Punctul zero

M-am trezit dimineața cînd ceasul mi-a strigat la ureche. Era prea devreme să îmi dau seama ce vreau și în­cotro să o apuc, încă nu înțelegeam de ce trebuie să mă scol din pat și nu îmi aminteam de ce degetele au în­tipărit în memoria telefonului ora 7.00. Cu greu i-am zis adio pernei și am scrîșnit din dinți din cauza frigului ca­re s-a lăsat în camera roz. Ieri mama mi-a spus că trebuie să ajung la facultate și am căzut de acord, însă azi deja îmi pare rău că am ascultat-o. E mereu nemulțumită că nu ajung la cursuri și fac temele în fugă și fără interes, asta în cazul în care îmi aduc aminte de ele.

Acum trei ani am depus documentele la Drept pen­tru că așa și-a dorit tata, și la Arte pentru că așa m-a sfă­tuit prietena. Îmi plăcea să pictez și mă gîndeam că era o alegere bună. Acum nici una dintre ele nu îmi mai place, am renunțat la prima facultate încă din primul an cînd nu mai ajungeam la ore. Iar desenul a început să mă plictisească în anul doi cînd mi-am găsit de lucru. La insistența părinților am pus accent pe „studii” și mi-am dat demisia.

Acum mă simt în punctul zero cînd nu știu încotro să o apuc, nu am pus mîna pe pensule de cîteva săptă­mîni pentru că am decis că nu le mai vreau. Mereu îmi spun că mîine îmi voi picta viitorul, dar nu ajung să îmi aleg culorile și formele. Părinții îmi repetă că alegerile mele îmi vor determina destinul, însă eu nu am din ce alege. Nu sînt sigură ce cale doresc să urmez și insistența altora nu mă ajută, ci mă irită. Prefer să trăiesc cu ziua de azi, vreau să fiu surprinsă, iar în final viitorul îmi va a­răta ce să aleg, cu ce să mă ocup și cine voi deveni.