De-a v-ați ascunselea cu vina

„Jocul” e o adaptare după Edna Mazia, inspirată dintr-o întîmplare petrecută în Israelul anilor ’90. La Iași a ajuns miercuri, 24 octombrie, pusă în scenă de Teatrul Ludic, în Sala „Aurel Luca” a Casei de Cultură a Studenților, începînd cu ora 20.00. Cu o distribuție nouă, piesa a adus în fața publicului căruia încăperea mică, luminată blînd, părea că-i devenise deja de multă vreme familiară, o poveste complexă, care n-ar fi putut să lase pe nimeni să plece acasă degajat, fără să care în cîrcă un set de întrebări.

Povestea nu are un fir narativ extrem de încîlcit, iar greutatea piesei nu vine din șirul lung al întîmplărilor, ci din efectele pe care acestea le au asupra celor implicați – fie că vorbim despre autor, actori sau oameni prezenți în sală. Un grup de patru băieți care-și propun, naiv, să violeze o fată – în condițiile în care toate personajele sînt minore – pun pe tavă întrebări de o actualitate debordantă în orice mediu și context social. Deși subiectul exploatează sexualitatea, lucru devenit deja, dintr-o privire de ansamblu asupra teatrului de astăzi, banal, piesa îndrăznește să calce mai departe. Ceea ce actorii Teatrului Ludic pare că vor să facă este să treacă de orice înclinație spre senzualism și să se concentreze spre urmările de natură morală pe care acțiunile indivizilor le impun. Astfel, ajungem să o descoperim pe Dvori (Ștefania Ureche), care reușește să joace inocența, naivitatea ei contrastînd puternic cu relele intenții ale celor trei (din totalul de patru) personaje masculine. Vlad Mihăiescu, Claudiu Brumă, Cosmin Achiței și Liviu Răican sînt, de fapt, un personaj colectiv. Deși fiecare se individualizează prin felul în care tratează răul ce stă să se întîmple, provocarea pe care ei și-o lansează unul altuia este una comună, iar judecata din final este una căreia îi sînt supuși toți, fără vreo excepție. Jocul băieților este curat, iar personajele pe care ei le au de interpretat nu ies cu mult în evidență. Singurul care face notă discordantă este și cel care, în final, se scutește singur de pedeapsă – Asaf.

Fragmentele din piesă alternează, cele ale jocului și provocării naive fiind întrerupte de scene ale judecății. Personajele își dublează identitățile, devenind din victime sau acuzați judecători, iar procesele se derulează spontan, fără vreo pregătire în prealabil a publicului. „Jocul” este, de fapt, unul al intențiilor și al căutării unui vinovat, într-o societate în care regulile sînt neclare și în care contururile principiilor devin, treptat, din ce în ce mai difuze. Deși sentința este în cele din urmă dată, asupra dreptății făcute în scenă planează și după ieșirea din sală incertitudinea. Ai să ieși, lași în urmă spectacolul și gîndești în continuare la întrebarea chestionarului pe care l-ai primit la începutul piesei – „Cine credeți că poartă vina pentru cele întîmplate?”.