Paginile teatrului de revistă, răsfoite la Iași

Actorii Teatrului de revistă „Constantin Tănase” din București, Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Ana Maria Donosa au conturat, timp de peste două ore, zeci de personaje care de care mai comice pe scena Ateneului Tătărași. În sală au răsunat, cu putere, versurile melodiilor vechi pe care „Stela și Arșinel” le fredonau cîndva doar la emisiunile de revelion de la TVR. Artiștii nu s-au sfiit să le recomande celor prezenți să-și lovească cu și mai mare putere palmele și să zîmbească – cu toții fiind capturați într-o bulă cu emoții și suspans. Povestea serii de 20 ianuarie a început atunci cînd clopotul de la Palatul Culturii a bătut ora 19.00, iar cei aproape 300 de oameni s-au așezat cuminți la locurile lor, fiecare așteptînd ca actorii să intre în scenă.

După cinci minute, sute de pe­rechi de ochi ațintiți spre scena go­a­lă așteaptă o mișcare, un sunet sau mă­car o cortină care să se fluture spre dreapta sau spre stînga. În schimb nu se întîmplă nimic, doar prin pînza albă mai trec pulbere de praf și aerul expirat de public. „Cîte emoții am!”, rostește, ar­tis­ta Ana Maria Donosa, abia in­tra­tă în scenă, îmbrăcată într-o rochie albastră, lungă. În fundal avînd cîn­tecul aplauzelor, Stela Popescu fa­ce primii pași pe scenă și în cîteva mi­nute apare și partenerul acesteia, A­le­xandru Arșinel. „Fiți, măi, mai ve­seli!”, vine un îndemn de la actrița din Republica Moldova. Ea în­ce­pe să le povestească, în rime, celor din sală despre România care a mai trecut printr-un cutremur, printr-o Revoluție și care a ajuns la un final – unde vorba „comuniștii mai si­niș­tri și-au făcut boii miniștri” încă stă în picioare.

Unicat în două exemplare

Scena se schimbă, prinde ceva mai multă culoare, căci actrița Ana Ma­ria Donosa aduce cu ea hai­ne­le-i de firmă și-și deschide un „bou­tique” fix pe scîndurile vechi din sala Ateneului Tătărași. După ce fa­ce cîteva tîrguri cu publicul, ajunge să îmbrace în haine care mai de care mai comice doi-trei bărbați și alte do­uă femei care aveau loc mai a­proape de scenă. „Domnul meu, a­ici găsiți cele mai bune haine. Dau și pe datorie, hai împrumutați-vă în stîn­ga și în dreapta și dați-mi banii”, spu­ne cu o voce ridicată și pe-un ac­cent franțuzesc aceasta.

Pe capul său stă cocoțat un tel co­lorat, iar într-una din urechi se cla­tină un globuleț albastru dintr-un brad de Crăciun. Fusta dungată ca­­re se termină cu un șliț are în capăt zeci de cîrlige de toate culorile pe ca­re, actrița le flutură prin fața publicului. Deși licitația pe care a lan­sa­t-o pentru a-și vinde hainele îm­prăș­­tiate prin public ajunsese la cîteva su­­­te de euro, își adună țoalele și de­­­cide că este timpul să le po­ves­teas­că altora despre cele două piese a­se­mă­nătoare, dar „unicat” pe care le are.

Mereu ca la început

„Noi încă avem emoții, dacă nu simțim emoția, nu putem transmi­te nimic”, spune Alexandru Arșinel. De pe scena Ateneului din Iași își amin­teș­te de plim­bările din Copou de a­cum cîți­va ani, privește spre dreap­ta lui, par­că așteptînd să dispară pe­retele și să a­­­pară copacii și aleile pier­dute în în­tuneric. Se așază pe un scaun, și în­cepe să cînte, ghidat fi­ind de ritmul aplauzelor din sală, iar fiecare ton ri­dicat stropește în sa­l­ă cu emoții. „Să uităm de ziua de mîine”, spu­ne actorul, în timp ce în sală se aud ver­surile melodiei „Let’s forget about tomorrow”.

Aplauze și stele

Sunetul aplauzelor menține rit­mul și-i face pe cei prezenți să se cla­tine cînd în dreapta, cînd în stînga și să uite de tot ce-i afară sau înă­un­tru. Cortina nu se trage, însă scîndu­ri­le scenei rămîn la fel de singure ca la în­ceput. N-au trecut decît două o­re, iar pe scenă se joacă ultimul act și poa­te singurul regret rămîne faptul că timpul s-a scurs mult prea re­pe­de. „Și s-a făcut și la noi lumină”, ne spune Stela Popescu, în timp ce ga­u­ra unui drapel național abia scos din­tr-o geantă îi lasă capul la vedere. Rememorează momentul Re­vo­lu­ți­ei, iar în sală se lasă liniște, nimeni nu aplaudă, nimeni nu vorbește – poa­te este frica și emoția mo­men­te­lor ce au trecut și a amintirilor ce vin. Un domn, îmbrăcat într-un costum lucios și cu părul alb, dă un răs­puns cu voce înceată „Ei, pe dra­cu’!”.

În cîteva minute, Stela Popescu își ascunde pașii printre oamenii din public, iar scena rămasă goală nu mai atrage atenția nimănui. E­­ner­gi­a, aplauzele și emoțiile se ciocnesc u­nele de altele, iar actorul devine din nou parte a realității re­nun­țînd la masca personajului atunci cînd se apleacă în fața publicului.