Mesagerii dragostei, în munți

Pe un vîrf de munte, departe de toate frămîntările și nepăsările lumii, doi bătrîni se strîng în brațe, însuflețiți de dragoste ca-n ziua în care s-au cunoscut. Văzîndu-i, ai impresia că sînt ultimii doi supraviețuitori. Că de pretutindeni, din văi ar urca spre ei un potop mare și nimicitor, și că ei ar fi rămas singurii. Îmbrățișarea bătrînilor are ceva din felul acela disperat în care se iubesc oamenii înaintea unor clipe cruciale, în clipa nunții sau a morții, poate. „Mie mi-ar plăcea să mor eu înainte”, șoptește femeia. „Mi-e frică singură în căsoaia asta, cînd urlă lupii sau vînturile cele mari… Fără el n-aș putea.” Apoi vorbește bătrînul: „Acum, la bătrînețe, nu mai poți nici dormi. Te mai trezești nopțile, cînd coboară jarul în sobă, și te apuci de dojană. Mai vorbești d-ăla, de celălalt, de copii, dojenim împreună în pat, ca moșnegii. Dar dacă ești singur, cu cine să mai vorbești?” Degetele lor prăfoase, de culoarea țărînei crăpate de ani și de munci, se încleștează pentru o ultimă dată. „În fiecare dimineață cînd mă trezesc, mă rog lui Dumnezeu că, dac-o fi să fie, să mă ia pe mine primul. Atunci ne iubeam că eram tineri. Acum ne iubim de teamă să nu rămînem singuri.”

Tablou cu bătrîni la nunta de aur

Îmbrățișarea n-a durat decît cîteva clipe. Ne aflăm în satul Sirnea, într-o odaie țărănească, unde fiecare lucru emană statornicie și tihnă. Cei doi bătrîni, pe nume Iosif (74 de ani) și Maria (67 de ani) Țeposu, șed în fața mea, pe un pat înalt, cu palmele pe genunchi, nevinovați ca doi copii. Anul acesta își vor serba nunta de aur, o jumătate de veac în care au trăit numai în casa aceasta din Sirnea, fără ca măcar o dată să-i bată gîndul să plece în altă parte. Vorbim despre una, despre alta, vorbim despre viața lor plină de greutăți, despre o dragoste mare, cum n-a mai fost alta. Iubirea lor e din aceea care nu se spune fățiș, în cuvinte, care nu se proclamă seara în crîșmă, după o dușcă zdravănă cu gospodarii satului. O iubire simplă, între țărani. „Adevărul e că ne-am potrivit toată viața”, mărturisește bătrînul. „La toate. Și la dragoste, și la muncă, și la joc. Ba chiar și la gînduri ne potriveam. Ziceam: «măi femeie bună, bată-te norocul, și eu mă gîndeam la asta».” De jumătate de veac, sirnenii nu-l cunosc decît sub numele de „’nea Viciu”. În sat trece drept un înțelept, la care vin oamenii ca la duhovnic, să ceară povață bună cînd au necazuri. Niciodată n-a fost înjurat sau pizmuit de cineva. E unul dintre acele chipuri simple, pe care ți le amintești mereu cu precizie, care nu dispar cu anii, în cețurile memoriei. Un desen pătrățos al feței, gura strînsă, ochii mici, mustăcioara îngustă pe mijlocul buzei și părul des, țepos, dar alb, alb ca zăpada. Cu siguranță că soția sa fusese în tinerețe tare frumoasă. Însă o frumusețe din aceea despre care, de obicei, oamenii spun că „depinde de gust”. Văzîndu-i, ai putea spune că sînt frați. Ascultîndu-i, ai putea spune că cei doi bătrîni au trăit o singură viață, nu două. Ce i s-a întîmplat unuia i s-a întîmplat și celuilalt. Au amintiri comune, aceleași bucurii și deznădejdi deopotrivă. Glasurile lor se îmbină, se întrepătrund, aproape nu-ți mai dai seama cînd vorbește unul și cînd celălalt. Iar cuvintele lor se împletesc într-una din cele mai frumoase povești de dragoste din cîte s-au auzit.

Ispite de fată mare și primul sărut

Se văzuseră de mici. Ani la rînd, duminică de duminică, hora era locul acela vrăjit, în care toate ocheadele se preschimbă în patimi, cu fetișcane stînd sfioase pe margine, sorbindu-i din priviri pe flăcăii ce se întreceau în sîrbe și breze, cu babe chicotind de după porți. „Are s-o ia pe fata cutare, c-o jucat-o. «Io-te, băietul ăla ce fain joacă, io-te și la fată. Ăștia sigur se-ncurcă», așa zicea lumea. Și chiar așa a fost”, rîde nenea Viciu. Jumătate de an n-au mai putut sufla unul fără celălalt. Bătrînul își amintește cum aștepta să vină întunericul, doar ca să-i fure un sărut atunci cînd o trimiteau părinții după apă la fîntînă. În taină, cei doi și-au spus că n-o să se despartă niciodată. Din 1949 pînă în 1951, Viciu a trebuit să plece militar, la Oradea Mare. Era armata lungă, de trei ani, și în acești trei ani s-au adunat cele mai importante evenimente ale vieții sale.

Ceva straniu s-a petrecut și în sufletul fetei rămase acasă. Maria Țeposu mărturisește că Viciu nu-i părăsise inima, că se gîndea mereu la el, dar recunoaște că o copilă de 17 ani nu poate ști atît de multe încît să-și hotărască singură viața. S-a lăsat în voia părinților. „În sat, devenisem prea căutată. Nu mă mai țineau părinții, că nu mai scăpau de băieți. Așa că, într-o seară, s-au hotărît să termine cu mine și să-și bage un ginere-n casă.” Venise iarna lui 1950, o iarnă grea, încărcată de zăpezi. Fiindcă știa să schieze foarte bine, Viciu a fost detașat pentru două luni la Bran, la Centrul de Schiuri. Într-o zi, l-a rugat pe un căpitan să-l lase pentru cîteva zile acasă, că-l roade dorul de fată. A luat-o pe jos. Și tot urcînd așa prin zăpezi către Sirnea, o groaznică presimțire nu-i dădea pace, încruntîndu-i din ce în ce mai mult fruntea. Din întîmplare, pe la Moieci s-a întîlnit cu fratele fetei. Erau amîndoi într-un drum. Au intrat într-o cîrciumă, la un pahar de țuică fiartă. Apoi au vorbit.

– Noroc, Nelule!

– Noroc, Viciule!

– Ce mai faci, bă?

– Iaca, viu din armată. Da’ tu pe un’ te duci?

– Ți-oi spune, da’ poate te-i supăra…

– Nu mă supăr eu așa ușor.

– Apăi la Sirnea, că mîine se logodește soru-mea, Marița…

Nea Viciu ține minte că s-a clătinat puțin pe picioare. A dat țuica peste cap și a spus: „bravo, să fie sănătoasă!”. Apoi și-a continuat drumul spre Sirnea, prin zăpezi.

Logodnă cu final neașteptat

A doua zi, logodnă mare. Logodnele erau pe vreumuri ca și nunțile. Masa mare, neamuri, prieteni, lăutari, verighete. Cînd a auzit Marița că Viciu al ei s-a întors în sat, a zis că nu se mai logodește nici în ruptul capului. Atunci, tatăl ei i-a spus: „Stai oleacă, fată, păi au venit toți oamenii ăștia, hai să nuntim în continuare, că ne facem de rușine!”

Și în următoarea zi, ‘nea Viciu a stricat toată logodna. Era duminică. S-a dus la horă, și-a luat inima-n dinți, și-a poftit-o la joc. Își amintește jocul acela, ca și cum ar fi fost ieri. „Jucam amîndoi de trăznea pămîntul. Cînd s-a terminat muzica, i-am spus: «Fată, dacă vrei să scapi de lognic și să rămîi cu mine, fugi acasă! Da’ acuma, du-te!» Și ea s-a dus. Și tocmai cînd logodnicul se veselea în cîrciumă cu socru-meu, intră un prieten și-i strigă: «Băăă, tu stai aicea și bei, și fata ți-o fugit!».” Logodna s-a rupt, și gura lumii s-a împăcat foarte repede cu ideea. Astăzi, logodnicul acela trăiește în Sirnea, e moșneag ca și ei și se apropie cu pași repezi de nunta de aur. Niciodată nu s-au dușmănit, ba chiar astăzi sînt prieteni buni, prieteni de familie.

Arme și flori de nuntă

Astăzi, chiar și necazurile le par bătrînilor amintiri plăcute. Pe perete, deasupra capetelor lor cărunte, o fotografie mare și lunguiață: ziua nunții. S-au însurat pe grabă, cît ‘nea Viciu era încă militar. La nuntă a venit tot satul. Au făcut mese afară, și cort, și vreme de trei zile, neîntrerupt, de sîmbătă pînă marți, toți sirnenii s-au mutat în curtea lui ‘nea Viciu, în straie de sărbătoare.

Duminică noaptea, cînd făceau „calea mare” a nunții și cheful era încă în toi, în curte a intrat un soldat. Zicea că, pe undeva prin Coreea, se întîmplase un război și în țară era agitație mare. Venise ordin ca toți militarii din Bran să plece la unitățile lor. Ce-i păsa atunci lui ‘nea Viciu de Coreea? Dar a trebuit să plece. A schimbat haina de mire cu cea de soldat, a încălecat pe un cal sur, văzînd în urma lui alaiul nunții și nevasta plîngînd.

Anul care a urmat a fost cumplit. Mireasa a rămas singură, cu părinții lui Viciu. După nouă luni, tatăl lui a murit, și puțin mai tîrziu i s-a îmbolnăvit foarte grav mama, pe care au trebuit să o ducă la spital, la Cluj. Vreme de un an întreg, acestea au fost singurele două prelejuri cu care Viciu și-a revăzut soția după nuntă. „Biata de ea, a rămas singură acasă, cu toată gospodăria sărăcită, tot așteptîndu-mă”, o laudă bătrînul. „Tîra de viața asta, o copilă de 17 ani, muncind din zori pînă-n noapte, și mai  avea grijă și de frații mei mici. Nu-și lua ei cercei și mărgele, le lua lor. Eu așa le spun astăzi tinerilor din sat: o nevastă e bună, dacă se îngrijește nu doar de tine, ci și de părinții, de frații tăi. Așa verifici dacă ți-e credincioasă și te iubește cu adevărat.”

Tot mai puține scrisori

Toate cele ce au urmat sînt legate de un singur cuvînt: muncă și iarăși muncă. „Doamne, cît de săraci eram… Nici pîine n-aveam, căram bîrne lungi în schinare amîndoi, că nu ne-ajungea lemnul pentru casă. Am muncit meu împreună, cot la cot. Mereu împreună…”

Astfel că și munca a fost un capitol din iubirea lor cea mare. Restul vieții, pînă la pensie, vreme de 36 de ani, soții Țeposu au avut amîndoi meseria de poștași. În Sirnea, era obiceiul ca poștașii să fie soți și doar cele mai cinstite și mai admirate familii din sat puteau fi alese să lucreze în Poștă. O odăiță din casa lor a fost transformată în oficiu poștal. Acolo lucra femeia, ca să fie aproape de gospodărie, iar bărbatul era mereu plecat, călare pe cal, cu scrisorile. Se credea că, dacă vezi un poștaș pe drum, aduce noroc, ca și hornarii. Maria Țeposu îmi arată încăperea aceea. O cămăruță răcoroasă și scundă, cu pereții acoperiți de cergi, n-ai crede că odaia aceasta a fost ani de-a rîndul locul de legătură al acestui sat izolat cu lumea largă. „Pe atunci, veneau cîte 10-15 scrisori pe zi, plus pensiile și abonamentele la gazete. Era o meserie frumoasă. Venea cîte unul în fugă, intra în poștă, îmi smulgea plicul din mînă, citea și sărea în sus de fericire. Cîteodată, mă strîngeau pe mine în brațe, de parcă eu i-aș fi făcut bucuroși…”. ‘Nea Viciu spune cu mîndrie că în cele trei sate de care răspundea – Sirnea, Peștera și Măgura – nici o scrisoare n-a ajuns cu întîrziere. An după an, a cărat în tolba sa toate veștile bune și rele, veștile de la copiii și nepoții din depărtări, toate iubirile și speranțele unor oameni simpli, de la munte. „Mă apuca noaptea călare, prin păduri. Băteam toți munții ăștia prin ploi, prin zăpezi, cîteodată adormeam, însă mă ducea calul singur, și acasă mă așteptau alte treburi, alte greutăți. Și nu cred că puteam să trec de toate astea, dacă nu știam că, oricît de greu mi-ar fi fost, acasă mă aștepta femeiuța asta a mea…”.

În Sirnea, tinerii pleacă și bătrînii mor. În fiecare lună, rămîne cîte o casă pustie. Chiar dacă de mult nu mai sînt aduse cu caii, ci cu automobile moderne, în Sirnea vin astăzi tot mai puține scrisori.

de Bogdan Lupescu