Farmecul buzelor roșii s-a născut în Japonia

În urmă cu cîteva sute de ani, ceaiul negru, neîndulcit și aromat era servit în pași de dans de către bărbații-gheișe, care întrețineau și dezmorțeau atmosfera unei petreceri. Locul lor a fost luat însă de femeile care-i captivau pe bărbați cu buzele roșii și tenul alb ca porțelanul. Confundate de cele mai multe ori din ignoranță cu damele de companie, gheișele sînt, originar, „dansatoare și cîntărețe japoneze care iubesc arta” sau „femei de naționalitate japoneză care distrează bărbații prin conversație, cîntec și dans”, definite uneori și ca persoane care excelează în arte. Arta în care gheișele excelau se spune că era cea a seducției, dezvăluită în texte, note de călătorie, jurnale sau poezii, scrise de bărbații fascinați de puterea lor de seducție. În prezent, centrul culturii „gheișa” s-a strîns în jurul Japoniei, iar din zecile de mii de gheișe care existau, acum numărul s-a redus la două mii.

Să fii gheișă în secolul al XVIII-lea era o meserie pe care o prac­ti­cau doar bărbații. Aceștia erau cu­nos­cuți sub numele de Honko sau Ho­kan și dansau pentru clienții lor în baruri, restaurante sau în ca­me­rele unde se servea ceaiul. De­oa­re­ce gheișele erau considerate spe­cia­­liste în artele tradiționale ja­po­ne­ze, iar îndemînarea artistică era una dintre calitățile necesare, nu­mă­­rul femeilor gheișe a fost în creș­tere, depășindu-l pe cel al re­pre­zentanților sexului opus. În 1800,  numărul gheișelor de gen fe­mi­nin a crescut de trei ori mai mult, raportul răsturnîndu-se ra­pid. Astfel, femeile japoneze cu pre­gătire în diverse arte aveau da­toria de a distra invitații unei pe­tre­ceri cu jocuri, mu­zică, dans sau simplă con­­versație, pentru o anumită su­mă de bani. Două ore petrecute în­tr-o ceainărie puteau fi răsplătite și cu 500 de euro, dacă reușeau să su­pra­vegheze petrecerea, asi­gu­rîn­du-se că farfuriile și paharele oas­pe­ților nu sînt goale, iar țigările le sînt aprinse.

Seducția, o profesie

„Pentru că, vezi tu, cînd se tre­zeș­te dimineața, o gheișă e la fel ca oricare altă femeie. Tenul poate să îi fie lucios după somn și ră­su­fla­rea ei poate avea un miros ne­plă­cut. E adevărat, poate avea o coa­fu­ră uimitoare chiar și cînd se chi­nu­ie să deschidă ochii, dar în toa­te ce­lelalte privințe e o femeie ca toa­te femeile, și deloc gheișă. Nu­mai cînd se așează în fața oglinzii ca să se fardeze cu atîta grijă de­vi­ne ghe­ișă. Și nu vreau să spun cu asta că a­tunci începe să semene cu o ghe­ișă. Atunci începe de fapt să gîn­deas­că așa.” (Memoriile u­nei gheișe, Arthur Golden) Se spu­ne că gheișele fac din propria pu­tere de seducție o adevărată pro­­fesie, ale cărei reguli sînt res­pec­tate încă de la început. Una din­tre acestea este păstrarea anonima­tului, ceea ce a dus la ideea că re­la­țiile dintre gheișe și clienți sînt ba­za­te pe respect reciproc, încredere și loialitate. Acest lucru era învățat la cursuri, din dorința de a spori mi­s­terul gheișelor.

Folosit ca o armă de seducție, mis­terul era sporit și de vesti­men­ta­ție. Kimono-ul era realizat ma­nual, sub propriile îndrumări, iar aspectul acestuia era diferit în funcție de anotimp. Decoltat la spa­te, acesta lăsa la vedere doar ceafa și gîtul. Prin descoperirea doar parțială a trupului, gheișele își păstrau misterul, pielea albă fiind vizibilă doar la încheietura mîinii, considerată de către bărbați un semn de senzualitate. Tot din far­mecul lor făcea parte și în­fă­ți­șa­rea, care se schimba în funcție de vîrsta pe care o aveau. De exem­plu, o gheișă ucenică purta kimono în culori vii, legat la brîu cu un obi (n.r. eșarfă purtată în loc de cordon sau centură), iar una ex­pe­ri­men­ta­tă era deosebită prin kimono-uri cu stiluri, modele și culori mai sobre. Regula respectată indiferent de vîrstă era folosirea pudrei albe și conturarea buzelor subțiri cu culorea roșie. Tenul acestora că­pă­ta un aspect perfect mat, de por­țe­lan, însă fără a arăta ca o mască. De ase­menea, machiajul ochilor se fă­cea printr-un contur negru și puțin fard roșu aplicat pe întreaga pleoa­pă.

În cultura japoneză, fru­mu­se­țea și eleganța sînt simbolizate de pă­rul drept și strălucitor, on­du­le­u­rile semnificînd neglijență. Pentru gheișe, părul putea fi lăsat să cadă pe umeri, sau strîns într-un coc (shimada), cunoscut din se­co­lul al XVII-lea. După apariția acestuia, gheișele erau învățate să doarmă cu gîtul pe mici suporturi, în loc de perne, pentru a-și păstra coafura intactă pînă a doua zi. Mentorii lor puneau orez în jurul su­portului, iar dacă capul ghe­ișei aluneca de pe suport în tim­pul somnului, orezul se lipea de păr și strica coafura. Pentru a sim­plifica, s-a impus treptat fo­lo­si­rea perucilor în viața profesională a acestora.

Arta creată cu talent

„Unei gheișe nu îi este permis să do­rească. Unei gheișe nu îi este permis să simtă. Gheișa este artista lumii plu­ti­toare. Dansează, cîntă, te distrează, fa­ce orice vrei. Restul e în umbră, res­tul e secret ”(Memoriile unei gheișe, Arthur Golden). Gheișele au rămas apreciate pentru educația lor din do­meniile artistice și literare, de­pă­șind cunoștințele femeilor din alte categorii sociale. Astfel, pu­te­rea lor de seducție era dublată și de ca­litățile intelectuale care erau re­marcate de bărbați, dincolo de ele­gan­ța specifică comportamentului lor. Datorită simțului estetic de ca­re dădeau dovadă, acestea erau re­nu­mite pentru aranjamentele flo­ra­le pe care le făceau, pentru arta dansului și a cîntecului sau pentru explorarea artei conversației sau a ceaiului și esențelor.

Specializate în tehnici de aranjare a florilor în vase, de tip ikeba­na (arta tablourilor vii), acestea rea­lizau aranjamente care ex­primau pace sufletească, echilibrul din natură sau cel al naturii cu omul. Pentru acestea, foloseau tul­pini, ramuri desfrunzite sau frunze cu un contur deosebit, bogăția buchetului depinzînd de anotimpul în care era realizat. De ase­me­nea, gheișele urmăreau ca să ilus­tre­ze și diferite perioade ale vieții omului: trecutul era simbolizat prin plante înflorite și frunze us­ca­te, prezentul de flori întredeschise și frunze verzi, iar viitorul de bo­boci de floare.

Arta dansului era făcută pu­bli­că în timpul petrecerilor, fiind mo­men­tul așteptat de toți ceo pre­zenți, care păstrau o liniște per­fectă pentru a sorbi din priviri mo­mentul. Dansul era reprezentat de scur­te istorioare puse pe ritmul unui balet cu pași exacți și so­fisticați, cunoscut în societatea ja­poneză. Acesta era prilejul cînd patronii care angajau gheișele re­u­șeau să încheie afaceri sau să îm­păr­tășească secrete importante. Tot a­tunci avea loc și ceremonia cea­iu­lui, îndeplinită de gheișe care în­vă­țau tehnici de servire în școli speciale. Pentru ceremonie era folosită pudră de ceai verde pe care o amestecau cu apă fierbinte pînă de­venea spumă. Ceaiul nu era în­dul­cit și nici aromat, însă era servit împreună cu prăjituri.

Chiar dacă în prezent din ce în ce mai puține gheișe aleg să-nvețe arta de-ai fascina pe bărbați și pe femei deopotrivă, cele cîteva mii care mai există, au rămas să ducă mai departe secretele puterii de se­ducție pe care o transmit dincolo de masca de marmură și sîngeriul din mijlocul buzelor.

Avatarurile unei gheișe

Transformarea în gheișă era o tradiție care începea din copilărie, fetele fiind chiar vîndute la casele de gheișe, numite „okia”. Studiul începea ca servitoare (shikomi) sau asistentă a unei alte gheișe mai experimentate, care îi devenea mentor. Trecerea către altă etapă (minarai) se făcea prin intermediul unui ritual, prin care era prezentată tuturor clienților. Alături de „sora mai mare”, ucenica mergea la toate casele de ceai și la toate localurile pe care aceasta le frecventa pentru a deprinde obiceiurile. Ucenicele erau ușor de recunoscut datorită unor particularități în îmbrăcăminte: kimono cu mîneci foarte largi, guler de culoare roșie sau coafura care trecea prin cinci etape diferite, în funcție de vîrsta și pregătirea fetei.

Ritualurile maturității erau schimbarea gulerului kimonoului, din roșu în alb și schimbarea coafurii după vîrsta de 18 ani pentru a dovedi trecerea la o nouă perioadă. Ieșirea din viața publică este marcată printr-o ceremonie numită hiki-iwai, care ilustra momentul în care poate deveni îndrumătoarea unei gheișe începătoare sau se poate căsători.