Jurnalul unui convertit

O să salut încet, dar să mă audă. Volum perfect, am părut de bun simț și mi-au răspuns vreo doi. Dar oare tre­buia să-i fac să se întoarcă? Nu s-au întors toți. Eh, lucrau pe lapto­puri, vorbeau, poate nu m-au observat. Nu prea înțeleg de ce nu zîm­besc, măcar, la glumele mele. Uite-i cum hohotesc la vorbele tipului care tot aprinde și stinge, arogant, ți­gă­rile. Poate dacă aș fuma și eu…Nu, nu, sacrificii din astea nu fac. Să creadă ce vor, numai să fie de bine.

Cică Pink Floyd sînt mai mulți. Credeam că e un tip bolnav de vreo obsesie cu roz. În fine, oricum am o groază de piese de scos de pe Wall î­nainte să-l adaug pe vreunul în lista de prieteni. Pot să ascult de-ale mele acasă și dau share numai la so­fis­ti­cării din astea despre care vorbesc ei. Numai să nu mă întrebe ceva măs­căriciul ăla care glumește pe seama altora, că-s țintă sigură și nu știu ce să spun. Mie una mi-a plăcut filmul ăla, dar au dreptate, era cam prostuț. Sau, mă rog, „absurd”, cum spun ei.

Dacă nu mi-ar tremura glasul, aș spune ceva comic despre ce se discută, dar…ah, a spus tipa de lîngă geam deja. Apropo de ea, ar trebui oare să port și eu cercei din ăia lungi? Îi văd atîrnînd greoi în multe perechi de urechi, poate e-un speci­fic. Poate de asta nu mă aud. Sau poate vorbesc încet. Doamne, sînt un adevărat paranoid! Să respir mai potolit și să-mi smulg zîmbetul ăsta tîmp de pe față. Uite cum zîmbesc ei, un pic sec, într-o lehamite pedantă și cu dîre de bere pe buza de sus. Și eu am comandat cafea! Poate dacă mă cert într-o doară cu chelnerița și-i spun că am zis „Silva neagră” de fapt…

***

Mi-au livrat astăzi tricoul cu Pink Floyd și colecția de albume. E cam absurd sistemul poștal, am așteptat două luni și am cheltuit deja jumătate din bani pe cercei lungi și pe țigări.

N-o cunosc pe tipa care stă în picioare, trebuie să fie nouă pe-aici. Nu fumează, are cercei mărunți și îi răsună tropăit de dubstep din căști. Ar trebui măcar să-i spun să-și co­man­de o bere.

Anca TOMA