Limbajul minimalist îl enervează pe român pentru că îl face să gîndească

Napoleon nu se încrunta din cauza oilor rătăcite. Dar Nap Toader se agită și își îndestulează plămînii cu fum la fiecare replică legată de dispersarea românilor. Fa­ce pauze multe și dese, parcă pentru a se elibera de furie. Atunci se gîndește la basarabeni, cei „care folosesc numai diminutive”. A deprins și el acest obicei, cînd se enervează, te numește „îngeraș”. Numai comunismul nu poate fi tratat histrionic, deși umorul îmbracă aproape orice realitate invalidă. Altfel, viața devine un lucru tern.

OPINIA VECHE: Este adevărat că regizorii de comedie văd lumea în cu­lori trandafirii?

NAP TOADER: Da, într-un fel anu­me. Rîsul este o atitudine filosofică în fața greutăților vieții, îți dă puterea să mergi mai departe. Dacă omul n-ar fi in­ventat rîsul, n-ar fi existat ca ființă pe planetă, pentru că a trebuit să depășească atîtea osbtacole, încît sigur nu ar fi rezistat fără umor. Desigur, credința, voința, forța fizică, toate concură să depășești obstacolele, dar uneori ai nevoie să te rela­xezi și atunci cînd o faci, se produce și rîsul, ca o nevoie organică, din in­stin­ctele fundamentale ale omului. De foarte multe ori, el are un efect aproape magic, remontează omul, îl face să vadă și partea plină a paharului.

Asta-i părerea mea despre rîs și u­mor. Comediile, în cinema, sînt destul de greu de făcut, există o întreagă industrie care se ocupă de ele, la toate capitolele, pînă la cele mai mici detalii. Sînt 24 de oa­meni care scriu scenariul, nu unul ca mi­ne, încă vreo zece care scriu dialo­gu­rile, nu tot unul ca mine și cu actorii suf­letiști și inimoși din Basarabia care au luc­rat cot la cot cu mine și mi-au sugerat ce schimbări să facem ca să fie mai autentic și mai haios. De exemplu, în timpul repe­ti­ții­lor, l-am chemat pe Voloc, cel ca­re interpretează rolul regizorului nun­ții, și i-am zis: „Sergiu, am o problemă, eu nu am un cîntec, iar omul ăsta face o pre­zentare a miresei cu niște fotografii pe un ecran de proiecție și aș vrea să fie însoțite de o piesă muzicală la care te rog să te gîn­dești. Textul aș vrea să conțină po­vestea Vicăi, de la culoarea ochilor, pî­nă la faptul că a plecat în România”. A doua zi, Voloc a venit la noi cu o me­lo­di­e im­pecabilă, iar în ceea ce privește tex­tul, ne prăbușeam de rîs pe acolo, prin platou.

E greu să faci comedie, să propui lucruri publicului care să îl facă să rîdă și, cred eu, lucruri care să nu fie vulgare sau să nu coboare atît de jos într-o zonă de sărăcie, de șanț, în care rîdem de ori­ce, pînă și de omul de pe trotuare care ca­de pe o coajă de banană. Dar ăsta e un in­stinct. Omul rîde cînd cineva cade pe as­falt.

O.V.: Și atunci încercați să îm­bră­cați această realitate în haine noi, de pe manechin. 

N.T.: Da, scopul acestui film a fost să fac lumii cunoscută Basarabia. Dar, nu poți să obligi lumea să vadă la un film plîngăcios, melodramatic, cu batistuța pe obraz. Nu vrea nimeni să vadă așa ceva. Se plictisește și nu are nici un efect filmul tău. Bun. Cum putem atunci să facem cu­nos­cută Basarabia? Îmbrăcînd lucrurile într-o haină veselă. Nu este inventată de mine această procedură. În felul ăsta, spe­c­tatorul, de oriunde ar fi, își rezervă din timpul său o oră și ju­mă­tate pentru ac­tul de cunoaștere al Ba­sarabiei. Cu plă­cere! O face într-un mod plăcut. De a­ia filmul este o comedie, ca formă. E exact cum face Benigni în „La vita e be­lla”, vorbind despre Holocaust.

O.V.: Cît de mult rîdeți dumnea­voastră, în general?

N.T.: Eh, nu chiar tot timpul, dar de fiecare dată cînd mă întîlnesc cu Cons­tantin Florescu, de exemplu, prie­te­nul meu, facem glume. Dar glumele sînt u­ma­ne. Le facem ca să nu ne plicti­sim, să nu ni se pară viața un lucru tern. Glu­mești, mai faci un joc.

Comuniștii din Republica Moldova sînt speculatori de energii politice

O.V.: Vi se pare timpul o povară?

N.T.: Uneori, cînd viața ta și a celor de lîngă tine se derulează greu, în con­diții grele, de criză economică, de statut social mai jos decît ți l-ai fi dorit, de sa­lariul mic­șorat, cum poate fi?

O.V.: Descrieți-mi una din vizitele în Basarabia. Mai exact, o seară petrecu­tă în familia Matcovschi. 

N.T.: De foarte multe ori soacră-mea ne întîmpină  la gară, cu un buchet de flori, că așa e obiceiul basarabenilor, eu pri­mesc flori de la soacră-mea. Prima da­tă am fost surprins, a doua oară am în­țe­les că e un obicei și le primesc cu mare drag. Mergem acasă, urcăm pînă la etajul nouă, într-un bloc de la Porțile Ora­șului, soția mea are de obicei cadouri pen­tru fie­care membru al familiei, pregătește mereu cîte ceva. Îl ascultăm pe Vîsoțchi sau socrul meu, poetul Du­mi­tru Mat­covschi, pune melodiile cîn­tate de mol­doveni după poeziile lui. Sînt foarte mul­te cîntece în Republica Mol­dova care se cîntă după versurile lui și sînt foarte în­dră­gite. Le-am îndrăgit și eu, mi se par foar­te frumoase. Oricum, eu i-am citit toa­te poemele și i-am descoperit o poezie de dra­goste pentru limba ro­mână fermecătoare. Cîteva din versurile poetului le-am pus și în film. E secvența cu „Ba­sa­rabia, lacrima neamului meu”, zi­ce Du­mitru Matcovschi.

O.V.: V-ați certat vreodată cu va­me­­șii? 

N.T.: O, da, mă cert, atît cu ai mei, adi­că ăștia de la vama românească, cît și cu ceilalți. Da, pentru că mi se par destul de aroganți, nu cu mine, pentru că înțeleg repede că sînt din București și atunci mă lasă în pace, dar dacă, de pildă, e vreun basarabean acolo și încep să îl purice prin serviete sau se leagă de el, mă enervează! Mă abțin cu greu ca să nu-i fac rău ba­sa­rabeanului, dar încerc să le răspund și le amintesc că sînt funcționari ai statului român, plătiți din bugetul pub­lic, să stea la dispoziția noastră. Da, să controleze ba­gajele, dar să o facă într-un mod res­pec­tuos. Să nu lezeze demnitatea unui om care trece o frontieră pe ca­re el nici mă­car nu o vrea, dar pe care ei au stabilit-o.

În Basarabia, și acolo am fost agresat, bineînțeles, cînd am venit înapoi în România. Cînd a fost Voronin la putere, nu știu ce Dumnezeu s-a întîmplat, le-a luat mințile tuturor! Mi-a cerut vameșul basarabean pașaportul și s-a uitat așa, un minut la mine, și eu nu înțelegeam ce fă­cea. Cu o atitudine oarecum războinică, su­perioară, m-a întrebat: „Pe ce dată este emis acest pașaport?” Cum adică? L-am întrebat: „Considerați că este fals?”. „Vă rog să răspundeți la întrebare”, a spus el. Eu n-am citit asta niciodată, în nici un re­gulament, iar dacă există un astfel de regulament, este cretin! Pot să fiu un om care suferă de amnezie și să nu mai știu în ce dată a fost emis. I-am spus că el ar fi trebuit să verifice dacă este fals sau nu și să mă lase să plec. Dar nu, vameșul a continuat, mi-a spus că nu o să îmi dea drumul să plec decît dacă îi spun data în care este emis. Ei, imaginează-ți așa ceva. De ce? Știi ce-am făcut? Mi-am dat seama că nu aveam de ales, să nu fac pe nebunu’, trebuia să îi spun. Memoria mea vizuală remanentă nu m-a dat de gol, am spus data corectă, 27 septembrie 1999. El s-a uitat la mine, a mai stat puțin, mi-a întins pașaportul, mi-a pus ștampila și am plecat.

Dar dacă greșeam, ce făcea cu mine? Știi ce făcea? Mă băga într-un colț, îmi cerea o șpagă, eram ro­mânul care are bani și pe care trebuie să îl puricăm. De aia urăsc eu frontiera aia și o urăsc și pe as­ta a noastră. Nu mai vreau să fie! Îți arăt buletinul și gata, nu sînt nici bandit urmărit internațional, mă bagi în computer și lasă-mă să trec. Aia nu e o frontieră, e un rîs de frontieră. Și n-ar trebui să exis­te pentru nimeni, nici măcar pentru etnicii ruși. Dar lucrurile sînt complicate.

O.V.: În situații de genul acesta, i-ați numit vreodată, măcar în gînd, pe basarabeni, „comuniști”?

N.T.: Nu, niciodată! Nu cred că ba­sa­­ra­benii sînt comuniști, sînt mai de­grabă nostalgici după un anumit sistem politic care atunci, întîmplător, s-a che­mat co­mu­nist și care le-a dat un echilibru existențial. Lucrurile erau clare, mer­geau bi­ne, pozitiv. Vreți să vă spun ceva? Dacă Cea­ușescu n-ar fi fost împușcat în Ro­mânia, la șapte-opt ani după ’89 de­ve­nea președintele Repub­li­cii Ro­mâ­nia. Pen­tru că lumea înțelegea repede că sînt luc­ru­rile scăpate de sub control și, din ref­lex, se ducea înapoi, la situația dinainte, și îl vota pe Ceaușescu.

Deci ei cînd au votat, nu au votat co­munismul, ci viața lor, îndestulătoare, liniștită, echilibrată, de dinainte de desființarea Uniunii Sovietice. Tu mă întrebi dacă eu cred că ei sînt comuniști? Nu sînt comuniști, ei au votat pentru un trai mai bun. Cineva însă și-a dat seama că asta este portița prin care pot fi atrase votu­rile, da. Și-au zis : „Cum trebuie să ne nu­­mim? Partidul Comunist”. Oamenii vor vota, pentru că se vor întoarce, din nos­talgie, la vremurile de altă dată. Și as­ta este o manevră politică. Nu există co­munism în Republica Moldova. Și bi­ne­în­țe­les că politicienii care au devenit co­muniști sînt, de fapt, oportuniști într-un sistem care e la fel de capitalist. Păi cîte afaceri n-au făcut opt ani de zile comuniștii ăștia? Nu e nimeni comunist acolo. Sînt speculatori de energii politice și de op­țiune de vot a cetățeanului!

O.V.: V-au înfuriat vreodată?

N.T.: Da, dar nu ai ce să le faci, aceas­ta este politica peste tot pe planetă. Îmi pare rău doar că majoritatea oamenilor înțelege foarte greu că este păcălită. Și se știe acest lucru, dar încă mai au o speranță, aici e problema. Nu e bine niciodată, dar sînt naivi și visători. Nu știu ce să facă, o iau razna, pleacă la mun­că, ba în Moscova, ba în Europa, își lasă copiii, își abandonează familiile, sînt rătăciți. Dar asta nu se întîmplă doar în Re­pub­lica Moldova. Și în România se în­tîmplă la fel.

Cinematograful nu este 100% o matematică pură

O.V.: Apropo de comunism, cre­deți că acesta și-a pus amprenta și asupra cinematografiei românești? De asta filmele din noul val sînt atît de tragice? 

N.T.: Sistemul politic dinainte de ’89 din România lăsa în pace industria de ci­nema românesc, o lăsa să fie diversifica­tă, puteai să vezi filme istorice, de război, filme pentru copiii, comedii. Exista o sin­gură idee fixă, să mai facă filme și de propagandă. Faptul că după ’89 au apărut anu­mite filme mai triste, mai dramatice, mai negre, nu este din cauza comunismului, ci a momentului de tranziție. Se spărsese un sistem politic, se încerca în­lo­cuirea lui cu un al­tul, capitalismul, tran­ziția, economia de piață, lucrurile astea au generat în societate niște mișcări dramatice. Oamenii își pierdeau locurile de muncă, erau dați afa­ră, făceau greve. E greu să vii într-un peisaj din ăsta în care domină drama cu o comedie.

Și eu n-am fost primul. Sînt alții, îna­intea mea, care au spart gheața. Nae Ca­ranfil lucrează în direcția asta de multă vreme. Dar cineastul român din noul val este responsabil și de foarte multe ori își îndreaptă lupa lui de observație către ceea ce se întîmplă dramatic în societatea lui. Ei sînt cronicarii vremurilor respective. Atît de mult costă un film, încît nu poți să pui în el un mesaj important pentru comunitatea în care trăiești și pentru situația în care se află ea. Bine, uneori sînt mult prea dramatice, mult prea melodramatice, mult prea triste.

O.V.: Și nu vi se pare excesiv și dăunător acest dramatism?

N.T.: Păi, dăunează, pentru că omul prin tradiție, prin ființa lui are nevoie de speranță și de rîs. Nu vrea să fie trist un milion de ani. El  de aia se și duce la cine­matograf, să se distreze puțin, că și așa e viața amară și prăfuită și zăpăcitoare. Ce își spune? Hai să mergem să ne distrăm undeva! Și cînd ajunge la cinema, ce să vezi?, că nu te distrezi deloc. Ba se și ener­vează că a dat și banii pe bilet.

O.V.: Credeți că industria cinema­tografică românească este uniformă și univocă?

N.T.: Nu, din contra chiar, începe să se diversifice, a crescut calitatea filmelor românești. Chiar și în momentul acesta de criză, cînd bugetele au început să fie re­duse. Se diversifică. Începe să apară o cinematografie normală. Adică diversă.

Eu am așteptat acest moment multă vreme, am lucrat în acest sens și sper să nu rămîn singur pe linia asta. Sînt convins că Nae va mai face un film în care ne va distra, fără să ignore un mesaj profund și sînt convins că și generațiile ur­mătoare, care vin, sînt dispuse să încerce să exploreze filmul pentru public.

O.V.: Pe Nae Caranfil îl apreciați. Aveți însă ceva împotriva minima­liș­tilor?

N.T.: Nu, minimaliștii au construit o nouă imagine a României, o notorietate mondială, prin premiile pe care le-au luat și prin participările lor la festivaluri internaționale. Cu o astfel de faimă îți e mult mai ușor cînd te duci să cauți fi­nan­țare în Europa. Mie mi se citea scenariul imediat numai pentru faptul că ve­neam din România, care era deja celebră prin premiile luate de către minima­liști. Ei, de fapt, i-au făcut publicitate României, prin muncă și efort. Foarte puțini reușesc să mai facă asta. Mai sînt sportivii, cer­cetătorii, cineaștii, alții din tag­ma arti­știlor, dar nu sînt foarte mulți. Bun, acum as­ta a devenit și politică de stat. În­țelegem că promovarea costă bani, că nu știe lumea că există Ro­mâ­nia.

Nu sînt împotriva minimaliștilor, re­vin, pentru că ei au construit în afară o imagine pozitivă, importantă, și au gene­rat potențial financiar pentru cinema­to­gra­ful românesc.

O.V.: Dar nu se pliază pe formula artistică la care apelați dvs.

N.T.: Nu, eu sînt mai degrabă pe formula clasică. Totuși consider că cinema­tograful nu este 100% o matematică pu­ră, și atunci cînd îți cere situația sau prota­go­nistul, actorul, trebuie să îl filmezi în mod corespunzător. E o formulă deja con­sacra­tă de la nașterea cinematografului, cea clasică, cu limbaj deja intrat în mentalul colectiv. Publicul cînd vine la film, se aș­teaptă să vadă tipul ăsta de limbaj. Lim­bajul minimalist îl ener­vează puțin pentru că îl pune să gîn­dească mai mult și să taie el și să decupeze.

O.V.: Stilul clasic este și mai van­dabil. Cîtă incredere ați avut în „Nun­tă în Basarabia” avînd în vedere tenta de comercial pe care o conține?

N.T.: Nu mă așteptam să aibă atîta succes. Este peste așteptările mele. La toa­te capitolele. Pe de altă parte, chinuit în perioada de facere a filmului, i-am zis echipei că ne-a trecut glonțul pe la ureche și abia am scăpat cu toții și am reușit să facem un filmuleț care să însemne ceva și care să atragă publicul în sală. M-am chinuit, m-am concentrat să fie în direcția asta și, împreună cu toții, punînd umăr la umăr, am reușit să-l scoatem. Filmul putea să fie ratat. Mă rog, după unii, el este ratat. Eu însă nu-l consider așa. Este un film pentru public și, pe deasupra, are și un mesaj foarte important.

„Nuntă în Basarabia” e primul film al României Mari

O.V.: Pe ce ați mizat mai mult? Pe jocul actorilor sau pe subiect în sine?

N.T.: E un amestec aici. Și subiectul e interesant, e original, nu s-a mai pus prob­lematica asta în cinematografia ro­mâ­nească. În Basarabia, un băiețel deș­tept și simpatic așa, mi-a spus în șoaptă că e primul film al României Mari, prin faptul că abordează pentru prima dată te­ma­tica asta între români. E prima dată cînd mesajul poartă o conotație de îm­păcare, de iertare, de „hai să rămînem îm­preună pe bancă”. Că de aia rămîn ăia doi mici împreună, pe bancă. Pentru că ei doi sînt împreună, unul din București și o fa­tă din Basarabia. Și mai au și un copil. Ei, poftim unire! (rîde)

O.V.: Credeți însă că există o limită a subiectelor ce pot fi tratate histrionic?

N.T.: Da, uneori mergi pe sfoară, e foarte periculos și  trebuie să găsești doza exactă, că de asta spuneam mai devreme, la cealalaltă întrebare, că e un  amestec între spectacular, între cîntec și între mu­zică, între dans, între vitalitatea cu care joacă actorii. Pentru că poți exagera. Pa­riul la cinematograf este să îl păcălești, cu conotație pozitivă, atît de furmos pe spec­tator, încît să uite că e la un film și să vadă în fața lui niște oameni care sînt vii și o poveste care este reală și să se lase purtat în timp și în spațiu timp o oră și jumătate. Dacă tu-l scoți din lume și-i spui că este la un film, la o demonstrație în aer, atunci e un mic pericol. Eu am încercat să îl evit. Poate că, uneori, am fost pe muchie de cuțit, dar nu sînt erori flagrante, fundamentale.

O.V.: Cît de des plăsmuiți povești?

N.T.: În fiecare zi, evident, stau în ca­pul meu, sînt nescrise, încep să le scriu, le las deoparte, apoi iar mă apuc de ele. Ăsta e exercițiu profesional. În capul meu se adună, în funcție de experiența de zi cu zi, în funcție de viața mea cotidiană, tot felul de povești care mă emoționează, care devin memorabile, ca­re vorbesc despre oameni, despre con­diția umană. În fiecare zi.

Îmi doresc la nebunie să explorez genuri diferite de film. Dorința mea e de a diversifica cinematograful românesc. Poate că următorul film o să fie un film de dragoste, nu o comedie. Și aici e o mică sărăcie. Le propuneam studenților mei să facem următoarea temă: sărutul. Au sărit cu toții: „Păi, de ce?”. Pentru că nu prea am văzut săruturi prin filmul românesc. De ce? Cînd oamenii fac acest lucru în viața de zi cu zi, ei se iu­besc, ei se sărută. Cinematograful nostru de ce ignoră sărutul?

O.V.: Poate pentru că pare un clișeu. 

N.T.: Ei, atunci viața este plină de clișee și totuși oamenii sînt fericiți în ea. Aș vrea să îl văd eu pe îndrăgostitul din orice categorie socială și intelectuală care nu își sărută iubita sau nu vrea să o sărute. Inclusiv ăla își dorește să trăiască un clișeu.

Descompunerea s-a născut la sat

O.V.: Și credeți că e de vină mentalitatea românească? 

N.T.: E de vină identitatea ro­mâ­neas­­că, care nu mai e.

O.V.: Credeți că românii s-au dispersat și s-au desprins de origine?

N.T.: Da, sînt niște zăpăciți! Comu­nis­mul a venit și a terfelit naționalismul frumos, luminat, pozitiv, identitatea de ro­mân. A făcut-o zdrențe. Pentru că s-au băgat la marșuri cu steaguri și au urlat după Ceaușescu. Și după ’89 ne-am tre­zit cu tot felul de lucruri importate, de la concepte pînă la detergent, de la mîncare pînă la cultură. Și românu’ nu prea mai știe cine e. Am întîlnit copii, adolescenți, care habar nu aveau cine e Maria Tă­na­se. Iar Maria Tănase este una dintre cele mai frumoase, rare și prețuite voci ale românității, în cîntec folcloric. Dacă nu știi cine e Maria Tănase înseamnă că nu știi cine ești tu, îngeraș! Și dacă nu știi cine ești, nu știi încotro te îndrepți, vei fi un rătăcit printre străini.

Majoritatea po­porului meu nu iubeș­te și nu cultivă mîndria de a fi român. Nu mă interesează politicienii sau sistemul politic, e independent, n-are legătură cu românitatea, sînt lucruri separate. Iar de fiecare dată cînd merg în Basarabia, remarc că acolo există un nucleu de existență. Limba română este pusă la locul ei de cinste. Cultura și civilizația există și a reprezentat formula lor de supraviețuire și de apărare a identității.

O.V.: Asta ați dorit să arătați și în „Italiencele”?

N.T.: Rătăcirea comunității mele. Comunitatea mea se descompune. Îna­inte vreme, satul românesc era celula fun­damentală a societății românești, cea care genera tradiție, filosofie, cultură. „Veșnicia s-a născut la sat”, zice Blaga. Ei, acum această sintagmă este întoarsă cu susul în jos. Descompunerea s-a năs­cut la sat, rătăcirea, la fel. E o blasfemie ce spun eu aici, dar dacă te uiți, asta vezi. Gunoaie de plastic aruncate în rîuri, mizerie, cîmpuri nelucrate, răutate gratuită, în sfîrșit.

O.V.: Apropo de sat, cum v-a afe­c­tat faptul că la 12 ani v-ați mutat din­tr-o comună, în București?

N.T.: Ai un șoc și dacă reziști, te dezechilibrezi și dispari. E greu să te obișnuiești, copill fiind, cu betoanele din București, atunci cînd vii dintr-un sat cu roua luată în picioare cînd te duci cu bunica la cules ciuperci și simți mereu mireasma strugurilor. Da, am fost trist o vreme, dar eu cred că mi-am revenit. Găseam totuși elemente de care să mă sprijin. Copacii, de exemplu, și ploaia, care nu alege locurile, te poate uda pînă la piele și printre mașini, în drumul de la liceu, în timp ce toată lumea fuge și se adăpostește.

Aș face un film minimalist doar ca un exercițiu stilistic

O.V.: Ați făcut o pauză între cele două filme. A fost pentru că o idee bu­nă trebuie să stea la dospit?

N.T.: Da, eu am nevoie de pauze. Eu nu sînt un sistem bine pus la punct, eu sînt un om care lucrează în domeniul creației, de unul singur, în faza de generare  a ideii, și am nevoie de singurătate, de izolare, de repliere, de odihnă, ca să pot să trec la următoarea etapă. Se scot filme pe bandă rulantă doar într-un sistem economic perfect, de tip Holly­wood. Pentru că sînt 24 de scenariști, trei regizori și șapte producători. Dar așa se pierde din originalitate, din noutate. Dintotdeauna omul și-a dorit să cer­ce­teze și să afle lucruri noi, iar Hollywood-ul în momentul de față își pierde publicul matur și rămîne direcționat doar pe public de nișă, de 18 ani, copii cu mințile crude care înghit orice și rîd din orice porcărie.

O.V.: N-ați simtit, în răstimp, că vi se tocesc simțurile? 

N.T.: Ba da, trăiești mereu cu această spaimă, că ți se tocesc simțutrile. Trebuie să te remontezi, să renaști, să îți încarci bateriile, asta este condiția cerce­tăto­rului, a creatorului, el nu știe niciodată da­că va ajunge la final. Dar știi ce e im­portant? Să încerce, să caute, chiar dacă nu va găsi. Asta e valabil în orice meserie care implică actul de creație. Nu vorbesc numai de artiști. Dar inginerii care au dus planeta asta înainte, ei ce fac? Dacă n-ar fi fost loviți de pasiune, dacă n-ar fi tremurat de frică că s-ar putea să nu le iasă invenția, dacă n-ar fi gîndit în momente de criză, umanitatea nu ar fi evoluat. Și cizmarul creează. Altfel purtam aceleași încălțări sute de ani.

O.V.: Vorbeați de Nae Caranfil. El a fost plecat o perioadă din țară. La fel și Florin Șerban, care s-a instruit în America. Dumneavoastră ați preferat să faceți pauze în Ro­mâ­nia. Cum ați rezistat?

N.T.: Eu am mers la festivaluri încă de pe vremea studenției. Dar mie îmi este foarte greu să mă imaginez într-o altă cultură, pentru că mi-ar trebui încă o viață să o cunosc și să extrag esențe din ea care să fie substanțele mele narative cinematografice. Poate că celorlalți le este ușor, dar eu nu mai am timp să explorez o altă civilizație și atunci rămîn în a mea și încerc să scot la iveală tematici și me­s­aje din ceea ce cunosc.

Aici înțeleg cel mai bine oamenii, aici îi citesc cel mai bine, e greu să mă duc acum și să fac un film despre o proble­matică germană. Mi-ar trebui doi, cinci, șapte ani să stau acolo și să înțeleg ce se întîmplă. Se poate, nu zic nu. Invit oa­menii care pot să facă asta să o facă. Să vorbească despre Madagascar, de exemplu. Lumea totuși așteaptă de la tine ceva autentic, iar autenticitatea nu apare decît de la tot ce ai acumulat tu, de la strămoșii tăi, pînă astăzi. De asta au succes și minimaliștii. Pentur că ei exprimă lucruri ca­re sînt recunoscute ca venind de aici, dar au o problematică universală și sînt autentici. Vorbesc despre cultura noastră în­tr-o formulă, desigur, pe care să o per­ceapă și occidentalul.

Eu aș face un film minimalist, dar doar pentru exercițiul meu stilistic, pentru creativitatea mea care e închisă într-un fel de structură foarte bine gîndită.

***

Chipul unui actor trebuie să fie poveste 

O.V.: Observ, în ultima vreme, o modă a unor castinguri mai ati­pi­ce. Credeți ca talentul unui ac­tor poate fi surprins în timp ce hoinărește pe ho­luri?

N.T.: Evident! Imaginația, creativitatea lui se manifestă și cînd mănîncă un covrig. Te uiți la el și îl studiezi, dar în așa fel încît el să nu te vadă, pentru că altfel își pierde din naturalețe. Dar ei nu sînt originali și inventivi numai pe scenă sau pe ecran. Ei sînt așa și în viața lor de toate zilele. Și atunci trebuie doar să îi vezi. De asta îl iei pe Logigan, pentru că vezi cît e de puternic. Chiar și cînd dansează în discoteca nu știu care. Uneori îi treci prin chinuri și îi pui la probe, la castinguri, să le vezi chipul, pentru că așa e constituit cinematograful, din chipuri care uneori trebuie să vorbească de la sine.

Un chip trebuie să se potrivească cu o poveste. Tu poți să iei un băiețel frumos, cu ten îngrijit, stilat și mai știu eu cum, și să îi dai mănuși și să-l împingi în ringul de box, dar nu te va crede nimeni. Teles­pec­tatorul, cînd vi­ne în sala de cinema­tograf, se gîndește la un chip aspirațional. El are deja în minte, în subconștient, un chip la care aspiră. Iar tu, ca regizor, trebuie să îl găsești, să te gîndești la publicul tău, să-i intuiești aspirațiile. Chipul trebuie să fie poveste și să rămînă memorabil.

Lina VDOVÎI