Ion Arhip: Oamenilor de acum le lipsește dragostea de țară, iar tinerii nu mai știu cine e Eminescu

Sprijinindu-se în toiag, profesorul Ion Arhip mai trece încă o dată cu gîndul prin vremile trecute. Cînd i se luminează fața, cînd i se întunecă privirea, iar sacii de amintiri îi deșartă cu greu. Cît timp a fost muzeolog, pașii l-au purtat din casă în casă pentru a aduna patrimoniul cultural al românilor. Dragostea de carte l-a apropiat și l-a împrietenit cu mari oameni de cultură precum Mihail Sadoveanu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Otilia Cazimir sau Nicolae Labiș. Însă la bază, Ion Arhip este învățător. Mai tîrziu, a fost corector și redactor la ziarul „Flacăra Iașului”, director al Complexului Muzeistic din Iași și a pus bazele la 18 muzee și case memoriale în Iași. Acum, la cei 87 de ani, spune că oamenii l-au uitat în apartamentul lui de pe strada Ibrăileanu, unde are mai multe manuscrise la care a lucrat. Chiar dacă îl supără vederea mai scrie din cînd în cînd, iar cărțile îi stau la căpătîi.

De unde ați moștenit dragostea de carte?

Cred că de la cel care m-a în­vă­țat întîi și întîi alfabetul, învă­ță­to­rul meu. Îi port un deosebit respect și o frumoasă amintire. Și eu, la bază, sînt învățător. Pe vremuri, școala unde am învățat se chema Școala Nor­ma­lă de Învățători. Era o adevă­ra­tă școală de apostoli. Dragostea de car­te și mai ales de poezie și de lite­ra­tu­ră sigur am moștenit-o. Aici este un har pe care ți l-a dat Dumnezeu și mama care te-a născut. Cunoș­tin­țele și învățătura le capeți pe parcurs, prin instrucție, prin școală. Cu pasiunea și cu harul pentru învă­ță­tură, pentru poezie, trebuie să te naști. În Sfînta Evanghelie, Sf. Apos­tol Pavel spune „unde iubire nu e, unde dragoste nu e, nimic nu e”, ceea ce Marin Preda a luat în „Cel mai iubit dintre pămînteni”, iar Crean­gă le spunea copiilor – „apoi, măi, bă­ieți, acolo unde nu-i dragoste de în­vățătură, nu-i nici «Doamne aju­tă!»”. Se spune că actul de creație e 90% transpirație și 10% inspirație. E mun­că continuă. Cînd am dat admi­te­rea la Școala Normală eram fecior de țăran, iar într-un timp foarte scurt, în­vățătoarea mea m-a pregătit acolo. La școală mergeam numai iarna, iar vara și primăvara mergeam cu vi­te­le, ajutam părinții și m-am rugat la Dumnezeu și am reușit al treilea. Acum este lipsă de cultură, fiindcă dragostea de carte, de învățătură, as­tea te fac om.

Vă amintiți de primele poezii, „Mama” și „Învățătorul” pe care le-ați pub­li­cat în „Luminițe băcăuane”?

Îmi aduc aminte de „Învăță­to­rul” era cam așa – „În pîcla satului în­vățătorul stă astăzi ca un mîntui­tor/ Să-mpartă lumină tuturora căci el e cel mai bun izbăvitor/ Și-n noaptea întunericului ce vine ca un Hristos cu o lumină/ Își cheamă cre­dincioșii „Veniți de luați lu­mi­nă”. Lucrul acesta l-am scris și la limba română, cînd ne-a dat o dictare din Brătescu Voinești, din „Puiul”. Tre­buia să vadă cum scrii, ce greșeli de ortografie faci, și să faci analiză sintactică, morfologică și o compu­ne­re care trebuia să se numeas­că „Pri­ma zi de școală”, pe care am încheiat-o cu ultimele versuri din „Învățătorul”. Am luat notă slabă la matematică, 6, dar 10 la română, 10 la istorie și la geografie. Am reușit al treilea. Cînd am dat admitere la Școala Normală, deși eram fecior de țăran, știam zece poezii de Emi­nes­cu pe de rost, cel puțin zece pas­te­luri de Alecsandri, nu mai spun de Vlahuță, Goga sau Ștefan Octavian Iosif. Îmi plăcea enorm. Pe atunci eram puțini copii, iar o clasă era for­mată din copii care erau în clasa I, a II-a, a III-a și a IV-a. Eu eram în clasa I, iar domnul ne dădea să fa­cem linioarele. Cu clasa a IV-a făcea poe­zii, iar eu trăgeam cu urechea, și așa s-a trezit învățătorul că eu ști­am toate poeziile pe care le știau cei din clasa a IV-a. Bineînțeles, m-a în­zes­trat Dumnezeu cu o memorie ului­toa­re. La Palat mi se spunea „Dia­vo­lul chel” sau „Memoria de elefant”. Am avut foarte multe de cîștigat în viață, dar și foarte multe de pierdut. Oameni răi care vedeau ce memorie și ce pregătire aveam mă loveau pe ascuns. Am avut foarte mult de su­ferit. Dar… marele poet Serghei Esenin spune „Toți sîntem vremelnici pentru veci”.

Am răbdat de foame enorm, am păscut și iarbă de foame

Cum v-a fost copilăria în timpul războiului?

Foarte greu am trăit. M-am năs­cut în perioada crizei din `29 – `33, iar războiul… Doamne Dumne­zeu­le! Părinții mei erau țărani răzeși. Oameni care își munceau pă­mîn­tul, care umblau desculți, dezbrăcați prin vînturi și ploi, dar care își păs­trau bucata de pămînt și toată ave­rea lor. Făceau niște sacrificii enorme. Eram șase copii la școală, taxele erau enorme. Cînd eram student umb­lam desculți că păstram ghetele sau pan­tofii pentru zilele de bal sau de săr­bătoare. Numai desculți, prin frig și prin ploaie, dar am învins învă­țînd. Am răzbătut, a fost foarte greu și în perioada războiului. După asta au venit anii de secetă. Am răbdat de foame enorm, am păscut și iarbă de foame, chiar în perioada anilor 1946 – 1947, cînd a fost acea mare se­cetă. În plus, sovieticii ne luau tot, și ultimul pumn de făină din vatră. Dar credința în Dumnezeu și mai ales credința în bucata aceea de pă­mînt de unde m-am născut, cre­din­ța în vatra strămoșească, în neamul meu, acest lucru m-a întărit fantastic. Dacă astăzi cineva m-ar întreba ce dorință am i-aș spune: „ca neamul meu să fie cel mai frumos, neamul meu să fie liber”, cum spunea așa de frumos Păunescu „și țării mele mi­ni­mă dreptate”. Aș spune „trageți în mine”. Nu m-aș teme absolut de moar­te. Dar noi am fost altfel edu­cați.

„M-am trezit într-o zi, 3 decembrie 1988, că m-au dat afară. M-au ras. Mi-au interzis să mai intru în muzeu, mă urmăreau pas cu pas, m-au ținut șase luni fără salariu pînă a fost scandal.”

Statutul părinților dumneavostră v-a adus anumite piedici în carieră?

Da, am avut mult de suferit o pe­rioadă. Stăteam la un pas de a fi dat afară din facultate, eram asistent uni­versitar și m-au dat afară. La ziar m-au ținut că nu puteau să nu îți dea un post. M-au ținut pe post de co­rector în niște condiții mizerabile, noapte de noapte, pînă m-am îm­bol­năvit. Aveam 200% plumb în sîn­ge. Lucram unde se topea plumbul și turnau pagini, acolo trebuia să fac corectura. Aceasta ne-o dădea pe niș­te coli de hîrtie pe care le mînuiau, pu­neau pe pagina de plumb și bă­teau cu peria. Apoi trebuia să bu­chisesc greșelile, era nenorocire la despărțirile în silabe. Am răbdat și am suferit pînă am devenit redactor, apoi director de muzeu, pînă s-au schimbat vremurile, pînă cînd a ve­nit Ceaușescu. Perioada lui Ceau­șes­cu, să știți, se sperie toți de mine cînd le spun, a fost cea mai înfloritoare perioadă din istoria Româ­niei din toate timpurile. Era un avînt fantastic, iar Ceaușescu a dat drumul la spiritul acesta patriotic. Erai mîn­dru că ești român. După vizita în Coreea, Madama și cu cei pe care i-a adunat în jurul lui au demolat tot. L-am cunoscut personal și pe Ceau­șescu, și pe ea. El era mare patriot. Într-o zi m-au trimis acasă de la ser­viciu. Tata era la miliție de vreo pa­tru zile pentru că nu voia să se îns­crie în Colectivă. Cînd l-am scos de acolo era plin de păduchi, dar tot nu voia să se înscrie. L-am convins pen­tru că eram șase copii și ne dădea afară de la serviciu. Au venit și ne-au luat tot. Au scos oile din ocol, vi­te­le, boii, ne-au luat și plugul, hîrlețul, sape, au pus tot în căruță și dintr-o casă de gospodari nu a mai rămas nimic. Aveam cîini ciobănești care au plecat după oi pentru că așa erau învățați. I-au bolovănit și au venit cîinii înapoi acasă. Scenă de apo­ca­lipsă. Au văzut că nu sînt oi, nimic, au început să urle. Urlau a pustiu. Atunci, prima dată în viață, l-am văzut pe tata plîngînd. După o vreme, după ce a venit Ceaușescu, tata era erou al muncii socialiste, iar mama a devenit mamă eroină.

Eram șef de secție, directorul Muzeului Literaturii, paznic, om de serviciu, de toate

Ați pus bazele la peste 18 muzee și case memoriale în Iași. Ce v-a motivat să faceți această muncă?

Era în mine o chemare de la Dumnezeu. Vedeam cum monumen­tele Iașului erau distruse, iar la un moment dat nu mă mulțumea de­loc munca aceasta de la ziar la care trebuia să scriu la comandă. Se pu­nea problema demolării Casei Po­gor, Muzeului de Literatură, unde a fost Junimea. Trebuia să constru­ias­că Policlinica Studențească care e acum în centru, lîngă spital. Casa Dosoftei strica sistematizarea și trebuia distrusă. Fiind redactor de ziar, la ședința de consiliu am fost trimis ca să scriu și trebuia să spun că e bine să construiască acolo lo­cui­nțe pentru oamenii muncii, să dărîme Casa Dosoftei, Casa Pogor unde a fost Junimea. Casa Pogor se numea Casa cu ferestre luminate. Fie pentru că acolo s-a introdus pentru prima data lumina electrică, fie pentru că ardeau luminile pînă spre zorii zilei cînd se țineau ședințele Junimii. La conducerea județului era un om luminat care mă aprecia foarte mult pentru că atunci cînd am intrat la ziar eram al treilea om cu studii superioare. Din cauza asta nu eram privit foarte bine. Toți erau croitori, mecanici de locomotive, compoziția socială trebuia să fie muncitorească. Erau oameni cu patru clase primare, talpa gîștii – cum se spune, iar eu trebuia să stilizez, era dezastru acolo. Și vin la ședința aceea, pe acel om îl ch­e­ma Miu Dobrescu. I-am spus în șoaptă – lucru care era un act de mare cutezanță, că nu puteai să con­trazici un activist – „Nu vă scrieți numele alături de cei care au dărîmat Academia Mihăileană, atî­tea monumente ale Iașului”. A stat… Apoi pe loc a spus să fie oprit totul și să construiască în altă parte Po­liclinica. De acolo mi-a încolțit ideea aceasta. Și am început să vîntur ideea creării unui muzeu de li­te­ratură la Iași. A prins ideea, iar încetul cu încetul am obținut trans­ferul de la ziar la muzeu. Am făcut un sacrifiu enorm. La ziar eram bine plătiți, aveam salariu de profesor universitar. M-am dus de la 2.600 de lei la 1.700 de lei. Prima dată mă duceam la timp, la program, eram învățat de la ziar, iar oamenii nu erau obișnuiți. Eram șef de secție, directorul Muzeului Literaturii, și paznic, om de serviciu, de toate. Nu aveam pe nimeni. Eu făceam cu­ră­țenie, eu săpam în grădină, eu că­ram lemne, pînă cînd mi-au dat încă un coleg, dar nu m-am lăsat. Și cel mai mare lucru l-am descoperit la Oseș­ti, fostul raion Negrești. Era un do­cument a lui Eminescu și a fost cea mai mare bucurie a vieții mele.

A fost primul obiect pe care l-ați achiziționat?

Primul obiect de mare valoare! Era cineva în sat al cărui tată a fost învățător și l-a inspectat Emi­nes­cu. Mi-a relatat cum a venit Eminescu, a stat de vorbă cu copiii, iar cînd am achiziționat acest document, am în­ceput. Am luat Muzeul de Lite­ra­tură de la zero și am lăsat 13 mu­zee de literatură, toate muzeele din Palat. S-a deschis Casa Dosoftei. O văd pe doamna Valeria Sadovea­nu, soția lui Mihai Sadoveanu, spu­nîn­du-mi cînd a văzut Casa Pogor „Coane Ionică, dragă băiete, ce-ai să pui tu aici?”. Acum este patrimoniu ca să se facă încă patru case Pogor. De la 3000 de piese de patrimoniu cîte erau, am lăsat peste 200.000 de piese. Am curățat Bucureștiul de toa­te valorile și le-am adus la Iași. Au fost oameni luminați la conducere pe care eu reușeam să îi conving.

Cum reușeați?

Argumentul meu era ăsta: îns­crieți-vă numele în asta. Am avut cu­raj să îi spun unui secretar general al partidului, Gheorghe Pană, era al doi­lea după Ceaușescu. Pe urmă spu­nea că am dreptate. Așa am cre­at fondurile Sadoveanu, Bura­da, am luat atîtea case în ruină, dona­ții, fondul Kogălniceanu, Palatul de la Ruginoasa era o ruină, am făcut un muzeu fantastic, Casa Pogor era o ruină, toate erau ruine. Am avut un noroc fantastic în viață. În 1976 eram director general. A venit la Iași pri­mul ministru Manea Mănescu. Nu erau toți comuniștii niște imbecili și niște trădători de țară și de neam. Manea era un om de cultură, un eco­nomist de elită, academician. A ve­nit la Casa Pogor, mi-a întins o mînă și s-a recomandat Mănescu. Bine­în­țeles, era păzit de Securitate. A vi­zitat muzeul, iar cînd am ajuns la Gheorghe Asachi, a început să îmi vorbească despre teoriile economi­ce ale lui Asachi. Cînd am ajuns în sa­lonul Junimea a început să îmi vor­bească despre teoriile economice ale pieselor lui Eminescu. Nu era un terchea-berchea. Refăcusem tot mo­bilierul, biroul lui Pogor, a lui Maiorescu. Aveai impresia că acuși începe ședința la Junimea. A fost cea mai mare lovitură pe care am dat-o în muzeografia românească, cu au­tenticul în muzeu. Am organizat o treabă cum era la întîlnirile Ju­ni­mii. Cînd se oprea ședința, Creangă în­ce­pea să cînte cu vocea lui de bariton „Ușile, ușile!”, iar din partea cea­lal­tă, Pogor răspundea „Cu înțe­lep­ciune!”. Se deschideau ușile, apoi apărea feciorul cu tăvile cu cozo­nac și ceai. Am zis și eu „Ușile, ușile!” și s-au deschis, apoi a venit o co­le­gă cu cafele. A rămas foarte impresio­nat. A cerut permisiunea să se așe­ze pe un scaun, era puțin bolnav. A rămas impresionat că a fost primul care a stat pe scaunul lui Maio­resc­u. Era vizita pe sfîrșite, iar primul se­cretar știa care este năravul meu așa că i-am spus lui Manea „Tovarășe prim-ministru, de la Unirea Mare, la Unirea Mică, Iașul a fost vă­du­vit de atîtea. Vă rog foarte mult, îns­crieți-vă și dumneavostră numele în cartea de istorie, nu a Iașului, ci a neamului. I-am explicat situația și a acceptat să ne dea cele 12 milioa­ne de care aveam nevoie. Vizita a fost o reușită totală, s-a ținut de cuvînt, mi-a dat banii și am salvat Palatul Culturii de la cutremurul din 1977. Dacă nu schimbam planșetele de lemn, palatul cădea tot. După cutre­mur a început cultul personalității și nu se mai dădea nicio dispoziție de la Madam CO2, Ceaușeasca, care era de o răutate fenomenală, o anal­fabetă rea. Dar eu primeam ba­nii în continuare. Consiliul de mi­niștri mă subvenționa fiecare cu 12 milioane. Nu se mai făceau muzee, dar eu am băgat banii ăștia în Casa Topîrceanu, în Casa Kogăln­icea­nu, în Ruginoasa, Muzeul de la Hîr­lău. Era o evreică în consiliul culturii ca­re mă pîra Elenei Ceaușescu. Ni­meni nu avea bani, eu aveam, dar tăceam din gură. Am avut grijă de Margareta Poni, am reparat casa și mi-a dat tot patrimoniul drept do­na­ție. Dar Casa Poni nu puteam să o repar pentru că era distrusă du­pă cutremurul din 1977. Am restaurat tot, casă, mobilier, dar nu puteam să deschid muzeul. Vine cineva de la partid și află că eu repar Casa Poni și mă cheamă la el. Era un secretar care era poreclit „Șarpele cu oche­lari”, ura intelectualitatea. Mă în­trea­bă cine este Petru Poni, iar eu nu am mai putut răbda așa că îi zic „părintele școlii românești, crea­to­rul școlii de chimie naționale a României”. S-a făcut o liniște de plumb. Cum să spui că Petru Poni e marele chimist? Marele chimist era ea, Elena Ceaușescu, analfabeta, Ma­dam CO2.

Mi-au interzis să mai intru în muzeu, mă urmăreau pas cu pas

Faptul că vă susțineați atît de puternic punctul de vedere v-a adus probleme mai mari?

Mă percheziționau noaptea, a­veam un jurnal pe care îl am și acum, mi l-au furat, mă chemau la Secu­ri­tate, dar nu am vrut să colaborez cu ei. Colaboram cu Securitatea cînd era vorba despre serviciu, veneau delegații străine, dădeam informa­rea fără să torn oamenii. M-am trezit într-o zi, 3 decembrie 1988, că m-au dat afară. M-au ras. Mi-au interzis să mai intru în muzeu, mă ur­mă­reau pas cu pas, m-au ținut șase luni fă­ră salariu pînă a fost scandal la Eu­ro­pa Liberă. Atunci m-au chemat, mi-au dat salariul, pensia din urmă, ca să tac din gură. Am tăcut. A venit Re­vo­luția și mi-am spus că am scă­pat. A fost o vreme liniște, apoi cine cre­deți că a ocupat Casa Pătrată? Ac­ti­viștii de partid și securiștii. M-am trezit cu securistul care mă persecuta la un moment dat că era la ma­ni­festația de pe 22 decembrie, îm­bră­cat în salopetă cu bandă tricolor, că îmi bagă degetele în ochi și stri­gă „Victorie!”. Am crezut că gata, mă întorc la Palat, dar nimic. S-au ins­talat la conducerea județului secu­riș­tii. La Palat toată banda de in­for­matori nu m-a primit. Asta a fost Revoluția. Au pus mîna pe tot și au distrus țara total, au înlăturat toate valorile și au adus oamenii lor cu care au furat.

„Treptat, tot patrimoniul Bucureștiului l-am adus la Iași.”

Nu vă era teamă că ați putea fi pedepsit mult mai aspru?

Nu mă omorau. Mă băgau în pușcărie și eram pedepsit. Știți ce însemnă să stai cinci, șase ore în be­ciul de la securitate cu tot felul de oameni, să stai sub teroarea aceea? Ce pedeapsă mai mare puteau să îmi dea? Nu îmi era deloc teamă. Ști­am că nu mă omoară. M-au bătut, dar nu puteam să îmi calc pe con­ști­ință. Securiștii mă urmăreau, dar ăș­tia de după 1889 erau în stare să mă omoare. Mi-au înscenat niște lu­cruri înspăimîntătoare. M-au bătut o dată aici, în pasaj la Piața Unirii, și m-au amenințat. Nu am suferit pe timpul comunismului cît am su­fe­rit în timpul ăstora.

Dacă noaptea mă trezesc fac exerciții de memorie. Într-o zi am recitat patru ore din Eminescu

În activitatea dumneavoastră de achiziționare ați avut și sprijinul altor oameni?

Cum nu? Mi-am creat niște relații… Eram prieten cu doamna Sadoveanu, doamna Lili Teodo­rea­nu, soția lui Ionel Teodoreanu, cu Aga­ta Grigorescu, Bacovia, soția lui George Bacovia, toată marea lume a Bucureștiului, mai ales moldo­ve­nii, toți țineau enorm la mine și mă aju­tau. În plus, mă bucuram de un pres­tigiu fantastic. Întîi și întîi am fost de o cinste impecabilă. M-au încercat securiștii, dar eu eram de o corecti­tudine fantastică. Cînd m-am dus la doamna Teodoreanu, o boie­roa­ică, mă privea de sus, dar cînd a văzut ce carte știu și ce intenții am, îmi spu­nea „prietenul meu de la Iași”. Doam­na Sadoveanu îmi deschidea multe uși, iar doamna Bacovia… ce femeie de cultură. Treptat, tot patrimoniul Bu­cureștiului l-am adus la Iași. Plă­team sume enorme. Am descoperit Tetraevangheliarul din secolul al X-lea, al XI-lea, care acum face cel puțin 70, 80 de milioane de euro. L-am descoperit la doamna Grigo­res­cu, fiica generalului Eremia Gri­gorescu.

Care sînt obiectele pe care le-ați achiziționat cel mai greu?

Din punct de vedere financiar, Tetraevangheliarul l-am achizi­țio­nat cel mai greu. A fost un risc fantastic cînd am achiziționat inelul și ceasul lui Eminescu. Dacă auzea Ceau­șeas­ca că am avut eu curajul să cer do­uă pașapoarte pentru a obține aceste obiecte de patrimoniu… Muzeul Lite­raturii era singurul muzeu care avea aceste obiecte ale lui Emi­nes­cu, manuscrisul, o coală de hîrtie cu 16 semnături ale lui Eminescu, cea­sul, inelul.

În muzeu timpul curge altfel decît în viața de zi cu zi?

Nu stăteam deloc. În cei 20 de ani cît am fost director nu știu dacă am avut trei luni de concediu. Mă du­ceam la ora șapte la serviciu, ve­neam la zece seara, deseori nici nu mai ajungeam acasă. Se lucra la foc continuu. Am 87 de ani și nici acum nu pierd timpul vreun minut. Da­că noaptea mă trezesc, fac exerciții de memorie. Într-o zi am recitat patru ore din Eminescu. Azi Eminescu, mîine Bacovia, poimîine Esenin, răs­poimîine Goga. Nu stăteam cum nu stătea apa în scocu (n.r. uluc) mo­rii. Nici nu știam cînd trecea timpul. Închipuiți-vă că aveam la un mo­ment dat 22 de muzee pe care le țineam în frîu cu o schemă mică de oameni și nu s-a pierdut o piesă de patrimoniu. Nu a fost ușor.

L-am cunoscut pe Sadoveanu, pentru Otilia eram băiatul ei de ca­să, eram prieten cu Labiș, am dormit în același pat, doamna Bacovia era o femeie de o cultură fantastică, ce să vă spun!

Ați cunoscut oameni mari ai culturii românești precum George Bacovia, Otilia Cazimir, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiș. Cum erau acești oameni? Ce amintiri aveți cu ei?

L-am cunoscut pe Sadoveanu, pentru Otilia eram băiatul ei de ca­să, eram prieten cu Labiș, am dormit în același pat, doamna Bacovia era o femeie de o cultură fantastică, ce să vă spun! Cînd Sadoveanu a venit la Iași am fost primit în ședința din sala de marmură la Academia Mi­hăi­leană și am vorbit așa de frumos și l-am văzut pe Sadoveanu întorcînd capul și întrebînd de mine. După ce s-a terminat m-a chemat și mi-a întins jumătate de mîna ca o per­nuță moale de pisică. I-a plăcut fan­tastic cînd i-am zis „ați turnat în fagurul limbii române cu paharul mierea și dulceața limbii noastre”. Am fost singurul student invitat la masa lor. Era un om uriaș, un mons­tru. Doamna Sadoveanu era o fe­meie blîndă, iar pentru buna doam­nă Valerica eram „băietul meu” sau „drăguțul de tine”.

Dar Bacovia? Era la fel de sumbru ca în poeziile lui?

Bacovia era un om bolnav. Cînd l-am cunoscut era un schelet de om. Tonul vocii, cînd recita din „Plumb”, era apăsat, cuvintele erau parcă niș­te bulgări de pămînt care se izbeau de sicriu. Vorbea foarte puțin. Doam­na Bacovia era o femeie de o cul­tu­ră excepțională. Erau tare amărîți pentru că fiul lor, Gabriel, era un monstru. Era de un metru și ceva, avea un gheb în spate, iar pieptul era bombat. Se căsătorise cu o fe­meie și îl ținea doamna Bacovia muzeo­graf la Casa Bacovia din București.

Oamenii de acum nu mai sînt oameni. Au fost manipulați. Întîi și întîi le lipsește dragostea de țară, de pămînt, de părinți. Au fost anihilate total. Tinerii nu mai știu cine e Eminescu. A fost o manipulare to­tală de a se șterge națiuni.

De care ați fost mai apropiat?

Cel mai apropiat am fost de Oti­lia Cazimir și de George Lesnea. Pentru Otilia Cazimir eram „băia­tul ei” și nu avea noțiunea banilor. Eram redactor la ziar și făceam o pagină literară. Ea avea bani, avea o pensie enormă, îi dădea lui Mi­tică Fînaru care avea o droaie de copii, fanaragiu care aprindea feli­na­rele pe timpuri. Îmi dădea telefon „dragă băiete, vino pînă la mi­ne să stăm la o cafea”. Eu știam ce vrea. Făcea cafeaua la nisip, stă­team la taifas, apoi îmi dădea o poe­zie pe care mă ruga să o public pentru suma de 500 de lei. Peste două săp­tămîni, iar, „dragă băiete, nu vii pî­nă la mine?”. Îi plăcea tare să îi re­cit din Topîrceanu „Balada mor­ții”. Îi recitam și „Rața” și rîdea cu atîta poftă. Erau ore de răsfăț spiri­tual, participam la ședințe la Mi­hai Codreanu.

Sînt muzee în Iași care au devenit ele însele piese de muzeu. Ce credeți că s-ar putea face pentru ca ele să intre din nou în atenția oamenilor?

Trebuie schimbat totul din ră­dă­cină. Mai ales în condițiile în care s-au adus tot felul de securiști, tur­nă­tori și de prostituate. Muzeul are trei funcții importante: cercetează, tezaurizează și educă. Pe cei de acum nu îi interesează, spun că sînt plătiți prost și nu fac nimic. Sînt slabi sub orice limită de pregătire științifică.

Oamenii de acum nu mai sînt oameni. Au fost manipulați

Ce le lipsește oamenilor de acum?

Oamenii de acum nu mai sînt oameni. Au fost manipulați. Întîi și întîi le lipsește dragostea de țară, de pămînt, de părinți. Au fost anihilate total. Tinerii nu mai știu cine e Eminescu. A fost o manipulare to­tală de a se șterge națiuni. Cei pa­tru stîlpi îi distrug: familia, școa­la, biserica și armata. Nu mai avem o identitate ca popor. Unde nu e patriotism nu e nimic. Vă spune un om care a avut de suferit în via­ță enorm. Părinții și bunicii mei plecau la război cîntînd. Azi nu mai a­vem armată.

Ce reprezintă muzeul pentru un popor?

Muzeul este buletinul de identi­tate al unui popor. Un muzeu este sufletul și memoria unui popor. Da­că vrei să ucizi un popor arde-i pe rugul istoriei sufletul și ștrangu­lea­ză-i memoria. Asta este muzeul. Un altar al spiritualității unui popor. Am reușit să fac din muzee ade­vă­rate instituții de cultură, de cerce­tare, instituții care tezaurizează mari valori ale țării, asta am reușit eu în cei 20 de ani.