Hlincea, locul în care istoria a început să crape

Fără categorie, Povești fără timbru Niciun comentariu la Hlincea, locul în care istoria a început să crape 740

La poalele dealului Cetățuia, la trei kilometri de comuna Ciurea, zărești, dacă știi ce cauți, cîteva case răsfirate de-a stînga și de-a dreapta unui drum. Fără să zăbovești sau să-ți schimbi direcția, dacă mergi drept înainte, te trezești dintr-o dată la poarta mare și impunătoare a unei mănăstiri, înconjurată de ziduri. Știi atunci c-ai ajuns la Hlincea, mănăstirea care-a supraviețuit războaielor mondiale și-adevăratei istorii, dar care astăzi încă duce o luptă cu timpul care, din ce în ce mai mult, începe să-i surpe pereții sub greutatea sa. Călugării își împart timpul între muncă și rugăciune și, în toată bucata asta de vreme în care ceasul o să ți se pară că stă-n loc, numeri crăpăturile din ziduri și te întrebi – „cum s-o fi îndreptînd lumea asta spre viitor, dacă-și ignoră într-un așa hal trecutul?”

Ca să ajungi la Mănăstirea Hlincea, trebuie să știi, înainte de toate, că drumul de țară care mer­ge în paralel cu linia ferată care dă spre stînga din Ciurea, duce într-acolo. Ai spu­ne că drumul există, pur și simplu, pentru vreun de­po­zit lăsat pe de-o parte sau de alta a drumului, și nici­decum ca să du­că către vreun sat, sau către vreun mo­nument istoric cum Iașului pu­ține i-au fost date să aibă. Niciun in­di­cator și niciun panou pe care să fie menționat nu­mele mănăstirii nu e­xistă și numai dacă ții drumul drept înainte, fără să te-abați, ai să te tre­zești dintr-o dată în fața zidurilor înalte care îm­prejmuiesc lăcașul de cult și ru­i­nele chiliilor și așe­ză­mîn­tul de-a­cum al călugărilor cu tot cu gos­po­dăria mică de care îngrijesc.

„Dacă n-aud toaca, nu începe viața”

Poarta mănăstirii sparge zidul vechi, construit acum aproape 400 de ani, și străjuiește drept două stea­­guri tricolore care te-anunță că, fie că vrei sau nu, ai ajuns într-un spa­­țiu românesc în care istoria e mai importantă decît multe altele. Mă­năstirea e-nconjurată de cîteva ca­se care, împreună, construiesc sa­tul Hlincea. Unele par noi, abia ter­mi­nate de văruit, iar cu cît te-a­propii mai mult de mănăstire, casele în­cep să intre parcă în pămînt, să-și scuture culorile pereților și să-și ră­rească gardurile. „Satul datează din vechime, de pe vremea cînd însăși Iașul era, și el, un tîrgușor”, îmi spu­ne părintele Miletie. Pentru că-i de­parte de oraș și izolat, după dea­luri, la aproape trei kilometri de co­muna Ciurea, satul Hlincea nu e foarte populat. „Oameni, to­tuși, mai sînt. Am mers la un vecin să-l spo­vedesc într-o zi și mi-a spus «di­mineața cînd mă trezesc, dacă n-aud toaca mănăstirii, parcă nu simt că începe viața și-n ziua aia»”, spu­ne călugărul și zîmbește, uitîndu-se în zare, peste zidul vechi, din pia­tră, după care se-ntrevăd aco­pe­­rișurile caselor.

Acum la mănăstire mai sînt doar șa­pte oameni – cinci călugări, și do­­uă măicuțe care, din cînd în cînd, mai sar în ajutor călugărilor la treburi și-i ajută să aibă grijă de gră­dină, animale și întregul așe­ză­mînt. „Cînd am venit aici, după redes­chi­derea mănăstirii în 1991, eram tot șapte oameni. Aveam 30 de ani și acum m-au prins 57 – tot aici”, îmi spune părintele stareț, Metodie O­prica, care înainte să ajungă aici era călugăr la Horaița, la o mă­năs­tire din zona Neamțului. „Per­so­nal e pu­țin în toate mănăstirile; a fost, du­pă căderea comunismului, o inva­zie de tineret, cînd s-a instituit Se­minarul Teologic la Iași. Tinerii cre­deau că vin la mă­năs­ti­re, stăteau pu­țin și plecau. Și n-aveai cum să-i că­lugărești cu for­ța.” Părintele stareț pa­re ca s-a năs­cut odată cu pereții bisericii. Stă așezat într-un loc din stradă cu altarul vechi de 500 de ani împrejur și pare că întreaga-i fire i se sincronizează cu starea deasă de liniște și seninătate a lăcașului. Cu­vintele i se-mpart între cele biblice și cele despre soarta mănăstirii. Vor­bește repede, mult și nu lasă nici măcar o frază încheiată fără să-ți îndese în ea un sfat dintr-o pildă sau vreo învățătură dintr-o carte sfîntă.

Peretele, tot un suflet care se strică

„«O mănăstire se zidește ușor, un suflet se mîntuiește greu», așa spunea părintele Cleopa”, zice sta­rețul gînditor, plimbîndu-și mîna pe lemnul cioplit al stranei. Mă­năs­tirea Hlincea datează din perioada anilor 1570 – 1591, clădirea de as­tăzi a bisericii fiind restaurată cu 100 de ani mai tîrziu, de către domnitorul Vasile Lupu. „Ultima oară s-au făcut lucrări aici după război, după 1945, și, după aceea, nu s-a mai construit nimic; a mai fost fi­nisată puțin pe dinafară, înainte de 82, și-atît.” Pentru că în perioada co­munistă mănăstirea a fost în­chisă, nu s-a mai putut construi ni­mic a­tunci, „pentru că ei, co­mu­niș­tii, chiar dacă-și botezau copiii, n-au prea fost compatibili cu religia”. Astăzi, zidul, deși puternic, pare tocit de la trecerea anilor și, în par­tea dreap­tă a bisericii, pe exterior, o cră­pă­tu­ră desparte peretele și zgî­rie pe­re­tele albicios și înalt.

„Așa a ajuns mănăstirea să a­rate cum arată astăzi – e ca și cu o ma­șină; dacă nu circuli cu ea, se strică. Sau ca un suflet, care se stri­că dacă nu te rogi.” Fonduri pentru restaurarea mănăstirii care1-a supraviețuit ambelor războaie mon­diale nu există, pentru că, înainte de toate, Hlincea e o mănăstire pentru călugări și nu o parohie, care să aparțină de Mitropolia Mol­do­vei și Bucovinei. Aparține de co­muna Ciurea și banii pentru res­taurare, oricum, cer un drum lung prin bi­rocrație pînă la dobîndire. Deși e mo­nument național clasa A, banii pen­tru finisări și construcții nu i se a­cordă atît de ușor, ci pe bază de pro­­iecte; „și la monumente sînt alte cr­iterii de urgență – acum s-au dat, spre exemplu, celor de la Biserica «Trei Ierarhi».” Călugării au încercat, însă, să depună și ei un proiect, „în 2007, pentru reconstruire; dar de-acum a expirat. Ne trebuie din nou acte, aprobări, bani; pe vremea lui Ștefan cel Ma­re imediat se clădea o mănăstire nouă – nu dura atîta timp. Astăzi și să reabilitezi ceva durează zeci de ani”, îmi spune starețul Me­todie și-și trece mîna prin barba albă care i se-ntinde peste veș­mîntul negru.

Spitalul militar dintre ziduri

Din picturile vechi ale pe­re­ți­lor și altarului de la 1500, încă se în­țeleg trupurile sfinților și culori­le, deși difuze, se mai pot distin­ge. Varul s-a mai șters între timp și cră­păturile încep s-apară peste tot. De­și geamurile s-au schimbat și in­tra­rea în biserică te face să cre­zi că te afli într-un spațiu oarecum refinisat, la vederea pereților și-a istoriei păstrate-n tencuială, ai să-ți în­năbuși o urmă de mirare. „To­tul se păstrează și istoria rămîne aceeași. Vin s-o vadă fix oamenii care au de venit. Nu ne-am mediatizat, nu avem nici măcar vreun indicator care să ne facă mai ușor de găsit aici; mănăstirea asta o gă­sesc oa­meni care nu vin la noi, ci merg di­rect la Dumnezeu”, zice pă­rintele plimbîndu-și ochii pe pe­reții vă­ru­iți mai mult de timp, de­cît de mîna vreunui pictor. „Și în 1700, și în 1800, aici, la Hlincea, a fost spital mi­litar.” Alături de mă­năstirea Cetă­țu­ia, în timpul răz­boaielor ruso-turcești, Hlincea a fost spital militar, în care bolnavii erau aduși de pe front și vindecați de către că­lugări.

Și-atunci n-a fost singura dată. Și în 1831, în vremea epidemiei de holeră, a „holerei celei mari”, a fost folosită drept așezămînt pentru cei bolnavi. „Mulți spun că aici au fost îngropați cei care-au murit de ho­leră din Iași. Au fost dar nu aici, pe locul bisericii, ci peste tot, în îm­pre­jurimi.” Starețul se încruntă, își îm­preunează mîinile în semn de rugă și și le proptește pe ge­nunchi. „În­totdeauna biserica a fost legată de su­ferința poporului ro­mân.”

***

În ciuda distanței față de oraș și-a izolării, călugării reușesc să munceasă, să păstreze gospodăria și lăcașul cu sfințenie și să bată toa­ca în fiecare dimineață pentru vie­țuitorii din Hlincea, vestindu-le no­ua zi care stă să-nceapă. Nu se plîng de muncă; se îmbie unii pe alții și învață toți că rugăciunea fără mun­că și munca fără ru­gă­ciune ar fi un lucru imposibil. Au, însă, inima strîn­să cînd se uită-mprejur și văd zi­durile cum nu mai ascultă de mîi­nile lor și-așteaptă ca, în curînd, să reușească să descopere și auto­ri­tă­țile Mănăstirea Hlincea, chiar da­că-i mai departe. „Cu cît faci un drum mai lung și-un efort mai ma­re să te-ndrepți către o biserică – ți se mai iartă din păcate.” Dar pare că nu ți se iartă și anii care stau să treacă.

Autor:

Aryna Creangă

Redactor-șef la „Opinia studențească”, studentă în anul al II-lea la Tehnici de producție editorială în presa scrisă, multimedia și audiovizual, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top