Scrisul este rezultatul unei traume

Fără haos, viața lui Florin Iaru nu ar fi. A bătut mai mulți kilometri cu trenul decît își poate aduce aminte, conștient fiind că mai are puțin și face înconjurul lumii. Speră ca în viitorul apropiat să se urce într-un avion de Rio de Janeiro, să-l viziteze pe Alex. Leo Șerban și să le vadă pe cele mai frumoase voleibaliste din lume. E un singuratic pentru că nu spune nimănui ce gîndește. Îi place în același timp să petreacă de dimineață pînă seara cu prietenii în cîrciumă. Să nu ai însă niciodată îndrăzneala de a-l ține în casă.

OPINIA VECHE: De ce vă pare rău că înnebuniți?

FLORIN IARU: Pentru că dacă înnebunesc n-o să mai văd sfîrșitul lumii. Mi se pare ultimul spectacol la care aș vrea să asist, un spectacol la care vreau să particip integral. Dacă aș fi nebun n-aș putea să înțeleg ce mi se întîmplă și dacă aș muri înainte, n-aș putea să-l apuc de nici un fel de parte. E bine să vezi lucrurile la care nu te aștepți. Țin minte cînd eram mult mai tînăr, cam cu 20 de ani mai tînăr, îmi plecau prietenii din țară și știam că pleacă. Închideau telefonul, nu mai răspundeau la salut, își vindeau lucrurile din casă, era semn că ei se pregăteau să părăsească România definitiv și știam că, gata, s-a terminat. Se urcă în avion, se urcă în tren și pleacă undeva spre Europa și de acolo nu vor mai veni și singura mea observație era că n-o să participe la răsturnarea regimului comunist, la sfîrșitul epocii comuniste care părea să se apropie, nu știam cînd se va întîmpla. Și atunci, asta era singura poveste, era sfîrșitul unei lumi și eu am apucat o dată sfîrșitul lumii, vreau să-l prind și pe al doilea.

O.V.: Cum vedeți lumea de-acum?

F.I.: Normală și dezamăgitoare, este un triumf al mediocrității. Mediocritatea este cea care conduce jocul. Pe de altă parte, dacă excepțiile ar conduce jocul, ne-am trezi ori într-o lume foarte fericită ori 99% într-o lume foarte nefericită, exact ca aia pe care am părăsit-o, în care cineva ar conduce dansul și noi n-ar trebui decît să ne supunem. N-aș putea să vă spun mai mult despre lumea aia.

O.V.: Care sînt excepțiile?

F.I.: Întotdeauna excepțiile sînt oamenii excepționali, oamenii dotați cu calități extreme, cu priză la mase, cu viziuni, cu cuvinte, ăia sînt oamenii care schimbă mentalitățile, care schimbă regulile jocului. Oamenii, în general, în marea lor majoritate, nu au idei, nu au inițiative, cineva îi conduce și întotdeauna cel care îi conduce este cineva care are și chip și ochi și nas și gură și înfățișare și n-o să putem spune niciodată de ce unii fac așa și alții fac altfel.

O.V.: În care oameni se ascunde Făt Frumos?

F.I.: Ar trebui să spun, dacă aș fi adeptul lui Rousseau, că în toți oamenii. Dar nu e adevărat, Făt-Frumos nu se ascunde nicăieri. Socrate spune că Făt-Frumos se construiește în fiecare om, care este la început un animal, un animal urît și foarte violent. Făt-Frumos este în general rezultatul ori al unui complex, ori al unei construcții foarte elaborate.

Cînd le știi pe toate, ești deja mort.

O.V.: Cum de nu mai credeți în povești?

F.I.: Am să vă spun că, dimpotrivă, eu cred în povești, eu nu cred că există nimic altceva în viața noastră în afară de povești. Povești aflăm de cînd sîntem copii, le schimbăm întotdeauna semnificațiile, le schimbăm întotdeauna sensurile, dar și acum ne uităm la emisiunile de televiziune în care există o poveste, un conflict: binele se bate cu răul, moartea se luptă cu viața și dragostea se luptă cu ura. Poveștile asta înseamnă: un nod conflictual care are niște personaje principale care reprezintă principiile care se înfruntă într-o răsturnare continuă de situații și unul dintre ei la sfîrșit cîștigă partida, asta e povestea. Deci eu cred în povești.

O.V.: Ce se întîmplă cînd nu le mai știi pe toate?

F.I.: Te apuci să înveți de la început. Cînd nu le știi pe toate e foarte bine, asta înseamnă că încă mai trăiești. Cînd le știi pe toate ești, deja mort.

O.V.: Unde este, de fapt, realitatea?

F.I.: Realitatea este întotdeauna în altă parte, cum spune Milan Kundera, viața este în altă parte. Ce trăim noi este un simulacru de realitate, este realitatea văzută prin ochii altora. Alții ne spun cum este culoarea, cum este binele, cum este frumosul, cum este urîtul, cum este adevărul. Și noi credem 30%, 50%, 80%, 100% din ce spun alții. Descoperirea adevărului despre viața noastră este o experiență extrem de neplăcută, pentru că în clipa în care ai luat hotărîrea că tu ești deosebit de ceilalți, că nu te potrivești nici în gusturi, nici în înclinări, nici în preferințe sexuale, nici în preferințe morale sau sociale cu ceilalți ești un singuratic și începi să cauți, ca orice ființă umană, un partener care să se potrivească cu tine. De cele mai multe ori nu găsești, găsești doar un sclav sau un stăpîn.

O.V.: Sînteți un singuratic?

F.I.: Sînt și nu sînt un singuratic. Sînt singuratic pentru că nu am povestit niciodată nimănui ce gîndesc și ce cred sau de ce sufăr sau la ce visez și în același timp nu sînt un singuratic pentru că îmi place să îmi pierd timpul cu prietenii la crîșmă de dimineață pînă seara sau să mă plimb sau să văd ce se întîmplă, să desfac obiectele, să interoghez realitatea. Nu știu dacă e bine sau rău, dar (rîde) bine… dacă sînt singuratic. Mai degrabă singuratic.

Prietenul meu, Traian T. Coșovei, mi-a povestit un lucru de care eu am uitat. Îmi spunea următorul lucru: odată, tatăl lui – Traian Coșovei, bătrînul, ne-a întîlnit pe noi, care eram doi oameni foarte tineri încercînd să scriem poezie și el, cu o anumită școală poetică, m-a întrebat pe mine „Dar dumneata despre ce scrii, tinere, ce vrei să spui?”. Și eu nu țin minte ce i-am spus, dar Traian mi-a zis: „Bă, Florine, tu i-ai răspuns lu’ taică-miu: «Eu scriu despre singurătate»”. Și zice: „Eu am amuțit și taică-miu a tăcut din gură”.

Ai întotdeauna o neîncredere în misterele tale

O.V.: Cum vă explicați faptul că de mistere au parte numai ceilalți?

F.I.: Pentru că ai întotdeauna o neîncredere în misterele tale. Magicienii de spectacol, de circ, au o teorie: lucrul este magic dacă îl privești din unghiul potrivit pentru magie. În clipa în care ai schimbat unghiul de vedere sau în clipa în care te uiți asupra altor amănunte lucrul nu mai este magic. El devine normal sau straniu. Deci totul este o problemă de perspectivă a privirii. De fapt, am să-ți spun un lucru: în afara poveștilor, în afara cuvintelor, toate lucrurile sînt banale. Un om s-a născut, a crescut, a procreat, a îmbătrînit și a murit. Asta este istoria noastră, a tuturor. Cea a lui Ginghis Han și a lui nea’ Caisă din Pocreaca. Toți s-au născut, s-au multiplicat și au murit. Numai că unii au povești și unii n-au povești.

O.V.: Considerați că fără povestea dumneavoastră, fie ea și parțial tristă, ați mai fi scris la fel?

F.I.: Nu, sînt absolut convins că nu, sînt convins că scrisul este un accident. Viața unui om este un accident, oamenii nu sînt făcuți să scrie.

O.V.: Deci este un rezultat al experiențelor?

F.I.: De regulă, 99% al unei traume. Scrisul este rezultatul unei traume, așa cum, o să folosesc o imagine, cum pui puțin nisip într-o scoică și aia începe să secrete o perlă. Nu știu dacă fac o perlă, poate am făcut o perluță sau o mărgică, cum a făcut găina babei. Dar, pînă una alta, dumneata ești convins că eu am făcut o perluță și atunci ai venit și m-ai întrebat.

O.V.: De ce momentele tragice sînt de regulă după lăsarea serii?

F.I.: Nu, ele sînt tot timpul. Marile atacuri, marile momente tragice ale omenirii sînt în zori. Atunci armate întregi sînt nimicite, tranșee sînt scufundate în gazul muștar, atunci se întîmplă marile nenorociri ale omenirii. Numai că, în imaginarul colectiv, noaptea, întunericul, este pandantul misterului și al nefericirii și al tainei și al groazei, al crimei, al absenței. Nu-i adevărat. Cel care se simte bine în întuneric se simte poate mai puțin sigur pe lumină. Singurătatea sau întunericul generază monștri ca și visul. Și o să vă întreb de ce filmele de groază se petrec întotdeauna în amurg sau pe întuneric. Pentru că pe întuneric toate lucrurile se însuflețesc și toate lucrurile au o voință și o identitate proprie, din cauza asta. Faceți dumneavoastră un film de groază pe timp de zi și o să vă spun că sînteți genial.

O.V.: Cînd vă simțiți mai în siguranță, înainte sau după lăsarea serii?

F.I.: Înainte de lăsarea serii. Din cauza faptului că am trăit așa cum am trăit, am o anumită nesiguranță pe timp de noapte, dar asta este foarte departe de nesiguranța de odinioară, cînd eram terorizat de tot felul de animale fantastice. Acum e doar o amintire. Și acum spun „Ei, și dacă vine balaurul din somn, ce-o să fie? Mai mult decît să mă omoare nu poate să facă”.

O.V.: Ați ajuns la Rio?

F.I.: Nu, nu am fost niciodată în Rio. Mi-ar plăcea și sigur o să ajung. Într-o zi am să mă urc în avion și am să ajung acolo să vedem dacă Alex. Leo Șerban se simte bine la Rio de Janeiro.

O.V.: De ce-i rău faptul că, pe măsură ce iubești mai mult poveștile, începi să le cunoști mai bine?

F.I.: Nu. Într-un fel, ceea ce exprim eu aici este următorul lucru: în clipa în care poveștile devin obiect de studiu, în clipa în care le desfaci pe bucățele, ca o jucărie, să ne imaginăm că tu ești un copil și primești o jucărie care-i compusă din rotițe, din ghiventuri, din legături și o desfaci în bucățele, deși obții același lucru, desfăcut el nu mai are același magie ca atunci cînd era un obiect integral și lucra de sine stătător.

Una este obiectul care lucrează sau se dezvoltă fără nici un ajutor de din afară și alta este obiectul desfăcut. E exact cum spunea în urmă cu 150 de ani Titu Maiorescu despre o lucrare a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea despre Caragiale: „Domnul Gherea a tăiat felia lui Caragiale în chestii foarte subțiri, dar nu a izbutit să-i surprindă esența”. Deci a tăiat-o, a secționat-o bucățică cu bucățică, a analizat tot ce a putut dar nu a prins partea vie. Deci secționarea unei jucării nu este jucăria însăși. Așa cum eu te pot descompune pe tine și te pot vinde în elementele constitutive, dar nu mai ești tu. Deși toți atomii tăi sînt acolo în borcănașe, în cutiuțe, ești tot pus în cutiuțe dar nu ești tu. Se cheamă „paradoxul grămezii”.

O.V.: Ce amintiri vă stîrnește pasajul: „Și-a văzut moartea cu ochii, traversă cu traversă”?

F.I.: (zîmbește) Ăsta este prietenul meu, Călin Angelescu, Dumnezeu să-l ierte, care a murit în 2000. Călin Angelescu a fost un poet ploieștean de-un mare entuziasm și de-o mare dedicație care a ieșit cu mine la Revoluție în 1989. Eu lucram la Cartea Românească și l-am angajat și pe el drept cărător. El căra cărțile cu spinarea de la Casa Scîinteii, de unde se tipăreau, pînă la noi, la Editura Cartea Românească. Și așa a cărat ani de zile tone de cărți. Dar în 1989, 21 decembrie, am ieșit amîndoi la Revoluție și eram îmbrăcați cam la fel. El avea o geacă la fel de scurtă cu model vînătoresc și eu am aveam o geacă îmblănită cu model vînătoresc, păreau din alea de camuflaj, militare. El a scăpat de la bătaia de la Hotel București, eu n-am scăpat. Și, la Poliție, cînd m-au dus, au zis „Dă-i!”. Și în lucrurile de care eram acuzat l-am recunoscut și pe Călin, care strigase alte lucruri. Dar ăia care ne-au văzut pe amîndoi ne-au unit într-unul singur și am fost numai eu, deci m-au bătut pe mine și pentru el. Asta-mi aduc aminte, asta este povestea pe care am s-o spun.

O.V.: Dar povestea din textul citat este adevărată?

F.I.: Povestea lui, povestea lui Călin Angelescu este asta: ca orice poet, pe vremea aia nu exista poet să nu se îmbete. Deci, dacă beai, aveai șanse să fii poet. Dacă nu beai nu aveai nici un fel de șansă. Ei, și povestea lui este că a călătorit drumul de la Ploiești la București beat pulbere și căzut în afara trenului dar ținîndu-se de cele două uși ale bou-vagonului și nu s-a mai putut trage înapoi, doar atît, a stat atîrnat și trenul l-a dus. A stat în afară, dar prins cu tălpile. Așa a fost și părerea mea este că a văzut traversă cu traversă, că în clipa aia te trezești puțin, problema e că n-ai puterea să te tragi înapoi.

O.V.: Cam cîți kilometri estimați că ați făcut pînă acum cu trenul?

F.I.: Din nefericire, am mers mai mult în România. Aoleu, nu m-am gîndit niciodată. Ia să vedem, 1.000, 2.000, 3.000, 4.000, 5.000… vreo 20.000 de kilometri. Mai am puțin pînă înconjor lumea.

O.V.: Cum v-ați fi văzut viața fără călătoriile cu trenul?

F.I.: Foarte plicticoasă. Pe cuvînt, foarte plicticoasă, eu nu sînt un om care să stea acasă. Mă plictisesc acasă, dacă nu ies, mor. I-am mai spus cuiva „Ține-mă în casă și am să mor, și am să mor repede, liniștit și fără să fac gălăgie”.

Cei „normali” sînt plicticoși

O.V.: Acceptați haosul în viața dumneavoastră?

F.I.: Fără haos nu pot trăi. Nu pot să fiu un om mort. Mi se pare că ordinea este contrară vieții. Viața este făcută să fie dezordonată. Viața are un soi de imprevizibil care-i singurul lucru frumos. Sigur, și un lucru îngrozitor. Imprevizibilul ăsta poate să fie moarte, chin, supunere, sclavie, pierdere, pot fi foarte multe lucruri.

Dar, în același timp, poate să însemne și victorie, poate să însemne și triumf și dragoste și întîlnire. Dar numai dacă-i haos este bine, dacă-i ordine e foarte nasol și asta este civilizația modernă. Dacă ai să te uiți, toată civilizația modernă este subminată de faptul că oamenii caută haosul cu orice chip și că tineretul occidental fuge din Occident și caută locurile sălbatice din lume, unde se simt din nou oameni, ca la începuturi.

O.V.: Vi se pare că cei „normali”, care nu-l acceptă, sînt plicticoși?

F.I.: Da. Da, foarte plicticoși. Sau nu oamenii care acceptă ordinea, ci oamenii care nu mai acceptă în nici un fel haosul. Poți să consideri că haosul este o excepție din viața ta, o perioadă obscură sau o perioadă inexplicabilă, ca un soi de aură crepusculară sau ca un soi de atac de epilepsie. Mi se pare că asta este, în clipa în care consideri că haosul este o parte separată a vieții tale nu ai foarte multe speranțe, pentru că asta înseamnă: consider la 20 de ani am de făcut asta, la 25 am să ajung aici, la 30 mă căsătoresc, la 33 fac un copil care va fi fată sau băiat, la 40 și cutare și mă pregătesc să mor și nu am nimic în viața de care să mă bucur, să mă agăț. Nu-ți poți aduce nimic aminte dintr-o viață regulată, numai dintr-o viață haotică.

Cînd te imiți nu mai spui adevărul

O.V.: De ce vi se pare că arta s-a prostituat?

F.I.: Arta s-a prostituat pentru că arta a devenit utilă. Arta cu tendință ca acum 120, 130 de ani a devenit regula și nu excepția. Acum 130 de ani era excepția, acum este regula. Scriem cărți pentru feministe, scriem cărți pentru ecologiști, scriem poezie pentru mediile sociale, numai poezie sau literatură nu scriem. Scriem pentru editori, scriem pentru un anumit public, scriem pentru public internațional, scriem să vindem, dar poveștile pe care le spunem nu mai sînt clare, pentru că ele toate au o regulă care evită haosul, sînt chestii regulate șibine aduse din context?.

O.V.: De ce este cel mai mare dușman al unui scriitor propria notorietate?

F.I.: Pentru că începi să te urmărești pe tine însuți și să-ți dai dreptate. Vreau să-ți spun un lucru: cînd ești foarte tînăr nu ai nici o siguranță. Tot ce e în capul tău este dorința de a ieși la lumină, de a te impune oamenilor, mare dorință, o dorință teribilă de a face ceva cum n-a mai făcut nimeni și nu știi cum s-o faci că n-ai o regulă. Și faci și ai succes cu lucrul ăla care este total genuin, total ieșit din comun, nu are nici un soi de rețetă. Sigur, rețetele sînt tot ce-ai citit, tot ce-ai trăit, tot ce iubești și ce urăști.

Faptul că te opui unui anumit tip de literatură, faptul că iubești un alt tip de literatură, astea sînt lucrurile pe care le ai în cap, dar nu știi cum să faci ca să faci bine. În clipa în care devii notoriu ai datorii față de public, „Stai, asta nu pot s-o scriu că tulbur publicul cutare care mă cumpără cu un preț bun, nici p-asta nu pot s-o spun pentru că editorul ar considera că… nici p-asta nu pot s-o spun pentru că n-aș putea să ajung la premiul Femina sau Goncourt sau Nobel”. Deci o serie de limitări în discursul literar. Sigur, dacă vrei să faci bani e foarte bine cum spui, dar dacă nu vrei să faci bani și vrei să spui povești nu trebuie să ții cont de notorietate, trebuie să sari peste propria umbră. Și, un lucru: ai avut succes cu ceva. Dorința ta, ca orice om, este să ai succes din nou, la fel de mare sau poate chiar mai mare. Și atunci începi să te imiți. Ori, cînd te imiți nu mai spui adevărul.

O.V.: De-asta ați și spus, la un moment dat, că istoria o va da la întors, oricît de mult am vrea să ne retrăim momentele de triumf?

F.I.: Da, sigur că da. Observă, te rog, istoria noastră contemporană. De exemplu, pentru oameni există celebrități literare, oameni care au cîștigat zeci de premii literare, oameni care se vînd în milioane de exemplare, oameni foarte bogați. Ei, pe lîngă bogăția lor, și-ar dori foarte mult să fie și celebri, notorii, să locuiască cu drepturi depline în fiecare cap. Ori istoria nu-i acceptă. Pe unii îi ține și pe alții nu-i ține. Care-i mecanismul este foarte greu de spus, este bunul tău plac. În general 90% din cititori adoptă atitudinile celor 10% din cititori care au personalitate și spun „Ăsta-i bun, ăsta nu-i bun”. Ori, din ăia 10% care spun „Ăsta, da, ăsta, nu” numai 1% au dreptate.

Deci nouă din zece spun prostii. Și ăștia sînt formatorii de opinie. Foarte mulți neaveniți sînt formatori de opinie și lumea-i crede, pentru că dacă, de exemplu vine la tine un inspector școlar sau un mare critic, cum e Nicolae Manolescu, și spune „Citește-l p-ăla, că e foarte bun”, tu, cînd te apuci să-l citești, nu-l citești cu ochii tăi. Ai întotdeauna în cap ideea că e foarte bun. Și, după 30 de ani, constați că l-ai uitat, că ai cumpărat toate operele, ai dat banii și de fapt nu ți-a rămas nimic în cap. Istoria o dă întotdeauna la întors. Celebritățile anilor… De exemplu, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, marele poet român era Panait Cerna. Dacă am să te întreb cine era Panait Cerna ai să poți să-mi spui? Dar, te asigur, la 1895, Panait Cerna era marele urmaș al lui Eminescu. Nu există Panait Cerna. Sau, în anii ’30, Alexandru Phillippide era considerat un mare poet. L-am învățat și eu la școală: „Soarele, ca un cucui verzui, crescu pe fruntea nimănui”. Mie mi se părea ridicol, dar în carte scria că este un mare poet. Părerea mea despre treaba asta era una și părerea celorlalți despre asta era alta. Între timp, a învins părerea mea.

Ce-i azi corect, mîine este incorect

O.V.: Și cum a reușit corectitudinea politică să sugrume literatura?

F.I.: Păi, exact cum ți-am povestit înainte. Corectitudinea politică este exact ca o întreprindere capitalistă sau socialistă în care toată lumea trebuie să se supună și să scoată obiectul conform planului. Corectitudinea politică spune: „Oamenii sînt egali între ei, toți au aceleași șanse, nu contează valoarea sau, dacă valoarea contează, valoarea este relativă”, ori lucrurile nu stau așa. Valoarea nu este relativă, este valoare întotdeauna absolută. Este ca și cum ai spune „Eu o iubesc pe Tanța, dar de fapt eu iubesc toate femeile și nu e nici o deosebire între ea și toate celelalte femei”. Nu-i adevărat, poate, din punct de vedere al speciei, da, Tanța este la fel cu Nița Baston și cu Didina Mazuda. Nu este adevărat, ea este. Sau „Sînt prieten cu Titircă-Inimă-Rea”. Dar corectitudinea politică spune „Dar de ce nu ești prieten cu toți oamenii lumii?” Asta este o absurditate, cum să fiu prieten cu toți. Prietenii se bazează pe afinitate electivă, pe speranțe împărtășite, pe o prezență. „Mergem la o cafea, mergem și bem și mergem pe-urmă la gagici împreună”. Așa stau lucrurile, nu are nici o legătură cu ce spune corectitudinea politică. Ce-i azi corect, mîine este incorect. Deci corectitudinea politică încearcă să introducă o normă, ori norma introdusă în literatură este o normă de tip ideologic și nu o normă de tip estetic. Norma ideologică va produce întotdeauna monștri în literatură și-n artă.

O.V.: De ce numai copiii și femeile îndrăgostite pricep ce se ascunde în aripile îngerilor?

F.I.: Cred că numai copiii înțeleg, femeile îndrăgostite nu au treabă cu îngerii. Femeile îndrăgostite au treabă numai cu persoana iubită. Numai copiii au treabă cu aripioarele îngerilor și nici ei nu știu că alea-s aripioare de înger. În general, lor li se pare că sînt niște aripi, nu sînt de înger. Te asigur că dacă un înger se întîlnește cu un copil, copilul începe și îl jumulește pe îngerul ăla ca pe o găină. Îți jur! Pentru că pentru copii nu există miracole și nu există minuni. Există numai natura cu „N” mare. Pînă și marele miracol. Un copil ar putea să vadă o înviere sau un homunculus sau un cocoș creat dintr-un ou sterp, pentru el asta nu este o minune, numai pentru noi, oamenii mari. Pentru el lucrurile astea-s naturale, pentru că nu există norme pentru copii.

O.V.: Vi se pare că ne complicăm inutil viața?

F.I.: Da. Da și nu. (rîde) Viața o complicăm pentru că nu putem trăi simplu. Asta s-a întîmplat, să trăim simplu, în lumea la începuturi. După mileniul patru sau cinci înaintea erei noastre nu mai există viață simplă. Întotdeauna este o viață relaționată cu ceilalți, întotdeauna nu sîntem singuri pe lume. Al doilea lucru este că relațiile pe care le stabilim nu pot fi simple dintr-un motiv foarte, foarte simplu. Deci nu pot fi simple pentru că lucrurile sînt simple. Asta a spus-o Ernesto Sabato foarte de multă vreme. Hai să presupunem că avem un bărbat și-o femeie, un cuplu de îndrăgostiți. Și el îi spune de dimineață „Nu te mai iubesc” și ea îl crede și se sinucide. Dar asta era părerea lui în dimineața aia și în seara zilei respective el știe c-o iubește și mai mult și-o găsește spînzurată. Deci expresia simplă a sentimentelor nu este posibilă decît într-o lume în care consecința lor să nu existe. Toate faptele au consecințe, consecințe foarte complicate. Și atunci de-aia viața noastră nu-i simplă. De exemplu, eu pot să apăs pe butonul ăsta și în clipa în care apăs pe butonul ăsta pot să declanșez o furtună la Tropice. Întrebarea este „Apăs sau nu?”. De-aia nu-i simplu.

O.V.: Ce s-a întîmplat cu La Geamuri Multe?

F.I.: La Geamuri Multe (zîmbește) este o amintire a fiecăruia dintre noi. Mi-a plăcut întotdeauna să beau în localurile ieftine, nu tot timpul, dar măcar o dată pe an sau o dată pe lună să beau într-un local simplu, unde lumea se mișcă exact așa cum crede ea de cuviință. Într-un local de fițe lumea nu bea și nu mănîncă, lumea consumă, lumea se reprezintă. În schimb, La Geamuri Multe, oamenii sînt exact cum sînt în clipa aia, beau și mănîncă, lumea e foarte simplă. Cu cît locul este mai puțin complicat, cu atît oamenii au tendința să se ascundă mai puțin, să fim mai așa cum sîntem.

O.V.: Cum au belit-o Popescu și Anastase?

F.I.: (rîde) Popescu și Anastase sînt cele două principii călăuzitoare ale culturii moderne: filosofia și poezia. Popescu, care, evident, după nume, trebuie să fie filosoful, are convingerea că totul poate fi explicat și pus în niște norme. Iar Anastase, care este poetul, crede că totul poate fi transfigurat. Numai că realitatea nu este așa cum vor poeții și cum vor filosofii, ci este așa cum este. Și dacă nu te împaci cu faptul că lumea există în afara ta, ai belit-o exact cum au belit-o ei!

O.V.: De ce-i zacusca frate cu românul?

F.I.: (rîde) Trebuie să spun că zacusca e frate cu românul pentru că este foarte bună. E probabil singura comparație sau singura figură de stil în care eu am o încredere nespusă. În primul rînd, o zacuscă bună este un lucru foarte bun, eu n-am întîlnit lucruri mai bune decît zacuștile adevărate. Și dacă românul s-ar înfrăți cu zacusca te asigur că ar fi mult mai bun decît românul care-i frate cu codrul. Codrul e mai sălbatic, mai bate vîntul, dar, dacă ar fi frate cu zacusca, pe cuvîntul meu, ar cuceri lumea.

O.V.: Cum treceți strada?

F.I.: Cu foarte mare grijă, atunci cînd mă uit. Atunci cînd nu mă uit alerg repede, repede, repede, sperînd că nu s-a născut încă mașina care să mă calce exact la mijlocul ei.

Scriitorul aflat „la cea mai înaltă ficțiune”

O.V.: Care-i povestea dumneavoastră?

F.I.: (rîde). Povestea mea e următoarea: părinții mei nu s-au înțeles și au divorțat cînd eu eram foarte tînăr. Și așa cum se întîmpla pe vremea aia, copilul, care eram eu, a fost folosit ca armă a unui părinte împotriva celuilalt părinte. Lucrul ăsta a fost extrem de nenorocit, nefericit pentru mine ca om. Am suferit foarte mult din cauza asta, nopțile mi s-au tulburat, au apărut coșmaruri, au apărut frici, a apărut o nesiguranță de sine și toate lucrurile care întovărășesc lumea fantasmatică a unui copil sau a unui om foarte, foarte tînăr, de care am scăpat foarte încet și pas cu pas. Și, în același timp, trebuie să spun că tatăl meu, care era un om admirabil, minunat și care a trăit, s-a retras și a trăit aici în Iași s-a reîmprietenit cu mine foarte tîrziu, în 1969, cînd eu aveam deja 14 ani. M-am reîntîlnit cu el după șapte ani de zile și abia atînci am relegat o prietenie, nu știu, o amiciție, nu știu cum să definesc relația dintre un părinte și un copil. Cam asta-i povestea mea, restul sînt doar întîmplări. Asta-i povestea principală și de aici mie mi se trag toate lucrurile pe care le fac și le rostesc, faptul că am avut o copilărie și fericită, dar și nefericită, plină de daruri, de satisfacții, și în același timp plină de un dor fără sațiu.

***

Scriitorul aflat „la cea mai înaltă ficțiune”

Florin Rîpă s-a născut la 24 mai 1954 în București, fiu al lui Ilie Rîpă și al Luciei (n. Iaru). În 1978 a absolvit Facultatea de Filologie de la Universitatea din București. Este căsătorit cu prozatoarea și publicista Cecilia Ștefănescu.

A publicat cinci volume de poezie: „Cîntece de trecut strada” (Albatros, 1981), antologia de poezie realizată împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan – „Aer cu diamante” (Litera, 1982), „La cea mai înaltă ficțiune” (Cartea Românească, 1984), „Înnebunesc și-mi pare rău” (1990) și antologia „Poeme alese” (Aula, 2002). A fost membru al „Cenaclului de Luni” și al cenaclului „Junimea”. Inițiat de Radu Călin Cristea și condus de Nicolae Manolescu, „Cenaclul de luni” a reprezentat nucleul bucureștean al poeziei noii generații, numită și „generația ’80” sau „generația în blugi”. Nicolae Manolescu a observat asemănarea dintre poezia lui Iaru și scrierile din tinerețe ale lui Geo Bogza. Poemele sale au fost incluse în antologii apărute în țară și în Germania, Italia, Anglia, Franța etc.

A participat în decembrie 1989 la mișcările de stradă din capitală, pe 21 fiind arestat și dus la Jilava. A avut funcția de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor în 1995 – 1996 și a realizat și prezentat emisiuni de cultură la postul de televiziune TVR Cultural.

În prezent este redactor și operator DTP (n.r.: Desktop Publishing) la săptămînalul „Academia Cațavencu”, scrie la revista „24-FUN” și la cotidianul „Adevărul”. A cîștigat un premiu Eleusis pentru „eliberarea poeziei din propriile reguli” la a doua ediție a cenaclului literar „Petrecere cu poezie, prieteni și… trufe de ciocolată” de la Iași, care a avut loc între 13 – 15 noiembrie 2009.

Ioan STOLERU