Dacă scrisul este o refulare, atunci ar trebui să fie o terapie și să fie recomandat de medici

„Cît de terminată a fost perioada aceea și ce naivi eram atunci”, își spune Bogdan Suceavă, cînd își aduce aminte de România anilor ’90. A plecat din cauza „dezordinii de atunci” și a vrut să-și termine doctoratul în SUA, cu gîndul că în trei-patru ani se va în­toar­ce la catedra de la Universitatea București, însă a renunțat la „romantism și iresponsabilitate” cînd i s-a născut băiatul. Acum, de peste Atlantic, Suceavă scrie numai despre România acelor ani, care pentru el a de­venit un obiect de cercetare. Iar ultima sa radio­grafiere a fost romanul „Venea în timp diez”, care, după mai bine de 15 ani, a rămas la fel de actual.

OPINIA VECHE: Erai angajat la Universitatea București, erai tî­năr și plecai în SUA pentru a-ți da doctoratul, care a fost motivul pen­tru care ai rămas acolo?

BOGDAN SUCEAVĂ: Eu am ple­cat în august ’96 și planul meu inițial a fost să îmi scriu teza în patru ani și să mă întorc în România. Lo­cul meu de muncă era la Catedra de Geometrie și am vrut neapărat să mă întorc acolo. Iubeam locul foarte mult, îmi plăcea să predau acolo, dar momentul în care lucrurile s-au schim­bat sau cel puțin viziunea mea despre asta, a fost după 1998, cînd s-a născut copilul meu acolo. Am înce­put să îmi pun problema unde vreau îl cresc și mi s-a părut un gest plin de romantism și iresponsabilitate să mă întorc. Alternativa a fost să scriu o te­ză bună și să îmi găsesc un loc de muncă în State.

În afară de asta, eu aveam imagi­nea unui doctorat european, unde pur și simplu scrii niște lucruri noi și ai terminat. Dar un doctorat american du­rează mult mai mult, ai de luat cursuri, de trecut niște examene. În doi ani de zile abia am dat examenele, iar lucrarea a durat din 1999, pînă în 2002. Și nu am avut nici un plan B, în caz că nu îmi ieșea. Pur și simplu am început să lucrez cu speranța că voi realiza o teză suficient de bună încît să îmi găsesc un loc de muncă acolo și așa s-a întîmplat.

O.V.: Ai plecat într-o perioadă încă instabilă, iar acum vii într-o perioadă destul de grea pentru ța­ră. Cum ți se pare România acum?

B.S.: Cum s-a schimbat Ro­mâ­nia? Mă gîndesc la un singur lucru, cum e să ai acum 20 sau 25 de ani, citesc știrile și mă îngrozesc, oamenii ăștia meritau mai mult. Aș vrea să pot să fac ceva, dar în momentul în care ai plecat, nu mai poți să faci nimic. Singurul lucru pe care poți să îl faci, măcar pe acolo pe unde te duci, este să lași o părere bună.

Acum, motivul pentru care țin atît de mult la cartea „Venea în timp diez”, este pentru că a fost scri­să într-o perioadă în care captu­rează și disperarea, și neputința, furia și nevoia detașării cu umor față de lururile de atunci. Motivația mea de a pleca din România a fost dezor­di­nea de atunci. Sentimentul meu era că în patru ani de zile se va schimba totul în bine, atît dezordinea din viața politică, dar și salariile vor crește. As­ta se întîmpla în 1996, dar nu a fost așa și aveam nevoie să găsesc o soluție. În carte, cel puțin, soluția este simplă, o dai pe glumă, comedie, dar asta nu înseamnă că ai schimbat cu ceva realitatea sau viața cuiva.

Problema este că nimeni nu mai este la fel de inteligent ca regele Carol I care să conducă lucrurile

O.V.: Dar dacă stai și rîzi nu ar însemna că și te eschivezi sau că te ascunzi?

B.S.: Nu, gîndește-te că asta au făcut românii dintotdeauna. Gîn­dește-te ce a făcut Caragiale; în fața unui mediu politic absolut lamentabil, el a scris comedie, o încercare disperată de a acționa asupra componentei morale, a trebuit să rîdă de propriile lor tare. Acum rolul literaturii este mult mai puțin pregnant, din cauza asta comedia nu mai are nici un fel moral. Adică se amuză oamenii inteligenți.

O.V.: Dar de ce a rămas Caragiale atît de contemporan? Mereu ne raportăm la el, spu­nîndu-ne că poveștile lui au din ce în mai multă dreptate. Nu e cazul să evoluăm?

B.S.: Ne aflăm în fața aceleiași paradigme politice ca și la sfîrșitul se­colulului al XIX-lea, cînd încă ex­ploram potențialul și psibilitățile sta­tului național și unitar și să știi că mul­te dintre consecințele tarelor lor ideologice de atunci se păstrează și acum.

Sîntem foarte slăbiți de conse­cințele ideologice ale unor pre­ședinți, pe care le purtăm în noi. S-a întîmplat ca, prima oară cînd au fost vizibile, Caragiale le-a taxat și de atunci sînt aceleași, pentru că fundamentul felului în care este organizată societatea astăzi e cam la fel ca si atunci, chiar dacă fapta este diferită.

O.V.: Atunci ne conformăm și spu­nem că istoria ne învață că ni­meni nu învață din istorie.

B.S.: Păi noi nu învățăm, lu­cru­rile au revenit către un punct de echi­libru, foarte similar cu ce se întîmpla pe vremea României Mici a lui Carol I. Problema este că nimeni nu mai este la fel de inteligent ca regele Carol I care să conducă lucrurile.

Toți cei care spun că trebuie să scrie literatură, se apucă de jurnalism sau talk show

O.V.: Dacă ar fi să revii în Ro­mânia ar fi pentru a scrie sau pen­tru a te întoarce la catedra de Geo­metrie?

B.S.: Geometria nu se mai face ca înainte, ea a devenit o Cenu­șă­reasă aici. Sîntem cumva, din punct de vedere profesional, cam în situația în care eram în 1891, e în continuare nevoie de profesioniști, dar numărul studenților a scăzut atît de mult încît nu mai poți să faci cursurile de specialitate dinainte. Asta o dată, apoi, să scrii în România, nu se poate trăi din asta. Toți cei care spun că trebuie să scrie literatură, se apucă de jurna­lism sau talk show. Povestea cu lite­ra­­tura este foarte complicată, este foar­te important să te menții undeva în afară și să nu faci vreun compromis politic care să îți strice și să îți alte­reze viziunea ta asupra luc­rurilor.

Mulți scriitori buni au făcut asta în ultima sută de ani. Acum am putea să dăm o lungă listă de compromisuri începînd cu perioada Primului Război Mondial, pînă în zilele noastre, nu ne interesează asta, dar am ajuns într-o soluție foarte bizară. Eu am intrat sub protecția lui Gauss, știind matematică, am căpătat această imunitate, nu mai am nevoie să fac vreun compromis, pentru că făcînd matematică pentru alți studenți, care-s la zece mii de kilometri distanță, pot să îmi termin lucrul și să vin, și cînd nu îmi place un lucru, să îl spun.

O.V.: Asta este o detașare, să zicem, care ajută în scriitură?

B.S.: Ar trebui să ajute, dar în același timp, asta este ceea ce cîștigi, dar mai pierzi ceva, luciditatea și în­țelegerea de zi cu zi. Pentru că poți înțelege datele din România numai dacă trăiești cu banii de aici, dacă dai copilul la școală aici. Să trăiești cu banii din America, să ai asistența medicală de acolo și să ai copilul la o școală din California, iar tu să stai liniștit, îți dă o detașare aeriană, nu mai este același lucru. Problemele ce­le mai mari pe care le au românii de aici de asta țin, de sănătate și de educație, problemele fundamentale.

O.V.: Există șansa să scrii pentru și despre o realitate mai mult imaginată dacă nu ești aici?

B.S.: Să știi că scriu despre su­biecte la care încă sînt atent, de exem­plu, nu aș putea scrie despre Ro­mânia de acum. Dacă m-ai vedea că scriu despre asta, să nu mă crezi. Dacă scriu despre țara de la începutul anilor ’90, cînd încă eram aici, e cu totul altceva. Cred că pot să scriu des­pre asta.

Acum am capacitatea de documentare foarte mare și citesc și am acces la toate bazele de date. Încerc să reconstitui perioada acelei prime tranziții. Pe măsură ce mă uit mai mult, îmi dau seama cît de terminată a fost perioada aceea și ce naivi eram atunci.

O.V.: Scrii despre România anilor ’90 ca și cînd ar juca rolul de muză sau vezi acest lucru mai de­grabă ca pe o datorie morală?

B.S.: E un obiect de cercetare, așa cum în chirurgie se studiază cîte un organ. Exact așa trebuie să privim lucrurile, e un fel de implicare, pentru că îți pasă foarte mult de viața omului care este pe masa de operații, dar în același timp este și o problemă științifică pentru că vezi că știi cum să operezi. Așa trebuie să fie privită și tema literară, trebuie să fii foarte bi­ne pregătit ca să abordezi tema, dar există întotdeauna un rest emoțional pe care e foarte greu să îl dai deoparte, dar ar fi bine să îl înlături dacă vrei să scrii ceva.

Ar trebui să scriem despre lucrurile la care ne pricepem foarte bine, despre lucrurile grave pe care le-am văzut și la care am luat parte și nu sînt suficient explorate

O.V.: „Ajungem să istorisim în mod necesar, când nu se mai poate altfel. Cine scrie pentru că altfel nu se mai poate este, cu siguranță, născut scriitor”. La noi de ce se scrie, pentru că sîntem nervoși și supărați?

B.S.: Realmente, cred că s-a scris prea mult, se exprimă prea mult. Cred că trebuie să scriem foarte puțin și să ne măsurăm foarte bine ceea ce scriem și să gîndim foarte bine înainte de a da o carte pe piață, să știm și cît de lungă să fie.

O.V.: Dar aici nu joacă un rol important și cititorul, publicul?

B.S.: Publicul spune nu, dar nu sînt suficient de multe feedbak-uri, și apoi nu avem timp ca să mai reac­ționăm. Pur și simplu trebuie să simți, să ai măsura de a reda exact suficient de mult cît poți să pri­mească ei. Trebuie să ai o anumită intuiție, la un moment dat, poți să plictisești, poți să scrii un text prea lung pentru subiectul respectiv, iar în generațiile trecute au fost suficiente exemple, calupuri întregi care nu au fost citite. Se spune așa, structura epică a romanului a fost mult prea amplă față de problematica lui. Se poate întîmpla și asta și atunci de gîndești la ideea fundamentală. Des­pre ce este vorba aici? Despre care lucru? Poate ai nevoie de mai mult de o sută de pagini. Mai bine te gîn­dești zece ani și scrii o sută de pagini decît să faci acum de o mie și să ieși plictisit.

O.V.: Scrisul e o formă de refulare?

B.S.:  Dacă scrisul este o refulare, atunci ar trebui să fie o terapie și să fie prescris de medici, nu trebuie să fie asta. Dacă ceva mă înfurie, ar trebuie să scriu în locul ăsta, aici, să scriu de 200 de ori, pînă mă calmez. Dar nu e așa. La vremea respectivă mi s-a părut că au fost cărți artificiale aruncate pe piață, nu mă interesează cărți despre amoruri de la antipozi cînd nu ar mai fi probleme atît de importante în România care nu au fost explorate literar suficient. Ar trebui să scriem despre lucrurile la care ne pricepem foarte bine, despre lu­crurile grave pe care le-am văzut și la care am luat parte și nu sînt suficient explorate. Cred că la asta am vrut să mă refer în pasajul acela.

Cred că ar fi splendid dacă Biserica s-ar ruga în incintele special amenajate și ar sta cuminte, acolo unde este

O.V.: În același timp, scrisul ar putea și o completare a laturii ma­tematice? Barbilian spunea că există un punct luminos unde poe­zia se întîlnește cu geometria. S-ar aplica și la tine?

B.S.: Păstrînd proporțiile, da. Din etica geometriei și din faptul că geo­metria reduce totul la esențe pentru a produce rezultate, iar tot așa este și literatura, ar trebui să caute o idee fun­damentală în spatele căreia există povestea și ea trebuie să se susțină și fie vizibilă pe aceea idee. Trebuie să se pornească de la o idee fundamentală, care neapărat trebuie să fie o idee literară și pe care trebuie să se materializeze la capătul unui discurs foarte precis, care să și răspundă ne­voilor publicului. Despre asta este vor­ba, este un joc cu foarte multe con­strîngeri. Și începe să devină din ce în ce mai dificil.

O.V.: Există o dualitate între literatură și geometrie?

B.S.: La mine funcționează clar, nu le amestec deloc și nu cred că voi face asta vreodată. Nu ai cum, sînt două meserii complet diferite.

O.V.: Dar, uite, o bună parte din recenziile literare referitoare la această carte fac referire la orien­tarea ta de matematician.

B.S.: La „Venea în timp diez” se vede clar căutarea principiilor care se află în spatele societății. Cu scuzele de rigoare, dar nu e ceva care se învață la Litere, dar la matematică se face în fiecare zi, te uiți la cîte o chestie și te întrebi dar care este cel mai general caz în care această afirmație este adevărată.

O.V.: Crezi că la un moment dat ele s-ar putea combina?

B.S.: Mai mult decît în „Venea în timp diez”, nu cred.

O.V.: Românii sînt re­cu­noscuți pentru pasiunea lor de a ames­teca lucrurile. La fel cum face și Bise­rica, atunci cînd intră în treburile lumești. De asta Ștefan cel Mare a devenit și Sfînt?

B.S.: Cred că ar fi splendid dacă Biserica s-ar ruga în incintele special amenajate și ar sta cuminte, acolo unde este. În legătură cu Ște­fan cel Mare, problema este, la care și cei mai triști critici au mărturisit că au rîs în vara lui 1992, că la noi pro­clami un sfînt politic, în condițiile în care toate țările din jur și-au proclamat sfinții politici cu secole mai de­vreme. De ce era nevoie înainte de campania electorală din 1992 proclamarea unui sfînt politic, Dumnezeu știe. Nu pot răspunde la întrebarea asta decît printr-o comedie, iar regis­trul trebuie să fie neapărat cel al lui Caragiale.

Ștefan cel Mare cel real nu are nici un fel de vină, au o vină cei are vor să îl folosească într-un scop politic, amestecînd planurile, în­cercînd să tragă foloase din fo­to­grafierea cu icoana respectivă, asta este problema.

O.V.: Pe cine să dăm vina pentru harababură?

B.S.: Să nu dăm vina, modul după care funcționează acest proces e felul pe care îl recomandă Molière, comedia este menită să regleze cum­va acest lucru dinăuntru. Noi nu putem să acuzăm pe cineva pentru tîmpeniile care se întîmplă în jurul nostru; putem, cel puțin, să ne oprim pe noi de a participa la ele și ori de cîte ori vedem o absurditate, să rî­dem și să trecem mai departe fără să ne implicăm și fără să o susținem.

O.V.: Ar fi un rîs al naibii de isteric.

B.S.: Primele 200 de ori va fi, dar al 201-lea rîs încă va fi un rîs detașat. Noi, românii, putem să scăpăm prin comedie, rîs, inteligență.

Eu mi-aș fi dorit ca scandalurile din anii ’90 să rămînă doar de domeniul istoriei

O.V.: Detașare există, doar nu vedem la televizor în fiecare zi cum dis­cută politicienii într-un colț des­pre orice?

B.S.: Eu propun ca politicienii de la televizor să fie înlocuiți de dumneavoastră, de jurnaliști, scriitori și geometri. Vedeți că lumea va fi mult mai frumoasă atunci. Luați-le interviu scriitorilor și geometrilor, să ve­deți ce frumos poate fi.

O.V.: „Ne jucăm cu sufletul în fiecare clipă”, spui în roman. Miza acestui joc s-a construit pe faptul că nu mai dăm importanță lu­cru­rilor?

B.S.: E faptul că mi-ar plăcea ca orice efort din lumea românească se convertește în ceva care lasă omul mulțumit și că treaba este făcută. Dar în momentul în care se face lucrul și oamenii depun eforturi serioase foarte solide să ajungă la un anumit rezultat și cînd nu se ajunge acolo, mi se pare că este tragic. Mai ales cînd este vorba despre niște tineri amăgiți, asta e tragic.

O.V.: Acest lucru se aplică la ge­ne­rația dumneavoastră, a tinerilor care au prins revoluția, mine­riadele și care au avut primele de­zamăgiri ale democrației. Gene­rațiile noi sînt, totuși, ne­pătate, ele nu pot să aducă acel aer al schim­bării și în bine?

B.S.: Voi sînteți normali, aveți șansa de a vă rupe de toate minciunile și toate prostiile care v-au fost transmise generații de generații în școală. Vouă o să vă vină rîndul să clarificați situația. Nu aveți nimic de apărat și de răzbunat, lucrurile pot fi gîndite la rece și cu interes intelectual și moral pentru adevăr. Să te uiți la problemă și să spui așa cum este ea. Nu știu, dar multe cercuri ale minciunii or să se rupă. Tot ce sper ca în tot acest angrenaj al clarificării și comedia să joace un rol pentru că numai cei inteligenți pot reuși.

***

Am înlăturat haosul din existența mea și am revenit cu creta pe tablă

O.V.: La universitate stai cam opt-nouă luni pe an, timp în care îți faci documentarea pentru romanele tale, iar ulterior începi să scrii la ele. Nu ai putea să pornești la drum, fără un background atît de mare?

B.S.: Nu merge, am încercat. Poți să mergi 20 de pagini, după aceea te oprești și nu mai crezi nici tu în ce scrii. Iei totul la întrebări. Știi unde te încurci? La comportamentul personajelor, descrierea precisă a locațiilor, te încurci inclusiv la maniera comunicării, îți este foar­te dificil să ții dialogul. Ca să în­țelegi bine un timp istoric, trebuie să intri în formulele de comunicare, co­respondența care se scria pe atunci, felul în care se adresa unul altuia, e o chestiune importantă. Acum ne putem imagina cîte ceva despre Roma antică, pentru că au rămas o grămadă de epistole, poți scrie mult mai ușor despre pe­rioada aia, decît despre momentul invaziei goților în Dacia.

Dacă încep să îți povestesc des­pre acele lucruri, te vei întreba în primele cinci minute de unde știu. Este o rezervă de îndoială, pe care o păstrăm de fiecare dată cînd as­cul­tăm povești. De unde știi lucrurile acestea? Și le poți clarifica foarte bi­ne printr-un spirit narativ, îți alegi un narator care te convinge din pri­mul moment că treaba respectivă se susține. Asta este toată bătălia, în mo­mentul în care l-ai identificat, poți să povestești orice, inclusiv bă­tălii de balauri.

O.V.: Îți respecți programul pî­nă la virgulă? Cum arată o zi de muncă la tine?

B.S.: Să îți spun cum a fost în primăvara asta. La 8.00 dimineața aveam cursul de „Fundamentele geo­me­tri­ei”; la 9.00, în aceeași sală, țineam un curs de „Calcul diferen­țial”, la 10.00 coboram la birou un­de aveam „Office hour”, la 11.00 aveam al doilea curs de „Calcul diferențial”, cu o a doua grupă și la 12.00 mai aveam o oră de „Office hour”; la 13.00 eram liber, uneori mă opream pe la bibliotecă, alteori nu. Mă întorceam acasă și între 14-16 mă întîlneam cu fiul meu și lucram la matematică împreună, iar de la 17.00, programele noastre se despărțeau.

El începea să lucreze la ale lui, probabil că își termina lecțiile pe la 19.00 seara, cînd ne întîlneam cu toții și luam cina și după aceea, de foarte multe ori, ne uitam la un film împreună. Anul acesta am văzut toată Istoria antică, la rugămintea lui. I s-a tras de la “Gladiatorul” cu Russel Crow. Uite că a făcut și un lucru bun, pe lîngă faptul că a ruinat rolul lui John Nash. Am văzut un documentar făcut de History Chan­nel care avea vreo 20 și ceva de episoade despre istoria Imperiului Roman, ne-a luat o lună jumătate.

O.V.: Cu un astfel de program riguros, cît de mult haos este în viața ta?

B.S.: Vezi tu, am început să merg la olimpiade din clasa a șaptea și mi-am stabilit un program, am în­cercat să introduc o rigoare de foarte devreme. Nu a mers prea bine de  prin perioada decembrie ’89, cînd totul a fost haos. Acum sînt într-un punct în care pot să spun ce program am în fiecare zi și chiar se respectă.

O.V.: Și dacă nu se respectă , ce faci?

B.S.: Angoasă totală pînă în mo­mentul în care revin în program. Mi-aduc aminte că înainte de a ajunge în România, cu două zile, am avut o pană de cauciuc la ora 7:42 și eram încă foarte departe de universitate. Am ajuns la 8:10 la curs, trecînd prin cel mai groaznic trafic posibil, cu cauciul remediat. Ce am făcut? Am înlăturat haosul din existența mea și am revenit cu creta pe tablă, cerîndu-mi mii de scuze și terminînd teorema pe care o începu­sem la ora trecută, cu două zile în urmă.

George GURESCU