Unde m-am făcut mare

Este a doua oară cînd sînt absolvent. Prima dată a fost după ciclul de licență, iar acum urmează să termin masterul. Nu mi-a ieșit nici din a doua încercare așa cum mi-aș fi dorit, am ocolit restanțele la mustață, iar note am luat și pe ochi fru­moși. Dar am rămas cu o tolbă de povești, iar din colegi, pe cîțiva mi i-am făcut prieteni.

De jurnalist nu prea am fost niciodată bun. Îmi amintesc și acum cu amuzament de primul meu reportaj. Nu avea nici cap și nici coadă, iar povestea părea spusă de un copil. Doar eu înțelegeam ce am scris. A trebuit Cătălin, redactorul șef, să îmi explice ca la grădință cum trebuie parafrazate declarațiile sau descris personajul și că virgula dintre subiect și predicat se plătește cu un PET de bere. Aș îmbăta o facultate întreagă timp de o săptămînă la cîte greșeli din astea am mai făcut în trei ani. Sau la cîte o să mai fac. Îmi amintesc și de prima muștruluială pe care am primit-o în urma unui subiect ratat (și de multele care au urmat), dar asta m-a făcut să continui. Duminicile în care Laura îmi citea textele erau parcă cele mai lungi. Mă așteptam în fiecare clipă să o văd strîmbînd din nas și să zică dezamăgită, „băi, Mihai Andrei, textul ăsta e complet nepublicabil.”

Îmi va fi dor și de drumurile la fast food, după ce Mădălina se plîngea la toată lumea că îi este foame și că nimeni nu vrea să meargă cu ea. Mergeam doar ca să o tachinez și să-i spun că deși are 40 de kilograme cu tot cu haine e de fapt obeză. De Iulia îmi va aminti orice fată cu părul creț și rîs molipsitor, iar ciocolata mea preferată va fi, cu siguranță, cea cu nucă de cocos.

În trei ani cît am stat în cămăruța de la etajul al II-lea al Casei de Cultură a Studenților am învățat de la fiecare coleg cîte ceva. De la Iulian am înțeles că nu e bine să întîrzii și am învățat că tramvaiul din Tătăraș pînă în Copou face cel puțin două ore, iar Cătălina mi-a explicat că trebuie să te speli temeinic pe mîini înainte de orice masă, chiar dacă mănînci doar un covrig. Totuși lucrul cel mai important l-am aflat de la Lupu. Că nici un reportaj nu se scrie fără o bere.

De toți îmi voi aminti mereu, iar drag de scris doar datorită lor am prins. Peste ani nu-mi va fi dor de studenție și nici de amfiteatrele din universitate, dar îmi vor lipsi mereu prietenii și cămăruța de la etajul al II-lea al Casei de Cultură a Studenților.