Paranoia se tratează cu folie de staniol

Neîncrederea poate naște monștri, iar paranoia este unul dintre ei. Deja adînc înrădăcinată în fiecare ființă umană, paranoia este adesea confundată cu fobia, chiar dacă deși este un sentiment mult mai puternic, care poate duce la halucinație sau chiar delir, modificînd astfel comportamentul uman și transformîndu-l într-o serie de frici nefondate.

Dacă ți s-a întîmplat să mergi pe stradă, să faci un schimb de pri­viri cu cineva, iar apoi să îți i­ma­gi­nezi că acea persoană te-a privit ciu­dat și că te-a judecat, sau dacă te-ai aflat într-un spațiu aglomerat și ai avut impresia că toată lumea te privește, atunci prin mintea ta s-au strecurat gînduri paranoice.

Ce se întîmplă, doctore?

Conform profesorului Daniel Free­man și fratelui său, jurnalistul Jason Freeman, o persoană pa­ra­no­ică se lasă cuprinsă de îndoieli fă­ră ni­ciun fundament. De asemenea, per­­soanele paranoice continuă să ai­bă suspiciuni chiar dacă nimeni nu le împărtășește, în ciuda a­si­gu­rărilor primite. Aceste persoane tind să creadă deseori că sînt țin­ta prejudecăților celor din jur. De e­x­em­plu, Amanda, un librar de 28 de ani care a fost inclusă în studiul realizat de cei doi profesori, sus­ți­ne că urăște să participe la e­ve­ni­men­­te sociale, fiind convinsă de fap­tul că nimeni nu vrea să discu­­te cu ea și că ceilalți se amuză pe sea­ma sa.

Modurile în care paranoia se ma­nifestă diferă însă de la o per­soa­nă la alta și este influențată de mo­dul nostru de viață, de era și de cultura în care trăim. Un studiu re­levant în acest sens datează din a­nii ’80, cînd doi cercetători din Te­xas, Jerry Mitchell și Arlyn Vi­er­kant, au comparat fișele a peste 500 de pacienți din anii ’30, cu fișe a­le pacieților de la acea vreme. Ast­fel, au ajuns la concluzia că dacă în a­nii ’30 lumea se temea, în general, de Dumnezeu și alte figuri religi­oa­se, în anii ’80 oamenii se sim­țeau amenințați de serviciile secrete, de mafie sau de sovietici. În același timp, cei din urmă trăiau cu im­pre­sia că erau urmăriți de Guvern și că telefoanele erau ascultate. Cei doi cercetători au explicat aceste di­fe­rențe prin faptul că între timp teh­nologia se dezvoltase puternic, iar influența televiziunii era în creș­te­re.

Gîndurile paranoice pot fi a­tri­buite și fenomenelor obișnuite, pre­cum numărul infim de copii ca­re încă ies afară și se joacă, so­cia­li­zează cu prietenii, mult mai mic fa­ță de anii din urmă. Tindem să cre­dem că acest lucru este rezultatul dez­voltării tehnologiei, internetu­lui, a jocurilor video, lucru greșit da­că luăm în considerare ul­ti­me­le studii efectuate în Marea Bri­ta­ni­e. Conform acestora mai mult de 40% dintre părinții ches­tionați cred că vîrsta optimă la care un copil poa­te sta afară nesupravegheat es­te 14 ani. Tot din acest studiu re­ie­se și că două treimi din copiii de pî­nă la 10 ani inclusiv nu au fost ni­cio­dată singuri în parcul de joacă sau pînă la magazin. Cercetătorii au descoperit că părinții tind să nu-și lase copiii nesupravegheați în spa­țiul public, deoarece aceștia au temeri legate de siguranța copii­lor lor. Un posibil răspuns găsit de cer­cetători pentru temerile pă­rin­ți­lor ar fi că acestea se datorează ur­ba­ni­zării puternice din ultima vreme. În ultimii 200 de ani, numărul po­pulației din mediul urban a crescut de la 5% la aproximativ 50%, în ur­mătorii ani estimîndu-se o creș­te­re pînă spre 65%. O altă explicație pen­tru această îngrijorarea în con­tinuă creștere a părinților ar fi că tot mai multe cazuri de vio­len­ță asupra copiilor sînt pre­zentate la TV.

Teoriile cons­pi­ra­țio­niste sînt efecte di­rec­te ale paranoiei, du­pă cum de­mons­trea­ză un studiu efectuat pe cî­teva mii de cetățeni a­me­ricani, despre fricile și sus­piciunile umane, realizat de Universitatea Chapman din Ca­li­for­nia. Se pare că majoritatea a­ces­tora nu mai au încredere în con­du­cătorii țării și cred că le ascund di­verse lucruri. Din to­talul celor ches­tionați, 55% cred că guvernul ascunde adevărul re­feritor la a­ta­cu­rile din 11 septembrie. A­pro­xi­ma­tiv 50% au men­țio­nat și a­sa­si­na­rea lui Kennedy, iar peste 40% au te­meri legate de ex­tra­tereștri și în­căzirea globală. Surprinzător este pro­centajul ac­tua­l referitor la a­ta­cu­rile din septembrie 2001, de­oa­­rece în­tr-un studiu pre­zen­tat în cartea mai sus men­ționată și efectuat i­mediat după a­ta­cu­ri­le teroriste din 11 sep­tembrie 2001, 49.3% din­tre cetățenii a­me­ri­cani credeau că Gu­ver­nul era conștient de atacuri și nu a făcut nimic pentru a le opri.

Poveştile lui Shakespeare

Chiar dacă paranoia este men­ționată de doctori pentru prima da­tă în secolul al XVIII-lea, a­ceas­ta are rădăcini mult mai vechi. În­că din 1623, William Shakespeare pu­nea în scenă o piesă de teatru ce descria paranoia.
Piesa de teatru „The Winter’s Ta­le” (Poveste de iarnă), scrisă de William Shakespeare, aduce în prim plan povestea lui Leontes, re­gele Siciliei, care fără să realizeze na­tura gîndurilor și acțiunilor sa­le, ajunge să fie puternic afectat de pa­ranoia. După o perioadă în care cei doi prieteni, Leontes și Po­li­xe­nes, petrec timp împreună, Polixenes de­cide să plece și chiar dacă Le­on­tes insistă să mai rămînă alături de el, doar rugămințile Hermionei, so­ția regelui Siciliei, îl vor convinge să se răzgîndească. Contrar aș­tep­tărilor, Leontes nu e fericit, ba mai mult, este îngrijorat de faptul că doar soția sa a reușit să-i con­vin­gă prietenul să mai poposească o vre­me în regat. În acest moment, a­ces­ta devine paranoic, ajunge la con­cluzia că cei doi sînt amanți și că ei complotează împotriva sa, or­do­nînd ca Polixenes să fie ucis și Her­mione să fie întemnițată. Po­li­xe­nes evadează, ceea ce îi alimentează lui Leontes gîndurile paranoice, cum că pînă și servitorii săi sînt îm­po­tri­va sa, urmînd ani în care este mă­ci­nat de gînduri negre și nu are în­cre­dere în nimeni. După 16 ani în ca­re paranoia îi întunecă gîndirea, acesta își dă seama că s-a lăsat con­dus de bănuieli și realizează că și-a ruinat viața din cauza unor sim­ple presupuneri.

Deși paranoia și-a făcut loc în­totdeauna în mințile oamenilor de pretutindeni, fe­nomenul cu­noaș­te o ascen­den­ță din cauza evo­luției mass-me­dia, a tehnologiei în continuă dezvol­ta­re și urba­ni­ză­rii puternice.

de Răzvan STAN