Cum s-a descusut cămașa de forță emoțională

De pe scena Iașului Niciun comentariu despre Cum s-a descusut cămașa de forță emoțională 14
Cum s-a descusut cămașa de forță emoțională

Să nu dai actorilor Teatrului Ludic două ore din timpul tău într-o miercuri seară ar putea fi o crimă mai gravă decît cele pe care Barbă Albastră, în varianta originală, le-ar fi putut comite. În varianta pusă în scenă miercuri, în sala mică și familiară a celor de la Ludic, te-ai fi simțit doar vinovat c-ai reușit să ratezi, dintr-o singură lovitură, toate iubirile cu care Heinrich s-ar fi întîlnit pe-o bancă, în parc. De la dragoste orbitoare la confundarea iubirii cu jertfa supremă nu au fost decît zece minute – timp în care femeile lui Barbă Albastră au stat aliniate pe podea, asemeni unor piese de domino gata să cadă la începerea unui soi de carusel al morții.

Heinrich (Liviu Răican), un tip ba­nal, amator în ale iubirii și re­la­ți­i­lor, așteaptă acum pe o bancă pro­p­tită în mijlocul Sălii Studio Ludic, de la ultimul etaj al Casei de Cul­tu­ră a Studenților. Se uită în gol, tre­ce prin privirile oamenilor care-l țin­tu­iesc, din scaunele îmbrăcate în cati­fea roșie, și nici măcar nu-și în­toar­ce capul cînd femeia oarbă (Sabina Ni­ca) pare să-și caute locul în par­tea stîngă a scenei. Lîngă ea, alte șase fe­te aliniate într-un soi de șir indian pus la pămînt, așteaptă în tăcere.

Prima iubire – startul autodistrugerii

Julia (Nicoleta Buhăescu), e pri­ma ipostază radicală a iubirii pe ca­re Barbă Albastră o cunoaște. Fără să explice în mod clar de ce e „Spe­ran­ța Femeilor”, Dea Loher îl trans­for­mă în cîteva secunde pe Heinrich în­tr-un vis al tuturor reprezentante­­lor sexului feminin din lume. Un soi de zburător nejustificat, bărbatul nu numai că atrage fata într-un dialog aparent inocent, dar o lasă să se și îndrăgostească iremediabil. Tî­nă­ră, naivă peste orice limită existentă, fa­ta întîlnește dragostea pentru pri­ma dată și, drept urmare, își i­ma­gi­nea­ză că un asemenea sentiment me­ri­tă o jertfă pe măsură – moartea. Fără ca publicul să aibă timp să-și explice, sau măcar ca Heinrich, proaspătul îndrăgostit, să înțeleagă ce se pe­tre­ce, Julia scoate o sticluță cu otravă, bea și-și pune capăt zilelor. Fără să joace drama copilărească la per­fec­­­ție, actrița reușește totuși să tran­smi­tă spectatorilor că cele întîmplate sînt rezultatul unei prime iubiri, pur i­de­aliste, care tot timpul o să-și gă­seas­că o tendință distructivă, pe care și-o va transforma într-un crez demn de urmat.

De la prima femeie sedusă, ur­mă­toarele cinci ajung lîngă Hein­rich urmînd același scenariu, care tin­de să devină obositor prin repetiția suc­cesivă a aceluiași deznodămînt. Pu­blicul învață repede ce urmează și trimiterea, prin asocierea numelui, către mitul lui Barbă Albastră pare să fie oarecum străină de ceea ce se pe­trece pe scenă. Bărbatul, fără să-și do­rească sau să știe regulile după care seducția se joacă, cunoaște, a­șa­dar, mai multe ipostaze ale iubirii, pe care el, în primă instanță, o con­si­de­ră inutilă. Întîlnește celibatara po­se­sivă, prostituata care tînjește după o iubire specială, soția sătulă de ru­ti­na succesivă a mariajelor sau chiar fe­meia simplă, rafinată, care nu do­rește altceva decît moartea. Anna, Judith, Tanja, Eva și Christiane – toa­te îl fac pe acest Barbă Albastră con­struit de Dea Loher să nu în­țe­lea­gă de ce singurul moment în care-a fost capabil să simtă, să iasă din banali­tatea vieții și să capete sens, să se în­­doiască de sensul propriei sale ex­is­tențe.

Trecutul, simbolizat de pan­to­fii fiecărei femei, pe care-i scoate și a­na­lizează înaintea actului criminal, pa­re să-l tragă înapoi și să-i amintească, de fiecare dată, cît de puțin va­lo­rea­ză acum, în raport cu grandoarea sen­timentelor pe care-a fost capabil să le trăiască. Fără să-l joace pe Bar­bă Albastră drept un seducător con­dus cu adevărat spre demență, ac­to­rul reușește totuși să ofere publi­cu­lui îndemnul către interpretarea re­petitivă a mesajului piesei – a­ce­la că iubirea, în orice ipostază ar fi sur­prinsă, ar avea același dez­no­dă­mînt.

Lumina s-a făcut prin moarte

Incapabil să relaționeze sau să re­ușească să simtă din nou, Heinrich ur­mează traseul cel mai simplu ră­mas în urma unei despărțiri – își ca­ută prima iubire în fiecare per­soa­nă pe care o întîlnește. Apropierea fi­zi­­­că îl blochează și caracterele di­fe­ri­te ale femeilor, care-i arată realitatea, îl inhibă și-și dorește să nu mai gă­seas­că răspuns la niciuna dintre în­trebările pe care și le pune. Cînd își imaginează că găsește, în cele din ur­mă, în tînăra oarbă, prima femeie pe care-a iubit-o, Barbă Albastră e derutat peste măsură, dar înțelege că circuitul sentimental s-a închis, atunci cînd începutul s-a lovit de sfîrșit.

În ciuda adaptării și trimiterilor vagi către mitul lui Barbă Albastră din povestea originală, piesa lasă de dorit în ceea ce privește transmiterea exactă a mesajului către pu­blicul mai puțin specializat. Do­rin­ța de a pune în scenă cît mai multe secvențe repetitive ale unui joc de seducție distrage atenția spectato­ru­lui de la însemnătate și atenția jo­­cului scenic pare să domine toate celelalte elemente. Știi că actorii au dat tot ce-au putut, dar mai știi și că n-ai vrea să mergi acasă gîndindu-te la dansul femeilor în jurul lui Hein­rich, ci gîndindu-te la dansul mor­ții în jurul fiecărei iubiri.

Articole similare:

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al III-lea la Catedra de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top