Cele mai lungi 20 de minute

Există pe Facebook un grup ca­re se numește „Addicted to TV se­ri­es” (n.r.: dependent de seriale TV). Și au acolo o descriere a grupului ca­re invită prietenos fanii unei liste de în jur de 120 de seriale să fie prie­teni între ei și să formeze o comunita­te. Cam 900 au gustat îndemnul.

Nume bizare din tot felul de țări. Și dacă documentezi nițel subiectul a­ces­tei deziderate depen­den­țe, vei des­­coperi pe minunatul Google o hoar­dă de părinți îngrijorați și gata de pro­teste, petiții și alte astfel de ma­ni­fes­tări ale furiei burgheze, împotriva lîn­cezirii odraslelor lor în fața te­le­vi­zoa­relor sau computerelor ore în șir, cu pungi de chipsuri și sticle goa­le de Cola în jurul unor fotolii și­fonate. Con­dam­na­bil.

Să îți pierzi ore și zile ca un li­max într-o cochilie împrumutată și să uiți treptat cine ești, ce ai de făcut a doua zi ori peste cîteva luni, să uiți că trebuie să o suni pe bunica să-i spui „La mulți ani!” sau că există o pungă de floricele în cuptorul cu mi­crounde care mai are un pic și se transformă înapoi în pănuși.

Să devii un pirat odios care utilizează cele mai obscure siteuri ca să pro­cure episoadele noi înainte să a­pa­ră la televizor și să dormi pînă mai tîrziu de prînz pentru că zorii, în loc să te prindă dormind sau într-un bar (lucru care ar da mult mai bine într-o conversație, de altfel) te-au sur­prins cu ochii înjectați holbîndu-te la un e­cran albăstrui. Degradant, într-a­de­văr.

Eu însă îmi aduc aminte zîm­bind o după-amiază din liceu. Bine, au fost vreo cinci zile consecutive. Am rîs atunci mai mult și mai cu po­f­tă decît aveam să rîd în trei ani de facultate. Le-am petrecut cu frate-miu terminînd toate sezoanele din „Friends”. Apoi ? Apoi am trecut la „Seinfeld”.

Alexandra PANAETE