Conspirațiile bărbierului Figaro, înțepenite în mașina de tuns

Personajele din „Bărbierul din Sevilla” au trecut de la secolul al XVIII-lea la secolul al XXI-lea într-o fracțiune de secundă și au lăsat hainele elegante ale vremii pentru outfit-uri care se pretează vremii actuale. Miercuri, 12 noiembrie de la ora 18.30, casa de bilete a Operei Naționale Române s-a închis, iar sala plină a trăit alături de protagoniști iubirea și au fost complici la planurile de conspirație ale bărbierului Figaro. Partiturile cunoscute ale lui Gioachino Rossini au făcut publicul să freamăte sau să nu respire pentru cîteva secunde din cauza emoției.

Trei corpuri de decor se mișcă dintr-o parte în cealaltă a scenei ca niște cuburi de gheață pe o su­pra­fa­ță fără defecte și de fiecare dată clă­dirile arată o altă față a piesei. Salonul lui Figaro, balconul Rosi­nei sau casa acesteia, toate sînt ascun­se de construcțiile care dansează pe muzica clasică.

Ținutele care amintesc de pe­rioa­da în care Liondo și Rosina se iubesc – rochii ce ascund talii de vies­pe și costume bărbătești la care se asortează cizme pînă la genunchi – dispar. La Iași, albul pur a fost mur­dărit de sângele modei, iar pi­cioa­re­le interpretei au vrut să stră­lu­ceas­că și ele sub lumina reflectoa­re­lor. Atmosfera a fost rapid schim­bată și în locul domnițelor elegan­te, în pat s-au strecurat niște adolescente non-conformiste, îmbrăcate ca pentru o petrecere în pijamale.

Apariția lui Figaro, bărbierul din orașul spaniol, a cucerit liceencele care s-au oprit din a-și face selfie-uri. Pantalonii galbeni prinși de ciorapi albi, sacoul portocaliu la fel de viu colorat și părul prins în coadă fără fir rebel, le-au stîrnit interesul. Din spatele sălii îndată se aud fluierături, pesemne că, undeva, ci­­­neva încearcă înghițit în în­tu­neric să-și creeze propria interpre­ta­re a melodiei în care Figaro își slăvește numele. Pe note scrise de Gioa­chi­no Rossini acum 146 de ani și cîntate la instrumente dirijate de David Cres­cenzi din Italia, tînărul bărbier îți pune abilitățile în valoare.

Doctorul Bartolo, tutorele și unul din pretendenții Rosinei, nu mai este distras de o scrisoare în timp ce cei doi îndrăgostiți cîntă și flirtează, ci de un televizor cu plas­mă care redă meciul „Steaua-Di­na­mo” lucru pe care a ținut să-l pre­­cizeze același băiat care mai de­vre­me fluiera. Bătrînul se com­por­tă la fel ca un copil răsfățat care bate insistent din picioare și țipă atunci cînd nu obține ceea ce își propune, adică pe Rosina. Acesta se avîntă în scene de luptă cu contele Al­ma­vi­va, iar gesturile de karate executate ca în desenele animate, cu în­ce­tinitorul și cît mai caraghios, îi fac pe cei din public să pufnească sau să rîdă cu poftă.

Telefonul buclucaș

De foarte multe ori o scenă este jucată pe mai multe planuri, unul principal, unul secundar și pe mai multe voci. Dacă prima voce urea­ză toate cele bune, a doua are o rău­tate care ne îngheață cînd spune „Urangutanul! Ticălosul! Vreau să-l ucid!”. În prima jumătate a sce­nei, actorii principali fac planuri de viitor și încearcă să își îndepli­neas­că dorințele, iar pe cealaltă jumă­ta­te sînt jucate scene de amor. Papa­ra­zzi obțin dovada idilei și scandalul sexual apare în cancan-uri. Aces­tea distrag atenția unui bărbat care sa­re peste scaunul zece de la mij­lo­cul unui rînd pentru a nu-i deranja pe ceilalți. Își aranjează sacoul și își croiește drum printre oamenii care s-au așezat cu ținutele elegante pe scări. În sală, lumini de la ecranele de telefon răsar de după spătarele scaunelor și scot la iveală expresii aduse de mesajele găsite. Deși a fost anunțat că telefonul trebuie închis pe parcursul reprezentației, un băiat slab și cu ochelari a ieșit nervos din sală atunci cînd i-a fost atrasă atenția. „Am scos telefonul să-ți dau un mesaj, cînd m-a scos ăsta afară din sală”, îi zice el persoanei cu care vorbește la telefon gesticulînd.

Partea construită după modelul „cînd pisica nu-i acasă, șoarecii joa­că pe masă” captează atenția publicului atunci cînd menajera casei își cheamă pretendenții și petrece cu șampanie. O ploaie de bani i­nundă scena și uniforma fetei care lasă să se vadă tot atunci cînd se apleacă. Un amalgam de voci puternice cîntă povestea de dragoste a contelui Almaviva și a Rosinei, călăuzită de bărbierul din Sevilla. „Orice piedică e în zadar”, spun și soldații care mărșăluiesc pe scenă cu cîte un trandafir roșu în mînă și care invadează și spațiile libere din sală.
Ei spun că „iubirea va triumfa”, iar noi le dăm crezare.