Steaua care m-a abandonat

Cu ceva timp în urmă, am dat peste un dulap prăfuit, plin cu vechituri. E de pe vremea cînd bunica mea trăia, iar de atunci să fi trecut vreo zece ani. Și pentru că eram în vacanță și aveam destul timp liber, mă hotărîsem să scotocesc printre amintiri. În acel dulap am găsit o cutiuță cu nasturi pe care bunica îi folosea cînd îmi tricota veste de lînă; niște hîrtii și poze vechi, printre care și o încercare de hartă a unei comori, dar nu era nicio comoară de fapt, ci doar o hîrtie trasată, făcută de mine, vîrîtă prin nisip și lăsată în bătaia vîntului și a ploii ca să pară cît mai autentică și verosimilă. De atît era capabil un copil de opt ani ca mine, dar de atunci nu m-am schimbat prea mult ce-i drept, chiar dacă am crescut. Pe lîngă aceste lucruri, am găsit și prima mea scrisoare către Zîna Măseluță, scrisoare în care la sfîrșit ceream o sumă de bani pentru că na, nu îți poți da dinții chiar pe degeaba. Bunica mi-a păstrat toate amintirile astea, singura ființă care nu mi-ar fi reproșat nimic niciodată. Ea ar fi sărit și în foc pentru nepoții săi.
Cînd mergeam în vizită pe la ea, mereu avea cîte ceva pregătit pentru mine. Sau de multe ori purta cu ea o pungă cu caramele pe care mi le dădea cu porția pentru că știa că nu am limite. Om mai bun decît ea nu am mai văzut, și nu spun asta pentru că e bunica mea, ci pentru că era în stare să își ofere haina de pe ea pentru alții. Oricînd te puteai baza pe ea. Știu că nu a avut o viață ușoară, dar asta a învățat-o să lupte cu greutățile, iar calitatea de luptător de la ea am moștenit-o. M-a învățat să dăruiesc din suflet și nu pentru că așa trebuie.

Ziua în care m-a părăsit nu a avut un impact prea mare asupra mea, eram prea mică să înțeleg ce se întîmpla în jurul meu. Tîrziu, poate prea tîrziu am realizat că nu o voi mai revedea vreodată. Dar în timp, amintirile cu ea au început să mi se deruleze în minte ca un scurtmetraj. Atunci am realizat că mi-am pierdut călăuza. Sufletește, încă nu m-am despărțit de ea. Încă îi mai caut prezența prin locurile care erau atît de vii cîndva datorită ei.

Pe bunica nu am iubit-o, am idolatrizat-o. Modelul meu în viață a fost și va rămîne ea. Păstrez la loc de cinste un cadou de la ea, așa cum o face un fan înfocat cu un poster de-al idolului său. Cadoul pe care îl păstrez este o cutiuță mică în care se află o multitudine de stele de mare. De cîte ori o văd, îmi amintește de ea. Acum am o stea pe cer și cîteva mai mici pe pămînt. Dacă mă veghezi în timp ce scriu acest text, să știi că îți este dedicat ție, bunico.

De Elisa TÎRGOVĂȚU