Îngerii ascunși între cuburile de lemn

„Prima oară cînd am văzut-o pe Oa­na m-a surprins că m-a privit în ochi de­și se știe că autiștii nu mențin contact vi­zu­al. Mulți ani a avut privirea umedă, sim­țeai că este una atipică”, povestește Si­mo­na, răscolind printre amintirile pri­mi­­lor pași pe care i-a făcut în lumea co­pi­­i­lor care suferă de autism.

A fost acum șap­te ani și atunci Sima, cum o alintă micuții, visa în fiecare seară că Oana îi recită Luceafărul, deși ea nu scotea nici măcar o vocală. „Dar a fost un copil foar­te ambițios și plîngea pentru că nu pu­tea rosti «e»-ul, dar cînd a învățat, mai apoi, a fost extrem de ferici­tă”, își amin­teș­te Sima. Are ochii de un albastru lim­pe­de care se joacă cu imaginile din ca­fenea și mîinile subțiri pe care le ră­su­ceș­te de fiecare dată cînd se însufl­ețeș­te.

Ceea ce o entuziasmează pe Si­mo­na cel mai tare este că reușește să vadă roa­dele muncii sale pe chipurile micuților și în recunoștința părinților, pentru care ea este „un înger”. „Momentul în care co­piii îmi zîmbesc, acesta este răspunsul pe ca­re îl aștept și acceptarea care vine din par­tea lor. Atunci cînd mă văd și îmi su­rîd, știu că încă mai pot cu mine”, povestește tînăra aruncînd privirea spre raf­tul cu cărți din fața ei.

Puzzle-uri din whiskey

Acum Oana este în clasa a II-a și Si­mona i-a urmărit primii pași în lumea celor mari, dar și a celor mici de­o­po­tri­vă. Cînd povestește despre copilă, Sima pri­vește visătoare în gol și creează impresia că o are pe micuță în fața ochilor. „Ea este încununarea meseriei mele. În mo­men­tul cînd am văzut cît de mult a evoluat, mi-am zis că nu mă mai despart de me­se­ria asta”, recunoaște fata cu o voce li­niș­tită.

Aceleași bucurii i le dăruiește și Ștef, care s-a atașat atît de mult de ea, încît îi simte momentele de deznădejde. „Eram odată cu el la ora de kinetoterapie și stă­team pe bancă supărată. Ei bine, el a sim­țit asta și în momentul în care a venit la mi­­ne și m-a luat în brațe, mi-am re­ve­nit. Mi-am spus că pentru el merită să zîm­besc. El a reușit să simtă ceea ce oa­me­nii, chipurile normali, nu au simțit”, po­ves­tește Simona fluturînd mîinile cu în­fl­ăc­ă­ra­re.

Cînd a început să se dedice copiilor cu autism, creea joculețe și puzzle-uri din cutii de la pantofi și de la sticle­le de whiskey, ba chiar „îl puneam pe tata să îmi confecționeze cuburi din lemn, pen­tru că nu se găseau”. De atunci a des­coperit, pas cu pas, că altul este leacul pen­tru acești copii. Și i l-a dezvăluit unul dintre colegii Oanei, „care mi-a spus într-o zi: «Simona, cred că am găsit remediul pentru autism: dragostea. Pen­tru că de cînd sînt prieten cu Oana, ea deja este mai bine». Și învățătoarea i-a spus atunci: «Teo, tu ai descoperit ceea ce oamenii mari au aflat foarte tîr­ziu»”.

Cristina BABII