Închiși în capitala de obsesii

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Închiși în capitala de obsesii 5

Singurătatea trezește monștri înfiorători în sufletele noastre rătăcite prin firescul fiecărei zile. În prăpastia ei se cuibărește și personajul principal al piesei lui David Mamet, „Edmond”, a cărei premieră în regia lui Vlad Massaci, a avut loc sîmbătă, 10 martie, începînd cu ora 19.00, la sala „Teatru la Cub”. Povestea omului care ține cu tot dinadinsul să-și schimbe viața din temelii s-a conturat sub reflectoarele scenei, într-un spectacol despre decădere, smuls dintr-un peisaj urban anost și bolnăvicios.

Intrăm, pe-o ușă înaltă, într-un Bu­­curești pe care-l recunoaștem du­pă culori și după muzică. Zece cu­buri gri desenează pe scenă o în­cren­gătură de galerii înguste, ca in­tersecțiile sufocante ale capitalei, iar boxele eliberează zgomot de mo­­toare turate și sirene care par a se pie­rde, deznădăjduite, în atmosfera de București pe înserat. Simfonia a­­ceasta haotică se intensifică și se a­­mestecă în ea ritmul unei piese rap, domolite de sunetele unei ploi us­cate. Sub picăturile ei, doi ne­cu­nos­cuți se plimbă pe culoarele lu­mi­nate difuz de reflectoare, fără scop, fără destinație. Curînd, însă, a­coperiți, la rîndul lor de pelerine gal­bene, zece astfel de fantome cir­culă printre cuburile scunde, în ha­o­sul lor aglomerat rătăcind și un cos­tum cenușiu, cu servietă. Ed­mond.

Ca după o poruncă, scena se trans­formă într-un joc electronic ac­tivat de un apel telefonic, iar perso­najele își flutură, tulburat și me­ca­nic, celularele și mîinile prin aer. Vo­cea robotică de femeie ce răsună de niciunde îi înnebunește, doar Ed­mond rămînînd urcat pe unul din cuburile de lemn, cu palma în­tin­să în gol, iar Dumnezeul acesta vir­tual îi ghicește un viitor fără noi­mă.

Antidoturi pentru singurătate

Ceea ce vedem noi, însă, e un fo­toliu roz ce transformă alt cub în­tr-un colț de apartament. În casa lui Edmond e liniște pînă cînd so­sesc pașii soției blonde, elegante și gla­­sul ei începe a frămînta ba­na­li­tăți co­­tidiene, întrerupte doar de ho­­tă­rî­rea lui de a pleca. Pentru totdea­­u­na. Pentru că, așa cum îi spune bă­r­­­batul din celălalt capăt al sce­nei, a­di­că un bar cu lumini brune și verzi, „trebuie să ieși din tine. Fi­ind­­că pre­siunea e prea mare”. Iar pe Ed­mond, presiunea de-a nu fi alt­ce­va decît ceea ce este îl schimonosește, îl consumă ca pe țigara din­tre de­ge­tele pedantului cu că­ma­șă des­che­iată care îi dă lecții de via­ță. Și-l trimite în căutare de fericiri mirene printre trupurile în­vă­lu­ite în blănuri și rochii de piele ale pros­tituatelor mai ieftine, mai scum­pe și cu chipul înroșit de rujuri sîn­ge­rii. Păcălit de fiecare dată de pro­misiunile senzuale ale femeilor cu to­curi strălucitoare și desúuri de mă­tase, întreaga ființă a lui Edmond se cutremură sub privirile aproape în­grijorate ale unui public tăcut.

„Banu’ jos” îi tot repetă un vîn­ză­tor de vise care-l împinge, pe stră­zile de printre cuburi și-l fură de ul­­timii bani și cea de pe urmă spe­ranță pentru că nu ghicește „dama de roșu”. Bătut și surescitat, băr­ba­tul nu reușește să capete nici o ca­me­ră de hotel ieftin, urlîndu-i re­cep­ționerului „Tu chiar vrei să tră­iești într-o lume ca asta?”. Un răc­net e­xasperat care se întoarce, de fapt, în­tr-însul. Cu sufletul deja pierdut, Edmond își vinde și verigheta unei rusoaice închise într-un cub de sti­clă ca într-un ghișeu sumbru și-și cum­pără în loc un „cuțit de su­pravie­țuire”.

Cămașa roșie din întuneric

Cuburile devin celulele aglo­me­­rate ale unui metrou bucureștean, cu ropot de șine, în care bărbatul și-o a­duce aminte pe mama, privind la pă­lăria roz a unei femei. Paltonul ei verde se tulbură, însă, atunci cînd Edmond o amenință, jignit de re­fu­­zul ei de-a conversa. O a­me­nin­ța­re cu același cuțit cu care îl atacă și pe cel care încearcă să-l je­fu­ias­că, vînzîndu-i „femei curate”, personaj care face publicul să chicotească, în­să doar pentru o clipă, căci nebunia lui Edmond devine, din acest punct, ca­pabilă să ucidă.

Și o ucide pe Glenna, chelne­ri­ța cu închipuiri de actriță a cărei că­ma­șă roșie cade în brațele lui, dezgo­lin­du-i sînii sub lumina oarbă care le în­văluie momentul de pasiune. Cu­ți­tul lui Edmond o retează subit, iar o­da­­tă cu pumnalul care șfichiuie aerul și se-mbibă, în mințile noastre, cu sîn­­­ge, se nasc și priviri cu subînțeles în o­chii spectatorilor. Degradarea lui Ed­mond pare fără sfîrșit.

Cînd unul din cuburi devine ce­lulă, putem vedea, parcă, barele de fier în jurul lui, sufocîndu-l. „Sîn­tem prea mulți oameni pe lume. De aia ne omorîm”, se scuză mai mult pen­tru sine. Rîde înfundat și de­ment, filosofînd cu inconștiența faptului că închisoarea îl va face, curînd, fe­meia colegului de celulă.

***

Au trecut ani de cînd sîntem în în­chisoare. Îl privim cu toții înfiorați de orbirea în care s-a stins cel de la început, de suferința care se to­peș­te în sărutul lui Edmond pe o­bra­zul colegului său. Un joc de noroc la care el a pierdut, o prostituție a min­ții închise în cotidian a fost întreaga piesă, la sfîrșitul căreia fiecare dintre noi a privit, fără cortină, către per­sonajele urcate pe cuburi, re­gă­sind, în cîte unul din ele, metehnele propriu­­lui suflet. „N-am nevoie de voi”, răsună încă glasul lui Ed­mond.

Anca TOMA

Autor:

Anca TOMA

Redactor-șef adjunct la Opinia studențească, student în anul al III-lea la Departamentul de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top