro­mâ­niei la acest capitol şi, deci, nu aş pu­tea să ofer soluţii concrete în acest sens. Însă cred că mărirea bugetului dedicat învățămîntului cu si­gu­ranță nu ar strica. Vorbind de ex­pe­rienţa mea personală, am avut o­ca­zia să interacţionez cu o serie de universităţi din România şi nu a fost greu să remarc faptul că aveţi atît studenţi, cît şi profesori foarte valoroşi. Deci nu trebuie să ne lo­vim mereu de partea proastă a lu­crurilor. În Franţa, de exemplu, ne confruntăm cu o mare problemă în formarea viitorilor medici. Mai mult de atît, foarte mulţi medici au ieşit la pensie, posturile lor rămînînd li­bere. Revenind la situaţia Ro­mâ­ni­ei, foarte mulţi studenţi de origine franceză aleg să studieze medicina în România și asta din cauză că nu îşi pot găsi un loc în sistemul din Franţa. Cu alte cuvinte, faptul că Ro­mânia este o opţiune pentru aceşti studenţi este dovada clară că ni­ve­lul de studii oferit de sistemul de în­văţămînt românesc este unul des­ul de ridicat.

Abandonul şcolar în rîndul studenţilor este o problemă cu care se confruntă și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Spre exemplu, la Facultatea de Litere, jumătate dintre studenții înscriși în primul an de studiu ajung să își susțină lucrarea de licență. Situația este asemănătoare și la Facultatea de Geografie și la Facultatea de Matematică. Cum ar putea fi remediată această problemă?
Într-adevăr aceasta este o pro­­b­lemă foarte gravă. Însă nici Franţa nu stă prea bine la acest capitol. La unele discipline numărul stu­den­ţilor care ajung la nivelul de master nu trece de 50 de procente. Unii consideră că această problemă ar putea fi remediată doar dacă se­lec­ţ­iile ar fi mai dure, însă, personal, eu nu sînt de aceeaşi părere. Con­sider, mai degrabă, că este vorba des­­pre orientarea profesională a ele­vilor. Mai exact, în Franţa sînt foar­­te mulţi studenți care îşi aleg filie­rele fără să se gîndească nea­pă­rat da­că au pregătirea necesară pen­tru a le gestiona. Mă gîndesc, spre e­xemplu, la un fenomen existent a­­colo, elevi care au terminat şcoli pro­­fesionale aleg să studieze Drep­tul. Ei bine, am răsfoit statisticile, iar şan­sele de reuşită ale acestor stu­denți sînt egale cu zero. Aşadar, este clar ca aici vorbim despre con­se­cin­ţa unei greşeli de orientare pro­­fe­sională, fiind totodată şi vina ins­­tituţiilor de învățămînt care nu au fost capabile să ofere elevilor su­por­tul de care aceştia au avut ne­voie. Şi bănuiesc că aceeaşi prob­lemă se regăseşte şi în România.

Cum credeţi că universitatea poate apela la spiritul civic al studenţilor, al profesorilor sau chiar al localnicilor?

Nu cred că asta ţine de universitate. Consider că spiritul civic este un lucru care se dobîndeşte în pri­mii ani de şcoală. Aşadar, învă­ţă­to­rilor le revine misiunea de a in­du­ce spiritul civic elevilor săi. Atunci cînd un student păşeşte pragul u­ni­versităţii neavînd deja aceste calităţi formate încă din ciclul primar este tardiv pentru el să le ca­pete pe parcursul facultăţii.

Ați identificat diferențe vizibile între studenții din Franța și cei din România?

Ce am putut observa în timpul orelor de curs a fost faptul că stu­denţii români sînt mult mai atenţi decît cei francezi, dar şi foarte dis­tanţi în acelaşi timp. Ca să fac o com­paraţie – studenții de aici reacţ­io­nea­ză de parcă ar asculta un discurs religios. Nu contestă nimic şi nu intervin. Dar poate că şi ideea de a avea în faţă un profesor străin îi determina să se comporte aşa.

Sînt atras de ţă­rile care su­feră schimbări structu­rale profun­de

De ce România de după comunism a devenit un obiect de studiu pentru dumneavoastră?

Pornind de la o simplă întîmplare, pentru că aşa se întîmplă lu­crurile în viaţă de obicei. Dar şi pentru că acest domeniu vizează, practic, cariera mea personală. Am fost mereu fascinat de aceste tipuri de schimbări drastice. Principalul meu teren de studiu a fost Por­tu­ga­lia, unde am şi mers exact în pe­rioada aşa numitei revoluţii portugheze „Revoluţia Garoafelor”, în anul 1974. Simţeam că ceva se va întîm­pla acolo şi aşa a şi fost. O trans­formare fundamentală a regi­mu­lui portughez dintr-o dictatură auto­ri­ta­ră într-o democraţie. Nu şti­am e­xact spre ce va conduce aceas­tă re­voluţie, însă, eram acolo pentru a a­fla. Nici nu ştiam la acea vre­me lim­ba portugheză, dar interac­ţio­nînd cu diferite persoane în tim­pul serviciului, am ajuns să o cu­nosc. M-am con­centrat, mai ales, pe dis­crepanţele evidente dintre regiuni­le Por­tu­ga­liei, dar şi pe planifica­rea teritorială a acesteia. Cu România s-a întîmplat exact la fel. Am avut ocazia să cu­nosc diferiţi colegi de origine ro­mâ­nă cu care am discutat, bineînțeles, despre transfor­mă­rile prin care a tre­cut România de-a lungul timpului. Atunci cînd o ţa­ră iese dintr-un re­gim totalitar, cen­tralist, riscul este acela de a cădea în cealaltă ex­tre­mă şi anume, într-un liberalism fără re­guli şi rest­ric­ţii. Deci după cum ve­dem, perico­lul este unul extrem de mare şi este foarte interesant de ob­servat cum re­acţionează o ţară a­tunci cînd este supus la el. Am re­u­şit prin diferite programe de schim­buri de ex­pe­rien­ţă să vin în Ro­mâ­nia pentru a o studia mai îndea­proa­pe pentru că, repet, sînt atras de ţă­rile care su­feră schimbări structu­rale profun­de.

Cum apreciaţi evoluţia României de la comunism încoace?

Preferi răspunsul unui om di­­­-p­lomat sau…? (rîde) Am venit pen­­tru prima oară în România prin a­nii 2000, iar România de la acea vre­me era cu totul alta faţă de Ro­mâ­nia din ziua de azi. Pentru mine este cu adevărat fascinant să văd cu o­chiul liber toate aceste trans­for­­mă­ri ale ţării. Mi-am văzut şi propria ţară evoluînd, însă, pe parcursul u­nei perioade de 60 de ani – de cînd m-am născut încoace.
Cînd sînt pe meleagurile Ro­mâ­niei am ocazia să retrăiesc fragmente din co­pilă­ria mea, din Franța, dar ca­re sînt în­tre­­rupte de cîteva imagini extrem de moderne. Şi am impresia că transformarea ce a avut loc în ul­timii 15 ani în România se aseamănă cu trans­for­marea Franţei din ulti­mii 60 de ani. Pentru mine este fascinant să ob­serv cum aceste două fe­no­me­ne dife­rite, tradiţionalul şi mo­dern­ul, pot coe­xis­ta. Ca să dau un exemplu, ieri, pe stradă, am văzut o căruţă tra­să de cai oprită în dreptul unui ATM. Du­pă părerea mea, această situaţie este provocată de refuzul unora de a re­nunța la ve­chiul regim, chiar dacă acesta nu mai există.