Copilăria și maturitatea au hotărît să facă pace

Spectacolul „Simbioză”, care a avut loc marți, 26 februarie 2019, de la ora 19.00 în Sala Mare de Spectacole „Radu Beligan” a Ateneului din Iași a fost unul dominat de incertitudine și mirare. Minimalist prin decorul din carton, dar și prin costumația celor două personaje, cei doi actori fiind îmbrăcați doar în pantaloni și tricou, de culoare albă, respectiv neagră, piesa reușeste să te lase cu privirea fixă, nehotărîtă și cu cîteva întrebări. Atît despre ceea ce tocmai ai văzut pe scenă, cît și despre cum copilăria îți va influența deciziile în viitor.

Pe scenă vezi doar cîteva bucăți lungi și înalte de carton, care seamănă cu niște jaloane de cauciuc, pe care sînt scrise diverse cuvinte, cum ar fi „milă”, „bunătate”, „copilărie”, „compasiune”, „curaj”, „seriozitate” sau „spontaneitate”. Actorii, George Balmoș și Ionuț Cozma, își fac apariția pe scenă – unul este îmbrăcat în alb, iar celălalt în negru – se plimbă printre obstacole, se privesc, își fac semne, se urmăresc, se împing, se uită cu ură, apoi cu drag, dar nu schimbă niciun cuvînt. În spatele lor este proiectat un copac căruia i se văd numai crengile, iar lîngă acesta este scris un text care se vrea a fi o explicație pentru „lupta” dintre cele două personaje, cel în alb reprezentînd copilăria, iar cel în negru maturitatea. „Trebuie să te perfecționezi constant, să devii mai bun și mai bun, săptămînă de săptămînă și lună de lună; să ții pasul. Zilnic trebuie să mergi mai repede pentru a rămîne în același loc”, este mesajul transmis.

Spectacolul, dominat de o liniște profundă, tulburată din cînd în cînd de o muzică dramatică, este transpunerea în scenă a unei lupte interioare cu sinele. Cele două personaje, îmbrăcate în culori contrastante, creează impresia că reprezintă cele două elemente, ying și yang, care, într-un final, se vor completa reciproc printr-o îmbrățișare. Din cînd în cînd, pe scenă rămîne un singur actor care adună jaloanele, se uită lung la ele și le amestecă cu altele. În lipsa personajului îmbrăcat în negru, cel care poartă costumul alb se înconjoară cu jaloanele și adoarme. Tăcerea este spartă de actorul ce întruchipează maturitatea, care ia o bucată de carton în formă de tub și începe să strige mai multe cuvinte spre public, cum ar fi „cazi”, „zbor”, „aterizez”, „glezna”, „liniște”, „soare”, „căldură”, „sete”, „dor”, „cerul”, „vîntul”, „frig”, „noapte”. În acest timp, personajul care întruchipează copilăria începe să se agite, să tremure, dînd impresia că visează ceea ce aude. După ce se trezește, se uită în jur, se ridică și se îndreaptă spre public. „Dormeam adînc și era liniște. Deodată, m-am trezit în fața unei prăpăstii, priveam abisul din ea. De frică, m-am dezechilibrat. Eram în cădere, de parcă cineva m-ar fi împins. Trebuia să mă salvez. Trebuia să zbor, să zbor”, spune „copilăria” zîmbind, scenă care poate fi considerată punctul culminat al spectacolului, fiind singurul moment din piesă în care au existat replici.

După cum este spus și în descrierea piesei, spectacolul reprezintă o luptă interioară a sinelui, a unui „eu” care se desface în două entități – maturitatea și copilăria – care încearcă să se domine una pe cealaltă. Este o bătălie, o antiteză între gînduri, idei, sentimente, caractere, personalități, temperamente și credințe.

de Andreea Cibotariu