Trecutul răsărit din praf

Pe noptieră stau de vreun de­ce­niu și ceva vorbele bunicului: „Ca să nu uiți”. Nu știu ce unelte a folosit, dar le-a înghesuit voi­ni­ceș­te într-un ceas de buzunar. U­nul frumos, auriu, cu limbile sub­țiri și simple, dar care se mișcau ca mîinile unei balerine. Iar ca nu cumva cineva să îmi fure mie timpul cu vreo privire, totul este a­coperit de un căpăcel cu mo­del victorian. Într-o vreme ceasul a obosit, s-a lepădat de ritmul „tic-tac-ului” și a zăcut într-o tăcere de neînțeles. Nu am observat asta decît atunci cînd într-o seară și-a reluat ritmul parcă mai frenetic, mai viu și aproape amenințător.

Îl pusesem într-o cutie prăfuită pe aceeași noptieră pentru că nu mai era la modă, iar acum aveam impresia că aceasta va exploda. Numai așa, ca să mă pedepsească pentru păcatul de a uita. Îndrăznesc totuși să iau ceasul în mînă pentru că bunicul m-a învățat să fiu mereu curajoasă. Îl duc la ureche să aud „cum respiră”, iar el, cu fiecare „tic-tac” îmi spune o poveste. Unul este Statu-Palmă-Barbă-Cot și cifra doi, Rățușca cea urîtă, prinde aripi și se transformă într-o lebădă . Cifra trei îmi a­run­că pe podea trei fii de împărați, dar arată cam bătrîni și am impresia că va trebui să trec eu de provocările destinate lor. Și tot așa izvorăsc balauri și zmei și zîne bune, dar la zece se oprește. Aceeași oră la care bunicul ter­mina de spus povești.

Văd că între timp ceasul nu a învățat că eu am mai crescut și am voie să stau trează după ora zece. Acum că tace, e rîndul meu să vorbesc. Să îi spun că nu am uitat, dar că el nu a făcut decît să scrijelească mai tare locul în care scrie că „mi-e dor”.