Îngerii ascunși între cuburile de lemn

1001 de chipuri Niciun comentariu la Îngerii ascunși între cuburile de lemn 0

„Prima oară cînd am văzut-o pe Oa­na m-a surprins că m-a privit în ochi de­și se știe că autiștii nu mențin contact vi­zu­al. Mulți ani a avut privirea umedă, sim­țeai că este una atipică”, povestește Si­mo­na, răscolind printre amintirile pri­mi­­lor pași pe care i-a făcut în lumea co­pi­­i­lor care suferă de autism.

A fost acum șap­te ani și atunci Sima, cum o alintă micuții, visa în fiecare seară că Oana îi recită Luceafărul, deși ea nu scotea nici măcar o vocală. „Dar a fost un copil foar­te ambițios și plîngea pentru că nu pu­tea rosti «e»-ul, dar cînd a învățat, mai apoi, a fost extrem de ferici­tă”, își amin­teș­te Sima. Are ochii de un albastru lim­pe­de care se joacă cu imaginile din ca­fenea și mîinile subțiri pe care le ră­su­ceș­te de fiecare dată cînd se însufl­ețeș­te.

Ceea ce o entuziasmează pe Si­mo­na cel mai tare este că reușește să vadă roa­dele muncii sale pe chipurile micuților și în recunoștința părinților, pentru care ea este „un înger”. „Momentul în care co­piii îmi zîmbesc, acesta este răspunsul pe ca­re îl aștept și acceptarea care vine din par­tea lor. Atunci cînd mă văd și îmi su­rîd, știu că încă mai pot cu mine”, povestește tînăra aruncînd privirea spre raf­tul cu cărți din fața ei.

Puzzle-uri din whiskey

Acum Oana este în clasa a II-a și Si­mona i-a urmărit primii pași în lumea celor mari, dar și a celor mici de­o­po­tri­vă. Cînd povestește despre copilă, Sima pri­vește visătoare în gol și creează impresia că o are pe micuță în fața ochilor. „Ea este încununarea meseriei mele. În mo­men­tul cînd am văzut cît de mult a evoluat, mi-am zis că nu mă mai despart de me­se­ria asta”, recunoaște fata cu o voce li­niș­tită.

Aceleași bucurii i le dăruiește și Ștef, care s-a atașat atît de mult de ea, încît îi simte momentele de deznădejde. „Eram odată cu el la ora de kinetoterapie și stă­team pe bancă supărată. Ei bine, el a sim­țit asta și în momentul în care a venit la mi­­ne și m-a luat în brațe, mi-am re­ve­nit. Mi-am spus că pentru el merită să zîm­besc. El a reușit să simtă ceea ce oa­me­nii, chipurile normali, nu au simțit”, po­ves­tește Simona fluturînd mîinile cu în­fl­ăc­ă­ra­re.

Cînd a început să se dedice copiilor cu autism, creea joculețe și puzzle-uri din cutii de la pantofi și de la sticle­le de whiskey, ba chiar „îl puneam pe tata să îmi confecționeze cuburi din lemn, pen­tru că nu se găseau”. De atunci a des­coperit, pas cu pas, că altul este leacul pen­tru acești copii. Și i l-a dezvăluit unul dintre colegii Oanei, „care mi-a spus într-o zi: «Simona, cred că am găsit remediul pentru autism: dragostea. Pen­tru că de cînd sînt prieten cu Oana, ea deja este mai bine». Și învățătoarea i-a spus atunci: «Teo, tu ai descoperit ceea ce oamenii mari au aflat foarte tîr­ziu»”.

Cristina BABII

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top