O „madamă” și menajera ei dansează tango

A fost nevoie doar de trei personaje pentru ca primul text dramatic al Valentinei Aslanova să prindă viață. Regizorul Vitalie Lupașcu i-a imaginat în rolurile celor trei pe Mihaela Arsenescu Werner, Bianca Ioan și Daniel Busuioc și i-a adus în fața ieșenilor, la premiera națională a piesei „Damen Tango”. Vineri, pe 13 decembrie, Sala „Teofil Vâlcu” din incinta Teatrului Național a fost neîncăpătoare și a tremurat sub picioarele care au bătut în ritm de dans.

O canapea albă, un urs maro­niu de pluș și o lampă. Atît se distinge în umbra scenei. Reflectoarele sînt în­drep­tate spre arena publicului, iar cei care intră în sală își încrețesc col­țu­ri­le ochilor, doar, doar de-or zări vreo siluetă. Cînd sînt ocupate toate sca­u­nele, lumina pălește ușor, iar din­tr-un colț nedeslușit se aude ritmul unui tango.

Castori și-un urs de pluș

Ca să vadă mai bine cine este în­tins pe canapea, spectatorii se aplea­că ușor în față sau își înclină ca­pe­te­le spre marginea rîndului. Încet, se crapă de ziuă și auzim o voce som­noroasă, puțin nazală, care o ceartă pe Simone (Bianca Ioan), me­najera, pentru hărmălaia din bu­că­tă­rie. „Madamee, ce mănînci?” E aproape prînzul și madam Ma­de­leine încă nu s-a ridicat din pat. Ma­dam e alintată ca un copil și atunci cînd rîde trimite triluri pînă în ultimul rînd. Menajera, în schimb, e fata din provincie, pe care doam­na casei încearcă să o transforme într-o domnișoară de oraș. Cînd vorbesc, nu-și iau privirea una de la cealaltă, doar la răstimpuri își arun­că ochii înspre noi, ca și cum am fi musafiri la discuția lor.

Madam își hîțînă picioarele ca un copil răsfățat și cu batista în poală așteaptă tava în care îi e adus micul-dejun. Nici bine nu s-a tre­zit, că se aude soneria. E chi­ri­a­șul, „un holtei” cu studii la Sorbona, cer­cetător și care nu a mai plătit chi­ria de ceva timp. Lui Jean (Da­niel Busuioc) îi tremură floarea-de-nu-mă-uita în mînă, de parcă în sală ar fi gerul iernii, pe care l-am lăsat afară, împreună cu claxoanele de mașini care răzbat prin pereții în­chiși la culoare. Nu a primit încă bursa pentru cercetarea lui despre castori, așa că nu are bani să plă­tească chiria. Ori de cîte ori men­a­je­ra îi imită glasul sîsîit, sala se um­ple de rîsete, unele înfundate, alte­le zgomotoase, dublate de clinche­tul cheilor prinse de șorțul alb al fe­tei. „Atît de mult ura soția mea castorii. Și pe mine la fel. Cînd se căsătoresc, femeile devin niște vră­ji­toare. Cu excepția dumneavoas­tră, desigur”, se confesează timi­dul Jean. „Și a castorilor”, com­ple­tează madam. De cîte ori rîde, unul dintre spectatori își afundă capul în palme și chiar și după ce își dez­velește fața, tot mai are zîmbetul pe buze.

Nebunie în pantofi de dans

Zvăpăiala lui madam e înlocu­i­tă cu emoție, atunci cînd o sună im­presarul să-i spună că va primi 25.000 de franci pentru o reprezen­ta­ție de tango. „Ai, să-nnebunesc”, exclamă menajera. De fapt, abia acum personajele sînt agățate în ade­văratul cîrlig al piesei. Noi nu am știut, dar madam a fost o dan­sa­toare talentată, iar împreună cu partenerul ei s-au iubit, înșelat și împăcat în pași de tango. Pantofii de pe afiș încep să prindă contur. Personajele tac, iar melodia de la începutul spectacolului se aude din ce în ce mai pronunțat. Ritmul e bătut de spectatori cu degetele ară­tătoare în genunchi sau pe marginea scaunului. Pe cît e de ele­ga­n­tă în mișcări madam, pe-atît de re­pe­zită și neatentă e menajera, care va fi partenera de dans a doamnei. Între scene, luminile se joacă. Se închid brusc sau palpită ușor pînă ce ochii se obișnuiesc cu vălul um­brei, iar susurul tangoului urmă­reș­te în fundal vocea actorilor sau acoperă tăcerea.

Cînd o interpretează pe ma­dam, Mihaela Arsenescu Werner își ar­cu­iește grațios mîinile și își ui­tă, din cînd în cînd, călcîiul stîng lipit de laba piciorului drept, ca și cum ar sta în repaus. Pășește mărunt și re­pede pe scenă, iar gleznele sub­țiri i se văd cel mai bine cînd se apropie de public. Monologul pe ca­re îl rostește e mai mult pentru ma­dam, decît pentru sală. Ochii fixați undeva deasupra specta­to­ri­lor scapă cîteva lacrimi, în timp ce actrița își eliberează regretele. „Ar­tiștii mor atunci cînd sînt uitați”, spu­ne, dar sala izbucnește în apla­u­ze ca să îi arate că pe ea nu a uitat-o.

Din nou umbră și tango. De data aceasta, mai vioi și apăsat. Chi­riașul se așază pe un scaun din pu­blic, anunțîndu-ne că va dansa Madeleine. „Un, doi trei”, piruete și colțurile rochiei din catifea roșie alunecînd în toate părțile fac parte din coregrafia care închide spec­ta­co­lul. Luat pe nepregătite, publicul a fost martor la o reprezentație de dans.

La un tango, dar nu în doi, ci în două.

Cătălina DOBROVICEANU