Copilul care trage sforile pe scena oamenilor mari

La cei 24 de ani ai săi, Dumitru Georgescu nu vrea să uite mireasma de copilărie și, înarmat cu răbdare și trusa marionetistului pe care o poartă mereu cu el, masterandul în anul al doilea în „Artele Spectacolului” dă viață celor mai năstrușnice personaje. Pe acestea le învață să meargă, să se așeze sau să facă reverențe, toate în formă de „S”. În spatele cortinei reușește să găsească de fiecare dată o portiță pentru a intra în pielea personajului pe care îl joacă. Nu are încă experiența actorului sau a păpușarului trecut de o vîrstă respectabilă, însă asta nu îl deranjează. Mai profită puțin de vremea rămasă pînă cînd va trebui să crească cu adevărat.

Cînd era mic, se urca pe aco­pe­ri­șul casei de pe care cînta, spunea po­ezii sau interpreta roluri într-un spe­c­tacol imaginat al inocenței pe care sin­gur îl punea în scenă, îl regiza, îl co­regrafia, ca mai apoi tot singur să și-l certe. Pentru păpuși are însă în inimă o cămară specială. Pe aceasta o umple cîte puțin cu fragmente din poveștile pe care le-a jucat sau cu mici frînturi de material luate de la fiecare spectacol. Pe ele stau lipite etichete albe mîzgîlite cu replici, ticsite unele pes­te celelalte, pe care le păstrează într-un colț de cameră.

Ascuns după o cană de ceai cu pier­sici și caise, ochii îi devin mai lu­minoși atunci cînd vine vorba des­pre „jucăriile” cărora le dă viață ori de cîte ori descîlcește firele încurcate ale marionetelor, sub privirile spectatori­lor. Și parcă se pune în pielea fie­că­rui personaj în parte atunci cînd îmi vor­bește despre Pădurarul din „Scufița Roșie” sau Florindo din „Commedia Dell’Arte”. Se uită cu atenție la mi­ne, de parcă ar fi pe scenă, și desenea­ză în aer întreaga lor întîmplare din gesturile simple ale mîinii stîngi.

Între muppets și marionete

Au trecut cinci ani de cînd Du­mi­tru s-a încumetat să încerce alt­ce­va decît aveau părinții săi pl­ănuit pen­tru el, teologia, și a pus piciorul în pragul Universității de Arte „Geor­ge Enescu” din Iași fără a ezita. Nu știa diferența între păpușărie și actorie sau cum ar trebui să-și controleze emo­țiile atunci cînd se află în fața publi­cului. Însă a ales să se facă păpușar și să se mai joace încă puțin, îndeletnicire pe care a privit-o abia mai tîrziu ca pe o artă.

„Chiar trebuie să te așezi în for­mă de S pe scaun și să te ridici la fel, tre­buie să respire păpușa cu care lu­cre­zi”, îmi spune cu gîndul la profesoa­ra pe care ajunsese să o urască în pri­mul an de facultate pentru că i-a ținut timp de două ore cu marioneta în brațe. Cînd privește înapoi, nu poate decît să zîmbească și să-i fie recunoscător. „Acum o iubesc. Dacă stau două ore cu o marionetă în brațe nu mi-e frică atunci cînd o mînuiesc că o să-i fugă capul într-o parte și mîna mea în cea­laltă”. În aparițiile de pe scenă a avut mereu libertatea improvizației și teme care îi permiteau să se joace, să scrie basme noi. Fie cu păpuși de tip „bi-ba-bo”, cele care se pun pe mînă pre­cum o mănușă sau de tip „bunraku”, care necesită trei păpușari pentru a fi mînuite, iar astfel „eram lăsați să ne creăm propriile spectacole”.

I-a purtat noroc păpușa neconven­țională construită de el dintr-o bu­cată de burete, pe care a prezentat-o și ca lucrare de licență. Aceasta venea să completeze un moment de panto­mi­mă și avea în spate un gabit (o bucată din lemn) pentru a putea fi controlată. Despre ea, Dumitru spune mîndru că „am purtat-o peste tot, pe la toate festivalurile, prin Cluj, Botoșani, Ti­mi­șoara, Galați, Alba Iulia ”.

Bataia aripilor negre

A renunțat la inhibiții și a lăsat tra­cul de scenă să cadă asemenea cor­tinei la sfîrșit de spectacol. Ca o fire boemă, a avut un cuvînt de spus în piesa „Dawn Way”, în regia lui Ra­du Afrim, pe care l-a cunoscut în mod întîmplător în urma unui casting la care a mers la sfatul unei prietene. Și-a tapat părul, s-a lăsat machiat și și-a luat în spate o pereche de aripi negre, pic­­tate pentru rolul său de înger. Încă de la prima reprezentație a spectacolului a crescut și a lăsat deoparte frica de a fi criticat, iar aplauzele din ce în ce mai multe din partea publicului l-au încurajat și mai tare. Îmbrăcat într-un tutu din tulle negru, asemenea ce­lor purtate de balerine, a urcat pe un bar de pe care și-a rostit cu însufle­ți­re replicile. E mîndru că, deși a luptat o vreme cu încrederea în sine, acum poate merge la orice casting, fie că e vorba de păpuși sau teatru obișnuit.

După cinci ani de actorie a interpretat aproape douăzeci de roluri pe scenele din România, dar și pe cele din afara țării. Dar nu toate au fost lip­site de peripeții, iar dintre acestea, pri­ma oară își aduce aminte de cea din Mangalia. „La «Gala Tînărului Actor Hop», luminile care trebuiau fixate pe scenă nu erau unde trebuie așa că ne-am pierdut din start concentra­rea. Ca să nu mai spun că una dintre cele două colege cu care jucam a alu­ne­cat și a căzut într-o scenă în care trebuia să se îndrepte spre mine”, însă asta nu i-a împiedicat pe cei trei ti­neri să cîștige premiul pentru cel mai bun spectacol. Celelalte două personaje au fost singurele colege de an pe ca­re a reușit să le convingă să participe alături de el la acest turneu. Nici unul dintre ei nu a sperat însă că o trupă de păpușari din Iași poate cuceri locul I.

I-a rămas întipărită în minte și în­tîmplarea de la Brno, unde a rămas, în gară, fără bani, bilet de întoarcere sau bagaje, avînd în mînă doar un te­lefon și haina de pe el. „Ne în­tor­ceam de la un festival din Praga. Eram eu, două colege și domnul Gicu, care s-a ocupat de lumini și de muzică, și aveam foarte multe bagaje plus decorul și pă­pușile. Trebuia să plecăm din Brno spre Budapesta, iar trenul stătea în gară doar un minut și cum domnul Gicu avea o vîrstă destul de înaintată i-am zis să urce doar cu bagajul lui, iar fetele și cu mine am adus celela­l­te lucruri.” Și după ce le-au urcat pe toate în compartiment, una dintre co­legele sale și-a amintit că mai are niște bani pe care nu îi poate schimba la Budapesta, așa că au coborît amîn­două pînă la magazinul din ga­ră. Dinspre locomotivă se auzea deja semnalul de plecare, iar cum co­le­ge­le sale nu se întorseseră încă, Du­mi­tru a coborît după ele.

Și cu ochii mari asemenea bu­ni­cu­ței din „Scufița Roșie” rememorea­ză clipele în care trenul a început să se miște iar colegele sale erau de ne­găsit. A rămas singur într-o gară în care nimeni nu vorbea engleză și, pen­tru că nu știa ce să facă, s-a așezat pe o bancă de pe care a început să-i sune pe cei cunoscuți. Pentru că deja plecaseră din Praga, nu s-a gîndit să cea­ră de la teatrul de acolo vreun număr de telefon, așa că singura soluție a fost să îl sune pe Horia, prietenul său actor al Teatrului Național din Iași, pe care mi-l indică printr-o privire dis­cretă undeva în spatele nostru. Iar cum acesta își bea liniștit cafeaua, Dumi­tru continuă. „La telefon, Horia mi-a spus calm «Mămică, te duci la In­for­mații, arăți frumos pe hartă unde ești și unde vrei să ajungi, că n-ai bani și gata ». Am închis, am mers la in­for­mații, am explicat prin semne un­de vreau să ajung de ajunsesem să simt că le-am vorbit limba pînă mă du­reau degetele”. După cîteva telefoa­ne date și alte cîteva ore întîrziere pe tren colegii de trupă s-au reunit în prima stație de unde au pornit spre casă.

Pruncul în contur fosforescent

Scenele le-a părăsit, iar ele l-au dat uitării. De pe cea a Teatrului Na­țional din Iași a coborît și a spus „da” prietenilor săi din trupa Ș‘Art pentru rolul din piesa „Hîrtii, ursu­leți și fete”. Așa a început să joace pentru prima oară în baruri, unde „cei din public se pot întoarce la conversația sau cafeaua lor dacă nu le place piesa” și „scena propriu-zisă nu exis­tă”. Iar neîncrederea în propriile pu­teri a abandonat-o complet atunci cînd l-a interpretat pe Flavius Mîndru în lumina difuză din „Arte Bar”.

Pentru el, însă, cel mai bun critic și public au rămas copiii, pe care „e cel mai greu să-i mulțumești”. Știe că un copil va trăi mereu altfel po­ves­tea și alta va fi intensitatea cu care îi va vedea personajele, iar cînd se stre­coară pe după paravan și vede „ochi­șo­rii” din sală care îl privesc, „mă emo­ționeaz pînă la lacrimi”. Își adu­ce aminte cu glasul ușor tremurat mo­mentul în care, după terminarea unui spectacol, un copil de cinci ani a venit la el și l-a rugat „să îl ajute cu hăinuța”. Bănuitor, l-a întrebat pe acesta de ce nu e alături de părinți în­să răspunsul primit l-a dezorientat: „vreau ca tu să mă îmbraci, te-am văzut acolo pe scenă, după paravanul negru și eram sigur că ești tu”.

Știe că acel copil l-a uitat, proba­bil, imediat ce a pășit fericit afară din teatru alături de părinți, însă acum sînt alții care îl așteaptă în fiecare sîmbătă nerăbdători și plini de idei. La Pașcani este profesor de teatru al școlii „ProfessArt”, unde, din noiem­brie 2010, a crescut alături de pri­chin­deii care îl strigă „Dumi”. Se asigură că nu intră în sala de re­pe­ti­ție fără lecțiile învățate și că po­veș­ti­le sînt la fel de pline de viață pentru micuți, cum au fost și pentru el pe vremea cînd era copil. Cel mai mult l-a surprins Smaranda, fetița care a venit pregătită de acasă cu idei noi pentru „Cenușăreasa” și pentru care Dumitru își subțiază vocea atunci cînd o imită. „Dumi, cred că prințul ar trebui să intre prin cealaltă parte a camerei și ar fi bine dacă prințesa ar face așa”, și îmi prinde mîna într-a sa pentru a mă face să înțeleg.

***

Precum paginile mîzgîlite de scenariu pe care le are în geantă, știe că va găsi mereu un rol care să îi atra­gă atenția și cîteva marionete, uitate într-o cutie cărora să le dea din nou viață și să le facă să danseze. Aș­teap­tă, însă, cu nerăbdare, ziua în care ac­to­rul și păpușarul se vor întilni cu re­gizorul, pentru că, asemenea unei pă­puși „bunraku”, mai are nevoie de încă o pereche de mîini ca să simtă că mer­ge înainte.

Mădălina MORARU