Seara în care Stradivarius s-a duelat cu Guarneri

Publicul a încremenit luni seară cînd a aflat că trebuie să joace rolul arbitrului. Duelul s-a dat în Sala Mare a Teatrului Național între violoniștii Gabriel Croitoru și Liviu Prunaru, iar martor le-a fost pianistul Horia Mihail. Au ajuns în Iași pe 30 septembrie, după ce au bifat alte cîteva orașe din turneul național, aflat la cea de-a treia ediție. Arme nu au avut decît arcușurile și două viori care au scris istorie: Stradivarius și Guarneri.

Pe clapeta ușor ridicată, inima pianului se vede pulsînd, melan­co­lic, în timp ce arcușul lui Gabriel Croitoru țese o pînză de note, ca o fugă pentru evadare. De parcă su­netele izvorîte de sub degetele neobosite ale celor doi s-ar certa, s-ar alerga unele pe celelalte și apoi s-ar împăca, sfîrșind în sincronie. În sa­lă, luați aproape pe neașteptate, spec­tatorii au rămas cu sprîncenele arcuite și cu capul uitat între pal­me, sprijinindu-se pe balustrada lo­jelor.

Sala Mare e cufundată în cu­min­țenie, într-o oarecare solemni­ta­te, ca într-o transă iscată de Ceai­kovski, Paganini sau Wagner, învi­ați prin corzile și clapele cînd blîn­de, cînd amenințătoare, la cea de-a treia ediție a „Duelului viorilor”. Doar cînd glasul instrumentelor ta­ce, vocea publicului se ridică din coșul pieptului, pînă atunci ferme­cată. Iar cînd magicianul părăsește sala pentru a-i face loc celuilalt vră­jitor, cei de pe scenă devin niște trădători, urmărindu-l cu privirea pînă ce o ușă se trîntește încet. Acum e rîndul lui Liviu Prunaru să ne hipnotizeze, scoțînd din jo­ben vioara Stradivarius, pe care o gîdilă pe ritmuri spaniole. Dacă ne-ar arunca într-un vis, cele trei candelabre de deasupra sa s-ar înveșmînta cu trene din catifeaua vișinie și s-ar preschimba în trei dansatoare.

Cine a deschis colivia?

Ochii lui Horia Mihail aleargă de pe clape pe partitură și clipesc nesățios.

Ochii lui Horia Mihail aleargă de pe clape pe partitură și clipesc nesățios, în timp ce violonistul și-i ține închiși și ne zîmbește. Scîrțîitul podelei sub pașii acestuia ajunge pînă la microfoane, însă este în­ghi­țit de furia corzilor, care se frîng abrupt, odată cu ultimele zvîcniri ale pianului. De fapt, duelul serii pare mai degrabă dat între cel care ar trebui să fie arbitrul și cei doi îm­blînzitori ai arcușurilor, care schimbă priviri doar cînd unul din ei părăsește scena, pentru a-i face loc celuilalt. Ce-au iscat ei este un duet, nicidecum o bătălie, pentru că din mîinile lor au împrăștiat spi­ra­le de note ca niște panglici care s-au înnodat gordian. Cînd jucăușe ca un zbor de fluturi, cînd puter­nice ca o bubuitură de tunuri, afun­date într-o idilă în care pianul le este ibovnic. Pe rînd, Croitoru eliberează din colivie, cu arcușul despuiat de-o coardă, și fluturi și ciocîrlii, cînd umple sala cu clin­chet de păsări, interpretînd „Cio­cîr­lia” lui Grigoraș Dinicu.

Confruntarea viorilor se dă spre sfîrșit, anticipată de Charles Auguste de Beriot cu al său „Grand Duo” pentru două viori. Abia acum cei doi ni se înfățișează față în față și își încearcă armele fără ca arbitrul să fie lîngă ei. Pia­nul tace și îi lasă să se privească în ochi sau să-și arunce privirile peste portative, aduse pentru prima dată, în această seară, dinaintea lor. Însă dinspre tavan se aud bubuituri de artificii, iar spectatorii se tre­­zesc din reverie și își ridică ochii înspre edenul pictat pe bolta sălii. „Sper că nu o să dureze pînă la sfîrșit!” se îmbufnează o doamnă, concentrîndu-și pentru cîteva mo­men­te atenția la zgomotele de afa­ră. Bubuiturile parcă nici nu ajung pe scenă, căci cei doi violoniști nu își cruță arcușurile decît atunci cînd se termină prima parte a in­terpretării.

Cu palma ridicată spre public, Gabriel Croitoru încear­că să o­preas­că ropotele de aplauze. „Mă scuzați, am uitat să vă anunț că are trei părți”.

Pianistul Horia Mihail se în­toar­ce alături de cei doi pentru ul­tima interpretare din program, lă­sînd viorile să prindă glas primele. Toți trei stîrnesc o furtună de vo­ioșie, încît Liviu Prunaru se plimbă de pe un picior pe altul, ridicînd vîr­ful pantofului în aer. Un mo­ment de respiro, o ezitare a pal­melor și răsuflarea tăiată a pu­blicului. „De data aceasta, are două părți!”.