Ion Cristoiu: Politicianul, la noi, este și jurnalist. Înțelege că un ziar al lui e unul care trebuie să fie imbecil ca el

Ion Cristoiu crede că Internetul reprezintă un fast-food al presei, iar presa tipărită un prînz așezat. Acum încearcă să-și mute mesele online, postînd cîte un text la cîteva ore pe o platformă pe care a lansat-o, cristoiublog.ro. „M-am adaptat la online mai repede decît mulți dintre tineri”, spune cu o mîndrie nedisimulată. A mai văzut că, pe Internet, lumea care, poate, nu a intrat niciodată într-o librărie, a ajuns să citească proză satirică sau eseuri de călătorie în drumul spre aeroport. Și, indiferent de hramul politic pe care a fost acuzat că-l poartă, știe că a pus și el un umăr la asta. Chiar și pentru că a trimis toate prezentatoarele de la Realitatea ca să facă teren. „Nu poți să faci meseria asta citind promptere”, crede Ion Cristoiu. Și nici nu te poți opri cînd se termină programul. „Eu sînt dependent de presă, deja bolnav.”

Au ajuns ziarele și televiziunile chelneri pentru public sau încă mănîncă la aceeași masă?

Da, au ajuns, dar aș adăuga și că vorb­im de un public de tabloid. Mai rău este că avem la ziare un public de tabloid și la tele­vi­ziu­ni­le de știri unul chibiț. Nu e nicio pro­ble­mă să livrezi pentru publicul de ta­blo­id, pentru că, pînă la urmă, în ca­zul televiziunilor găsim multe june care vor să se dez­brace în direct și mulți moderatori care vor să facă ca agre­sații sau cocoșii în studio. Problema este că avem un pu­blic care, din punct de vedere po­li­tic, își cere o poziție fățis tenden­țioa­să. Eu am mai spus: din punct de ve­de­re politic nu doar mo­de­ratorii, ci și analiștii sau comen­ta­to­rii din presa scrisă sînt manipulați de către public și nu mai manipulează ei publicul. A­cesta din urmă se uită la te­levizor pen­tru politică, un public foar­te restrîns – cu totul televiziunile de știri adună toa­te cel mult cît una gene­ra­lis­tă medio­cră – și acest public se uită la televizor sau urmărește presa scri­să pentru a-și vedea propriile opinii, du­pă celebrul nărav al lui jupîn Dumi­tra­che, din „O noapte furtunoasă”, care citea „Vocea Patriotului Național” fără să înțeleagă nimic, însă știind că în textul respectiv se criticau ciocoii.

Dar nu s-a împărțit dintotdeauna publicul între cei care caută senzaționalul și celălalt cu care ar trebui comunicat prin alte metode decît cele de tip tabloid? Ați spus-o și dumnevoastră, în fiecare dintre noi există o croitoreasă, dar dacă toate lumea caută senzațio­na­lul cu restul publicului ce mai facem?

Să ne lămurim. La noi, prin ta­blo­i­dizare nu înseamnă introducerea sen­zaționalului. Pînă la urmă, senza­țio­nal poate fi faptul că liberalul Călin Po­pes­cu Tăriceanu s-a pesedizat. E un lu­cru senzațional, mai mult decît interesant. La noi, prin tabloidizare se înțelege de­șuchere. Mă uitam în vară la te­le­vi­ziunile franceze și tot așa, nu știu ce aveau, parcă o fetiță dispărută, o­mo­rîtă de mamă și amant, și toate ști­rile se deschideau cu această întîm­pla­re. Este un senzațional din viață, în sensul acesta mă refeream la croi­to­re­se. Noi aici ne referim la decăderea de la nivelul bunului simț. Adică per­soa­ne care se bat în studio, știri des­pre nimic pentru că o fătucă starletă nu știu ce a făcut, că e din nou în­săr­ci­nată. Asta nu face parte din tabloi­di­zare, nici măcar nu interesează.

Cei care lucrează în presă nu trebuie să aibă complexe. A lucrat în presă și Eminescu. Poți să fii un ziarist de tabloid și cînd te întorci acasă poți să fii cel mai mare poet și cel mai mare gînditor.

Tre­buie să ne gîndim că, în general, publicul jurnalelor, ziarelor, cel de presă, nu este cel care merge la Ateneu. Sau e numai o parte din el. Știu că dum­nea­voastră sînteți tînăr, dar presa nu este ultra-cultură. Și atunci, cei care lucrează în presă nu trebuie să aibă complexe. A lucrat în presă și Emi­nescu. Poți să fii un ziarist de tabloid și cînd te întorci acasă poți să fii cel mai mare poet și cel mai mare gîn­di­tor. Sînt două lucruri net diferite.

Bun. Dar în sensul ăsta cum facem cu restul publicului?

Există și acest public de care spuneți, dar el a fost pierdut încetul cu încetul de presă, de televiziuni, pentru că, pe de o parte, ziarele s-au tabloidizat, iar pe de altă parte, din punct de vedere politic, acest public – un pic mai select – nu e interesat, fiindcă e convins că presa minte.

Săptămînalul ar fi reabilitarea talentului și a scrisului

În fotbal există un clișeu care spu­ne că dacă vrei să produci un șoc la echipă schimbi antrenorul. În presă, insule există, de la „Dilema veche“ la platforme precum Rise Project sau Ca­sa Jurnalistului la toate echipele ti­nere din televiziune care ar vrea să fa­că jurnalism de calitate. Dar dacă vorbim de un șoc în presă, la ce ar trebui să se refere și de unde ar trebui să pornească?

Eu spun în continuare că șocul ar putea să constea într-o împărțire ca­tegorică. Tot ce este cotidian trebuie să treacă online, dar nu așa cum sînt zia­rele de astăzi, că se înțelege greșit. Online nu înseamnă că facem un ziar tipărit și avem o variantă electronică. Online-ul înseamnă să schimbi aproa­pe în timp real în materie de știri. Și presa scrisă trebuie să se orienteze că­tre nișe sau către săptămînale. Din ex­periența mea pe Internet, pe cristoiu­blog.ro, schimb, în materie de comen­tarii, la două ore textele. Într-o zi cît am fost la Iași am scris de trei ori. Pentru că, la online, dependența este de schimbare. Dar un text de peste o filă nu poate fi citit online. Și atunci oamenii, în Occident, au început să se orienteze către lunare, săptămî­na­le, de nișă sau generaliste, în care oa­me­nii găsesc ce să citească. Aici avem însă o mare problemă pentru că o ase­me­nea publicație nu mai poate fi făcută cu fătuci. Aici îți trebuie oameni care să scrie, să ia interviuri, și asta ar în­semna și o reabilitare a scrisului.

S-ar căuta săptămînalele în România? Ar avea succes?

Da, în Occident deja există. Nu­mai că în România nimeni nu crede în săptămînal deoarece oamenii care au bani, nu vor o presă din care să fa­că bani, ci vor o presă prin care ei să influențeze, și atunci au nevoie de un cotidian.

Ați spus pilda cu săptămînalul de mai multe ori. V-a pus cineva programul și banii pe masă?

Nu, nu s-a oferit nimeni. Toată lu­mea știe că vreau să fac săptămînal dar nu s-a oferit nimeni. E și foarte greu, pentru că un săptămînal, dacă l-aș face, ar trebui să angajez jurnaliști de excepție, oameni care să știe să scrie, pentru că eu îl am deja în cap! Dar – la noi cel puțin – televiziunile de știri sînt așa cum sînt dintr-un motiv foar­te simplu. Patronii angajează mai ales fătuci bucuroase că apar la televizor, care nu cer contract de muncă, une­ori nu cer nici bani pentru că ele sunt bu­cu­roase că apar la televizor și se vor mărita cîndva cu un fotbalist. Nu ob­ser­vați? Este inimaginabil! Nu poate să existe o prezentatoare de 20 de ani. Nicăieri în lume un prezentator, fie femeie sau bărbat, nu poate să aibă sub 40 de ani, dacă vrei să lași o ima­gine de seriozitate.

Cînd am ajuns la Realitatea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să le trimit în teren pe toate prezentatoarele. Nu poți să citești de pe prompter fără să știi despre ce e vorba.

Apoi, nu poți să fii prezentator fără să fii jurnalist! Cînd am ajuns la Realitatea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să le trimit în teren pe toate prezentatoarele. Mela­nia Medeleanu își amintește și acum că s-a dus în trenul de Oltenița și a făcut chiar un reportaj bun, pentru că nu poți să citești de pe prompter fără să știi despre ce e vorba.

Păi momentan în presă se investește pentru capital de influență, nu pentru jurnalism de calitate. De aceea insist. Există cineva, în România, care să investească bani pentru ca un astfel de săptămînal să iasă?

În România… nu. Numai un grup occidental poate să o facă. Nu ro­mâ­nii. Pentru că un trust de presă oc­ci­dental ar înțelege despre ce e vorba. Pentru că problema crizei presei este una falsă. Nu există. Criza vine din fap­tul că noi nu îi facem bogați pe patroni. Din nenorocire pentru mine, am lucrat la publicații care au adus bani patronului. În momentul în care aduceam bani, nu putea să îmi im­pu­nă editorial. Pe cînd acum, într-un fel, îi înțeleg pe patroni. Ei dau bani, dar mai vrei să fii și independent? Ziarul nu aduce bani, mai ales televiziunea. Toatea televiziunile de știri sînt falimentare, niciuna nu are profit, nici mă­car nu se închide financiar; nor­mal că vine patronul și spune „băi, la rîndul meu, am nevoie de bani”. Fiindcă el nu aduce bani de acasă. De aceea poți spune că e normal să comande po­liticianul, care, atenție, este imbe­cil. Există, eu admit, se poate face pu­blicistică de partid. Doar că trebuie să îi spun eu politicanului „lasă-mă pe mine să fac ce vrei matale”. Dar nu! La noi, politicianul e și jurnalist. El îți și spune cum să scrii și el înțelege că un ziar al lui e un ziar care trebuie să fie imbecil ca el, aici e marea pro­blemă.

Balzac nu mai merge pe smartphone

Ați spus că Internetul este fast-foodul gîndirii, iar presa tipărită un prînz așezat. Dar mergînd pe metafora dumneavoastră, putem să spunem că multă lume suferă de obezitate și nu e din cauza faptului că mănîncă prea multe prînzuri așezate. Care e rețeta pentru presa bună și profitabilă pe online?

Vă dau un exemplu. La vîrsta mea am pătruns serios în lumea asta a pre­sei online, m-am adaptat rapid, chiar mă consider înaintat față de mulți tineri. Am verificat pe siteul meu, pe cititorii cristoiublog.ro. Este foarte interesant că jumătate dintre ei citesc de pe tablete și telefoane! Asta începe să fie un fenomen și mai interesant, de care nu ai cum să ții cont. Dispare cititorul care stă măcar în fața lap­to­pului, darămite în fața ecranului calculatorului. Cititorul merge la aero­port și, pe drum sau ajuns acolo, des­ch­ide tableta sau smartphone-ul. As­ta înseamnă că textul trebuie să fie foar­te scurt și să fie online aproape în di­rect. Eu unul sînt un mare con­su­ma­tor de știri online și le spuneam la mulți care fac siteuri: „domnule, de nu schim­bați, că, între timp, s-au mai întîm­plat lucruri!”. Astăzi dimineață m-am scu­lat și m-am uitat la tabletă, ca să dau un exemplu de dependență. O port mereu cu mine și o deschid la fiecare jumătate de oră. Din nenorocire nu s-­a întîmplat nimic, deși normal ar fi să se schimbe. Începe să se creeze o de­pen­dență, un cititor dependent de acest online, iar asta va nenoroci tele­vi­ziunile. De ce să ne uităm la știri la televiziune cînd eu am aici online? Asta cred că va fi revoluția. Gîndiți-vă că trecem de la papirus la tipar și tre­bu­ie să ne adaptăm la această realitate. Sînt oameni care citesc, pe siteul meu, proza satirică pe care o public. Începe să apară un astfel de public al onlineului, unul care nu are nici o legătură cu presa, care nu poate nu a intrat niciodată într-o librărie, dar ca­re începe să se uite peste astfel de tex­te. Dacă la mine jumătate din public este între 18 și 34 de ani, asta înseamnă că e un alt public, ei se uită pe smart­phone, și atunci nu mai merg textele lungi, clasice. Balzac nu mai merge pe smartphone.

Deci sînteți dependent.

Sînt dependent, deja bolnav!

Jurnalistul crede că nu tendențiozitatea a stricat televiziunile, ci „partizanatul otova”.

Și nu sînteți deformat? Fiindcă îmi închipui că un jurnalist care trăiește din presă nu mai poate interacționa cu evenimentele din jur din fotoliul de spectator, gîndește în termeni de știri, de actualitate, de subiecte, de reportaje.

Există în soldatul Svejk o scenă ce­­lebră în care soldații stau la o crîș­mă și unul dintre ei, care dădea vize, se uita la oamenii din jur și zicea „ui­te! Lui ăsta i-aș da viză, lui ăsta nu.” Jurnalistul, ăla autentic, înnăscut, nu vede lumea de știri. Unde se duce, fără să vrea, îl lovește, „pot să fac o știre cu asta?” Adevărul e că pe ade­vă­rații jurnaliști îi deformează. Eu am rămas trăznit cînd am auzit că sînt jurnaliști tineri care spun că pleacă acasă că s-a terminat programul. Băi, meseria asta este 24 din 24 de ore, chiar și dacă ești pensionar ca mine, tot jurnalist rămîi, nu poți să închizi ochii să nu vezi o știre. Și eu uneori sufăr. Pățesc așa că, neavînd ziar, nu știu pe cine să sun să-i spun că am văzut o chestie interesantă pe care poa­te n-a mai văzut-o nimeni înaintea mea.

Marea problemă într-o redacție este că aceasta nu mai este condusă de un maestru

Dacă nu ați fi născut dumnevoastră găina cu pui vii, ar fi găsit-o altcineva?

Da, pentru că găina care se ouă nu este o știre. Faptele plictisitoare pot de­veni știri, aici e marea problemă a talentului de gazetar. Să simți ins­tin­ctiv că aia este știre și că aia nu este. Că o știre este normală, interesantă sau cu superlativul știrilor care este senzaționalul. Gazetarul transpune i­me­­diat faptele realității, care pot fi banale, în știri.

Dar cu reportajul și cu interviul de mare întindere ce se întîmplă?

Acestea fac parte tot din presă, dar din cea scrisă. Eu am spus că toc­mai de aia săptămânalele acelea vor trebui să existe. La genul acesta on­line presupune să ai talentul de a des­co­peri știrea și, sigur, de a o scrie, pen­tru că SMS-uri nu poți să dai. Săp­tă­mî­nalele ar presupune reabilitarea ta­lentului. Sînt reportaje, texte de gaze­tă­rie, pe care le citesc și eu acum din presa interbelică ca și cum ar fi ade­vă­rate proze. Și se vede unde scrie Goga, Arghezi sau unul care nu a rămas în istoria literaturii.

Facem referire la presa interbelică, cînd vorbim de nostalgie. Cînd vorbim de reportaj ne gîndim la Brunea Fox, la Geo Bogaza, cînd spunem proză la Caragiale. Dar în perioada post-decembristă avem repere jurnalistice? Avem nevoie de ele sau posteritatea te uită dacă lucrezi ca un gazetar?

Da, pentru tineri. Marea pro­ble­mă la ora actuală într-o redacție este că acestea nu mai sînt conduse de ma­eștri. Sigur că sînt bloguri, dar pînă la urmă cel care vrea să facă gazetărie sau literatură vrea să vadă dacă are sau nu talent. Deci există interes. Dar din acest punct de vedere cred că ne lipsește o cultivare a trecutului presei. Nu avem un muzeu al ei, nicio editură nu scoate ca în Occident, antologii de mari reportaje, portrete de jurnaliști. Ar trebui să cultivăm pen­tru tînăra generație ideea că, totuși, mai sînt și jurnaliști care au rămas. Care rămîn. Pamfil Șeicaru spre exem­plu nu a fost scriitor, dar a rămas în memorie, îl mai găsesc ăștia pe Wikipedia.

Nu e vorba de tendențiozitate la televiziuni, ci de falsificare a realității

Mai vorbiți cu Sabin Orcan?

Dar conflictul meu nu a pornit de la Sabin Orcan! El a pornit de la trust (n.r. „B1 TV”) pentru că, deși nu era o premieră, am fost atacat de un coleg din trust. Și să știți că eu sînt foarte solidar. Cînd lucrez la o televiziune, devin solidar cu acel colectiv. Încerc să îi ajut, să dau o mînă de ajutor. Intrasem însă în conflict cu publicul de la B1 TV. În spatele camerelor de luat vederi, publicul aștepta de la mine să spun că Traian Băsescu e mare. Atît. Dacă făceam o mică nuanță și spu­neam că e mare, dar are și un început de chelie, toți ăia mă înjurau. E un lucru foarte interesant. Pe site-ul „Eveni­men­tului Zilei” am întîlnit postări de ge­nul „ce cauți aici că ziarul e al nos­tru”. Ziarele și televiziunile au devenit pro­prietatea ăluia care se uită. Și atunci intrasem într-un conflict. De asta am optat pentru Realitatea dintre toate, pentru că mi s-a părut că, în ultimul timp, nu era așa de tendențioasă. Ier­ta­ți-mă, dar sînt unele…. Nu e vorba de tendențiozitate politică, e vorba de tendențiozitate care falsifică reali­ta­tea. Aici e realitatea groaznică a tele­vi­ziunilor de știri. Simți că unele lu­cruri sînt puse parcă cu mîna. Înțeleg orice tendențiozitate, înțeleg și mani­pu­lări, dar la un moment dat… Măcar să manipulăm ca televiziunile occi­den­tale, la alea, într-adevăr, nici nu îți dai seama. Îmi rănește sensibilitatea mea de om care totuși nu mă consider prost.

Vi s-a reproșat și dumnevoastră adesea că, în funcție de cine e la putere, v-ați schimbat culoarea.

Nu în funcție de asta, ci mereu în funcție de imaginea de puterii a ace­lui pe care l-am criticat. Multă lume îmi reproșează schimbarea față de Tra­ian Băsescu. Nu e nici o schimbare. A fost o perioadă în care Traian Băsescu era aproape o dictatură în România, să fim serioși! În 2005-2007 avea la picioare presă, Alianța DA. Atunci da, normal că m-am enervat și am sim­țit nevoie instinctiv să îi spun totuși că mai are și pete, nu e numai soare. Cînd am văzut în 2009 că e o con­spi­rație împotriva lui, că el e deja mic și conspirația e mare, sigur că a trebuit să plec de la Antena 3. Nu pentru că voiam să-l laud ci pentru că nu mai pu­team să îi înjur pe ceilalți, care erau în conspirație. Acum, uite, am plecat de la B1 și am fost într-un picior de plecare de la „Evenimentul Zilei” pen­­tru că nu mai puteam să fac nuanțări. Aceasta e explicația. Dar asta vine din tendențiozitatea televiziunilor la care lucrez. M-am gîndit o perioadă în­de­lun­gată la ce să mai colaborez? Nu sînt obligat, nu mor de foame. La ce să mai colaborez cînd nu mai aveai la ce? Nu mai găseam ziar independent, nici măcar independent, ci minimum echilibrat. Am ales Realitatea pentru că nu mi se părea că moderatorii zbiară la tine.

„M-am bătut între ’92 și ’96 cu regimul Iliescu pe viață și pe moar­te.”

Pe piața televiziunilor din România mai e și varianta Digi, care nu a arătat încă nici o înclinație.

Așa este, dar ea este însă o tele­vi­ziune prea rece, ei înțeleg prin obie­c­ti­vitate plicticosul. Să ne lămurim. Sînt prea bătrîn. Fac presă din ’68. Știu ce înseamnă angajarea. Știu și sînt de acord cu ea. M-am bătut între ’92 și ’96 cu regimul Iliescu pe viață și pe moar­te. Și repet: nu tendențiozitatea e to­xi­că, ci propaganda otova! Transfor­ma­rea ziarului, a presei. Era groaznic la un moment dat, prin ’46 – ’47, critica burgheziei  făcută de presa de pro­pa­gan­dă era interesantă, apoi a început să se repete. A ajuns să fie idioată în campania lor anticapitalistă. Ziarele nu erau nici măcar subtile. Aici e și astăzi principala mea obiecție: că ei sînt otova, adică se vede de la început că sînt propagandiști, nici măcar nu sînt subtil propagandiști.

Și în contextul acesta, pe cine ați alege dintre un cenzor de dinainte de ’89 și un patron de trust?

Îl prefer clar pe cel de dinainte de ’89 din două motive. Primul este că ziarul ăla nu era al lui. Ziarele nu erau nici ale lui Nicu Ceaușescu nu mi-a zis nimeni înainte de 89 că, „știi, matale, că eu îți dau bani, dar sînt banii mei la o adică!”. Nu am auzit expresia banii mei niciodată, nici nu era. Și, culmea, mai ales generația lui Nicu Ceaușescu era mai citită, nu se pur­tau ca niște ghiorțani cu noi. Bine, cu mine nu se poartă nici acum dar bă­nu­iesc că în ce-i privește pe ăia tineri se poartă mult mai rău. Astăzi neno­ro­cirea este că banii sînt ai lui. Ăia erau funcționari, la un moment ăia erau trecători. Oricînd peste ăla de la UTC găseam unul de la partid. Oricînd pes­te ăla de la partid îl găseam pe Cea­u­șescu, la o adică. Acum ești angajat la un patron și peste el nu găsești pe nimeni.

Ați spus că nu se poate face gazetărie în democrație pentru că te consumă. Este această nevoie de raliere a întregii prese împotriva unui obiectiv un criteriu pentru a putea face performanță?

Nu, nu e obligatoriu să te raliezi ca să trăiești. Cred că prin ’99 am fost într-o călătorie-documentar la Washing­­ton și am fost la filiala CNN de acolo, să vedem Larry King. Tocmai se transmitea la televizor un discurs al președintelui american, nici nu mai țin minte cine era. Ăia de acolo șe­deau cu picioarele pe masă și ziceau: „a, domnule, ce interesant, uite, acum n-a nimerit-o”. Eu veneam dintr-o ța­ră care atunci cînd vorbea Iliescu tră­iam. Dintr-o țară în care mă uitasem la finala din al doilea tur de la ale­gerile din ’96 și, cînd a scos Emil Constantinescu ochlarii, în loc să zic ca ziarist mare „uite mă, interesant”, eu am trăit, mi-a plăcut, am devenit era un fel de chibiț, deveniserăm și noi chi­biți. Iar problema fundamentală tocmai asta e, să nu devii chibiț. Poți să fii rece și eu cred că noi, jurnaliștii, ar trebui să fim mult mai mîndri că sîntem jurnaliști și nu politiceni. Din nenorocire mulți sînt complexați că sînt jurnaliști. Eu sînt de o sută de ori mai mîndru că nu sînt politician. Ar trebuie să avem mîndria omului de știință care se uită la o broască îna­in­te de a o diseca. „E o broască, in­te­re­sant.” Dar noi trăim, ne amestecăm cu ei, unii mănîncă cu ei, unele sînt amantele politicienilor, unii vor să fie politiceni, unii vor să fie oameni de afaceri. Ne lipsește această conțiință: eu scriu! și chiar dacă nu am un hotel sau un Intercontinental, pînă la urmă îi sînt superior ăluia, dacă am conș­tiința asta că fac mare gazetărie.