14 episoade de vals

Spectatorii stau cuminți în sca­u­nele de catifea, iar o domnișoară își spriină capul de umărul partene­ru­lui. În primul rînd de la balcon es­te o fetiță cu părul lăsat pe spate ce dă din picioare, avînd privirea fixată că­tre scenă. Liniștea este acoperită deodată de sunetele cristaline de sub bagheta dirijorului Vladimir Lun­gu, semn că spectacolul „Valsuri celebre în interpretări coregrafice” înce­pe. Miercuri, de la ora 18.30, foaie­rul Operei Naționale Române din Iași este aproape plin. Cele 14 interpre­tări coregrafice semnate de Ileana Iliescu, prim-balerină a Operei Na­ționale din București, aduc note de romantism sau transpun pe scenă episoade încărcate de amuzament.

Pe scenă intră două perechi de dansatori, care pășesc cu mișcări precise. Fetele au părul împletit, iar rochiile lungi albe cu două dungi aurii, ce curg din talie pînă în jos, seamănă cu un nor prin care intră razele atunci cînd cavalerii în frac își înalță pasul. Din spatele perde­le­lor, apar încă patru perechi și se prind în ritmul lent al pașilor care par că alunecă. În rochii scurte de culoare albastră, roz sau verde, ba­lerinele se rotesc ca niște umbrele atunci cînd dirijorul crește ritmul, iar podeaua vibrează de zgomotul poantelor. Rochiile în culori seni­ne se așază pe marginea scenei, timp în care primele două perechi își re­iau dansul cu mișcări lungi. În acest timp, o fetiță se plimbă printre scau­ne, vrînd parcă să imite jocul ce se desfășoară sub lumina reflectoare­lor.

Bagheta fură alte sunete din cor­zile instrumentelor, iar balerinele cu rochii albastre și galbene ce se ter­mi­nă cu un voal asemeni aripilor de fluture fac salturi pe rînd. Unele dan­satoare au rochii de care sînt agă­ța­te cîte trei fundițe în partea de sus, iar altele au părul strîns într-o floa­re albă. Ritmul accelerează, iar în­tre unele note se aude o întrerupere ca sunetul de clopot. Odată ce melodia devine alertă, fetele își arcuiesc pa­șii și te fac să crezi că sînt niște triunghiuri pe poante. Cele în rochii galbene fac piruete în mijlocul sce­nei și cînd toți dansatorii rămîn nemiș­cați pentru o clipă, niște spectatori încep să aplaude, crezînd că s-a ter­minat dansul. Un tînăr cu o căma­șă albastră își ținea capul în palmă, dar tresare și aplaudă și el la opri­rea melodiei.

Interpretarea dansurilor polov­țiene aduce un ritm accelerat cu cî­teva sunete care scîrțîie. O fetiță imi­tă dirijorul, cu aceleași mișcări ra­pi­de, iar colega de lîngă ea o ghion­teș­te, începînd amîndouă să rîdă. Dan­sul spaniol din opera „Lacul lebedelor” o face pe o copilă să se legene pe genunchii tatălui ei, iar cealaltă își răsucește buclele blonde of­tînd. În ultima parte a spectacolului, spectatorii au trecut de la starea onirică la una de divertisment, prin pune­rea în scenă a tabloului cu un antrenor de box, care le arăta cîteva scheme discipolilor. Cu bandaje la cap sau cu ochiul vînăt, balerinii transfor­mă un antrenament de box într-o po­ves­te de dans. Fiecare căzătură a lor fu­ră un rîs gălăgios de la cei pre­zenți. După ce boxerul cu o vînătaie la ochi es­te ridicat de la podea, strigă confuz „mama”.

de Antonela Tănăselea