Agapia, a teia zi după Hristos

Reportaj 100% Niciun comentariu la Agapia, a teia zi după Hristos 194

Printre rugăciunile care se spun la mănăstire în fiecare zi este un psalm al cărui adevăr a devenit obișnuință pentru călugări: în ochii lui Dumnezeu, o mie de ani lumești sînt ca ziua de ieri. Și timpul se trece obscur în zeci de îndatoriri mărunte și istovitoare, departe de frămîntări inutile. Povestea care urmează este o parabolă a deșertăciunii atemporale, în care durerile vieții dinainte s-au topit ca ceara în fața nădejdilor vieții viitoare. Maica Iuliana de la Agapia Nouă, Neamț, mi-a fost ghidul, unul simplu, smerit, dar nicăieri nu am auzit povești cu mai mult înțeles de viață ca la ea.

Ușile spre povești se deschid singure

Așa am descoperit-o pe mona­hia Iuliana Rădășanca: greșind o ușă pe care Providența o știa po­tri­vi­tă. „Satul” mănăstiresc al Aga­pi­ei nu mișca în după-amiaza aceea. Mai­ca bătrînă, stafidită cum trebu­ie să fie Sfînta Vineri, care co­bo­rî­se din autobuzul de Tîrgu-Nea­m­ț, se pierduse în cine știe ce cotlon. O ur­mărea din urmă mînia șoferului, ca­re tuna la „să-ți dea Dumnezeu să­nătate” cu “„așa faceți întotdeauna. Hai, jos, jos!” și numai nu-i dă­dea brînci.

În satul cu 141 de case monumen­te de interes istoric era liniște ca în calea turcilor. Nici cîini, nici mî­țe, cîte-o găină cîrîind înfundat, nici un bărbat. Călugărițele tulbura­te c-un „săru’ mîna” păreau să se smul­gă din altă lume ca să-ți răs­pun­dă „Doamne-ajută!” E greu la ele iarna, aerul de munte îngheață su­flarea, în casele de peste 100 de ani focul trebuie făcut cu trei zile îna­inte pentru oaspeți. De aceea, tu­riștii au obiceiul să vină în vizită va­ra, cînd florile ascund ulcerațiile vre­mii pe fața mănăstirii și-a acaretu­rilor. Iarna e un anotimp rușinos pen­tru Agapia, căci o despuiază ne­­cruțător.

Deja pierdusem speranța unui cul­cuș cald, cînd am întîlnit-o pe mai­ca Teodula. M-a lăsat stăpînă pes­te casa ei în cinci minute, cu toa­tă încrederea. Ce să-i fi furat? Bu­telia pe terminate? Cele 11 ghi­ve­ce de aloe? Soba de teracotă ver­de sau pămătufurile de busuioc?

În casa ei am greșit acea ușă și din prag am zărit niște picioare bă­trî­ne odihnindu-se pe-o bancă. M-am retras încurcată, am revenit să văd ale cui sînt și maica bătrînă care își făcea rugăciunile mi-a spus: „să te întorci!”. Am făcut-o și ce­le trei zile care au urmat s-au lu­mi­nat de harul poveștilor maicii Iu­liana, netulburate de curgerea tim­pului din „lume”, fără neliniș­ti­le nici u­nor termene limită hăr­țu­i­toa­re.

Mireasa miloasă cu secerea

Prima dată, a fost bolnavă de ti­fos. Patru săptămîni a bolit aproape de moarte și atunci i s-a și arătat fru­moasă, ca pentru copii ne­pri­hă­ni­ți: „era îmbrăcată toată ca o mi­rea­să, c-o batistă albă îmbrobodită, la față albă ca omătu’, frumoasă, și zice către mine: «îîh – cu mînuța ace­ea albă și frumoasă, cu niște de­ge­tuțe subțiri ca ața de papiotă –, îîh, te-aș lua, da’ te mai las. Nu mult, că tu nu trebuie să trăiești mult, c’așa-i de greu de trăit…Te-oi mai lăsa eu oleacă, dă ea din cap. Un an…Mai stă. Ei, hai și-oleacă. Da’ nu mult.» Avea o secere pe mî­nă, cînd am grăit eu cu dînsa, și-un pa­har în el c-o linguriță – acela era pa­harul morții, cu venin – și era ca sfîn­tu’ potir pe care-l ține preotu’.”

Moartea s-a ținut de cuvînt, în­cer­cînd-o, dar o amînă încă. În co­pi­lărie i-au extirpat un plămîn ală­turi de cel mustind de apă, și-a tăiat trei artere de la mîna dreaptă și a pier­dut „juma’ de ciubăraș de sîn­ge”, a fost operată de apendicită, a­poi la picior și ultima dată, i-au gre­șit tăietura din gît. De aceea o apu­că tusea cînd vorbește mult și tre­buie să mănînce „un dulce”. Își pu­ne la sîn punga de bomboane ca pe o bucată de zahăr din cauza că­re­ia a mîncat bătaie în mijlocul o­gră­zii la „advocatul” din Fălticeni, un­de era slujnică.

Vorbește cu frică de facerea de co­pii; mama a murit cînd a născut-o. Tatăl și-a luat altă femeie și-a scos-o pe ea din școală, s-o dea ajutor chiar la învățătoarea din sat, din Ră­dășeni. Îi păzea fetele de cîini cînd mergeau la grădiniță. „Doam­na îmi spunea: «stai și tu acolo, să te joci» doar și eu eram în mintea cop­chiilor.” La cucoana avocatului n-a mai avut parte de astfel de bu­cu­rii copilărești. O repezea din ori­ce, iar pe fata ei o răsfăța ne­mai­po­me­nit: „stătea în grădină unde era niș­te smeură și-n mijlocul ei făcea ba­ie de soare, dezbrăcată complet și mă-sa i-aducea mîncarea acolo. O chema Ileana, ca pe mine.”

În timpul acesta, avocatul o bă­tea peste picioare cu varga pe sluj­ni­că, să se suie într-un cireș cît mai sus, să culeagă tot. „Copacu’ cela încă mai trăiește; de cîte ori m-am dus la oraș, mă uitam: «mai trăiești, ci­reșule?»”

Să fi avut 12 ani, au urmat stă­­­­pî­ni cărora le-a pierdut șirul, dar de pes­te tot a căpătat „o sulă ș’un chiron” care i s-au oprit la inimă cu toa­tele. Se întoarce spre Maica Dom­nului cu Pruncul din icoană și i se je­luiește: „Ea e Măicuța mea, o vezi? Ea are să-mi fie advocatu’ la ju­decată.”

Învățătoarea umilinței

Pe pereții odăii maicii din Ră­dă­șeni se întinde istoria care contea­ză: „El e Sfîntu’ Ion Botezătorul și L-a botezat pe Acela” – împunge cu degetul în icoana de hîrtie sub­ți­rică. Regele, comuniștii, actualii, ei sînt altceva. „Am văzut odată la te­levizor, la autogară, cum o murit un împărat și cum l-o dus la groa­pă: fără cruce, fără prapuri, fără pre­ot, ca pe-un cîine.”

Maica e iconoma altui timp. A dat ceasul cu jumătate de oră îna­in­te și pentru rugăciunile de la cinci în­cepe a se pregăti cu o oră înainte – în timpul ceasornicului. Pi­cioa­re­le abia o îngăduie să facă 100 de me­tri pînă la biserica Adormirii Mai­cii Domnului, unde se duc că­lu­gărițele bătrîne. Vin ușurel, spriji­nite ori nu în brațe mai viguroase, șa­lele li se îndoaie anevoie pentru în­chinăciuni.

Ele au scăpat de datoria muncii fi­zice, atît. Cele cîteva maici tinere care vin la biserica din vale se pră­bu­șesc în metanii grăbite, cu fîșîit as­pru de veșminte largi și negre. Ele țin strana, îngrijesc candelele, fac curățenia care îmbracă într-o stră­lucire neștirbită interiorul.

Monahiile în vîrstă își caută băn­cuțele scunde pe sub strane. „Ai auzit c-a fost Prea’naltul la Vă­ratec? Care n-o să aibă buletin nou, cu 666, cu lasér o dă afară.” În li­taniile molatece ale glasurilor de fe­mei, în lumina puțină a înserării, cîte-o maică bătrînă începe să fo­șă­ie, lăsînd capul în piept. „O mie de ani în ochii lui Dumnezeu, ca ziua de ieri și ca straja nopții…”

„Dă-te mai încolo cu banca” și că­tre vecina: „miroase, cred că nu se mai ține, da’ tot vine la biserică” și habar n-au de unde vine izul ace­la ascuțit dulceag. E bătrînețea ames­tecată cu mirosul doctoriei pen­tru picioarele „delicate” ale mai­cii Iuliana, cum au remarcat doc­­torii la operație. Seara le face frec­ții cu gaz, dar ele se în­că­pă­țî­nea­ză să aibă puterea unui vițel abia fătat. Se încălzesc pe moment, a­poi se răcesc gheață. Pe drumul spre casă, din loc în loc, facem po­pa­suri în satul împietrit sub munți și tăcere. Maica recită ne­mai­po­me­nit poezia lui martie – Rapsodiile lui Topîrceanu –, apoi a lui aprilie și mai, poezii cu furnici milostive față de greieri și purcei care sfîr­șesc rău din prea multă trufie a ști­in­ței de carte. „Odată erau în­vă­ță­tori care te durea la inimă ce frumos spuneau și cîntau. Acuma lu­mea toată e plină de elevi, dar în­vă­ță­torii au cam murit.”

Părintele Cleopa i-a fost starostele de călugărie

Printre icoanele din chilie atîr­nă și-un tablou pictat cu naivitate: po­mi ca ciupercile înfloriți spumă de-a lungul unei alei, brazi forfecați verde-negru, două turle și-o clo­potniță – mănăstirea de la Rîș­ca, de unde-a plecat – „cînd eram și eu odată tînără, că doar mama nu m-a făcut bătrînă”. Era, în schimb, or­fană și „singură ca degetu’ pe Ceah­lău”, se ruga de stareța mă­năs­tirii ce tocmai se înființa să o pri­mească la călugărie și nu se pu­tea: „mitropolitul nu-mi dă voie să pri­mesc de-astea năcăjite”.

Pentru Ileana din Rădășeni nu avea cine să dea „zestre” 300 de kilograme de alimente. A ajuns să bată dru­mul mănăstirii Slatina, unde stă­rețea părintele Cleopa, în fie­ca­re sîmbătă se spovedea și-l ruga de-un cuvînt bun la Rîșca.

Într-o asemenea zi, în „duruit de căruțe”, a sosit stareța ne­în­du­ple­cată la Slatina: „primește-o mai­ca stariță, poate-i chemată de Sf. Neculai, că de-un an îmi scîr­țî­ie ușa, nu-mi mai ticnește.”

„Da’ ea n-are nimica, e și be­tea­gă de-o mînă, ce să fac cu dîn­sa? S-o pun paznic la vrăbii?” Pînă la ur­mă, părintele Cleopa a ho­tă­rît-o cu „o putină de 33 de kile de brînză de oi, un țuhal de 50 de kile de fă­i­nă de păpușoi, unul cu făină de grîu, 50 de kile de fasole și ceapă, zar­zavaturi cît o coșarcă plină”, plă­tite pe loc.

Stareța Nimfodora Baltag „era frumușică, avea dinți de aur, da’ nu se rîdea, nu făcea comicării, era cuminte și ne-nvăța și pe noi.”

O săptămînă s-a făcut că nici n-o vede la Rîșca. Ileana stătea la grajduri, cu vitele și maicile îi aduceau cîte-o strachină de mîncare. Dacă o zărea: „da’ n-ai plecat?”. „Da’ nici nu plec, să mă iertați că vă spun ca­te­goric.”

Atunci, văzîndu-i rîvna, s-a îm­bunat. Trei ani, maica Iuliana, du­pă numele nou, a trebăluit chiar la stăreție. Îngrijea cele 70 de lămpi cu gaz, făcea mîncare pentru oas­pe­ții mănăstirii în oale de 50 de ki­le, răzăluia, cîrpea și spăla din ca­me­re pînă-n cerdac, în fiece zi. Apoi a dat-o la alte treburi, hrănea 48 de porci și 260 de păsări, dor­mea la un loc cu cele 16 cloști de pui. „N-aveam cînd mă scărchina-n cap măcar, da’, așa cum era, mi-era drag ș‘am învățat și la școala mo­na­hală.”

Apoi a venit miliția cu ordin de la „Împăratu’ Stalin” și le-au scos pe toate din mănăstire cum se gă­seau, cu mîinile goale: „hai, hai, ieși, du-te, mînă caii mai repede!”.

S-au împrăștiat în cele patru zări, „acelea mai tinerele și mai pros­tuțe” s-au măritat, do­bîn­din­du-și osînda, căci „vai și-amar de-acela care-a fă­găduit și care n-a împlinit”. O lu­nă de zile, pînă s-a desființat com­plet Rîșca, maica Iuliana se în­tîlnea prin tîrg cu oameni care o cu­noșteau și-a întrebat ce mai este pe acolo. „Și-au zis: «acuma cîntă cu­cuveucile pe cerdac, numai cu­cu­veuci, nimic altceva».” Ea s-a în­tors în Rădășeni, dar cumnatul o go­nea cu „du-te la ceala, putoarea ne­curatului”, iar dacă a văzut așa s-a dat de-a dura să-și ridice „casă mare cu șandrama”, numai ea, cu mun­ca mîinilor ei și de bărbați n-a mai vrut s-audă o viață.

Despre Stalin a găsit scris că a­tunci „cînd o murit, s-o-necat su­fle­tul lui în lacrimile călugărilor și eu cred”. Tot într-o carte a găsit că „nu-i sufletește bine să ai de toa­te”, întocmai ca Iov, și-a venit, spre bătrînețe la Agapia, să fie în­gropată de maici.

Aici viața i se petrece de la o sluj­bă la alta, în nesfîrșita aș­tep­ta­re a morții de care nu are nici o tea­mă. Curge în făgașul unei alte frici, aceea de a nu prinde vremu­ri­le de apoi, cînd „are să ploaie în­tîi și-ntîi 40 de zile încontinuu, zi și noapte, cu apă, ca pe timpul lui Noe, pe-urmă cu broaște, pe urmă cu șărpi, ș‘apoi cu balauri, cel mai mic cît calu’”.

Și de cît timp se află la Aga­pia? S-a născut „într-o miercuri, la ora 11 la amiază, la 14 iunie 1921”, dar se încurcă printre ani și luni într-atît cît să se îndoiască de cîte zile mai are o săptămînă. Mă întreabă: „da’n ce an sîntem acuma?” Zic: „2003” „Aaa. Trei?”

***

Povestea unui om simplu

Undeva-n Arabia, pe atunci un om trăia
Iov anume, preacinstit, drept cum nu s-a mai pomenit.
El avea vreo șapte fii, fete trii și bogății
Mii cămile, mii de oi, sute de pe­rechi de boi
și asini nenumărați și-o mul­ți­me de argați
Din-nălțime Sfîntu’ Tată
Lui Satana-i zice-odată
Îl cunoști pe Iov de jos?
Slujitoru credincios?
Dar Satana glăsuiește: nu-n za­dar el te slujește
Tu l-ai binecuvîntat, bunuri și copii i-ai dat
Ia încearcă-a-l părăsi, să ve­dem, ți-a mai sluji?
Zice Tatăl cel ceresc:
Iată, te împuternicesc
Ia-i copii și avuții
Sufletu’ curat să-i fie
Dar Satana ne’ndurat, mii de gre­utăți i-a dat
Iov pe toate le primi și pe Dom­nul îl slăvi
Zicînd: binecuvîntat fie Cel care mi-a dat
El mi-a dat, El mi-a luat, al Lui nume lăudat
De acum și pînă-n veac

Dacă el a avut zece copii și i-a ars casa pe ei, Iov a stat șapte ani pe cenușă, iar nevasta s-a dus și-a stat la o vecină. Atunci Satana s-a fă­cut rege, a venit la femeia lui și zi­ce: „doamnă, nu vrei să-mi fii ia­răși împărăteasă? Eu sînt îm­pă­ra­tu’ la tot pămîntul și am fost prie­ten cu Iov, dar el a fost neascul­tă­tor”. Iar Iov era bun la Dum­ne­zeu și știa că necuratul te învață să faci numai rele. Satana zice: „Hai, pof­tim la trăsură!” și avea trăsură de aur, cu caii de aur. Da’ zice fe­meia: „mă duc să-ntreb de Iov, să văd ce-a zice el.” Iov îi zice: „nu te duce! Dacă te duci, fă cruce și spu­ne: «Doamne-ajută!» cînd por­nești, da’ eu îți spun să nu te duci.” Și Necuratu’ i-a luat de prin gînd să facă cruce. S-a suit în tră­sură și-a mers șapte ani, a mers pe-o cîmpie unde era numai cer și pă­mînt, iarbă și ceriu, nu era pă­du­re, nu era casă, nu era nimic, ni­mic. Într-un timp, „mirele” se dă jos, se-apleacă mai încolo pentr-un in­teres personal și se dă și ea jos oleacă. Și cînd se suie înapoi în tră­sură, atuncea i-a dat Dumnezeu prin cap: „fă cruce și spune «Doam­ne-ajută!» cum ți-a zis Iov.” Ea pune mîna să se suie și fa­ce cruce. Cînd a zis „Doamne-ajută!”, a dispărut și trăsură, și mi­re, și cai, tot, într-o clipeală de ochi. Și s-a așezat jos, pe iarbă, și-a plîns, și-a plîns, pînă cînd a făcut băl­tiță de lacrimi acolo.

Atunci, Dumnezeu cel Mi­los­tiv și Îndurat care-a fost prieten cu Iov – nici cu dînsa nu era rău – a trimis pe alți prieteni de-ai lui Iov care-au venit cu avionu’ și-ate­rizează unde era ea și zic: „Da’ ce-i cu matale aici? Cine ești?” „Eu-s soția lui Iov, am fost, nu mai știu dac’ a murit….a ars casa pe copii, nu mai știu nimic.” „Daaa? Ești soția lui Iov? Suie-n a­vion și hai cu mine” – în avion îi ca și-n autobuz. Cînd ajunge la Iov, el încă nu murise, abia sufla. Și-atîta au plîns…Ea l-a sărutat că l-a văzut viu, măcar că abia ră­su­fla, și-apoi zice că:

A văzut Domnu’ Iisus

A văzut pe-a lui supus

Și la bine și la rău, dînd slavă lui Dumnezeu

datu-i-ar averea toată și copii ca altădată

și-a fost binecuvîntat pe pămînt cît a mai stat”.

Încă 30 de ani a mai stat pe pă­mînt, a fost iară gospodar, l-a fă­cut sănătos și pe dînsul, și pe dînsa vo­ioasă, și-apoi i-a luat Dum­ne­zeu pe-amîndoi la El.

***

De nedumerire, am așteptat o zi ca să întreb de unde erau avioa­ne în vremea lui Iov.

„Da’ ia spune, ce lucru pe ca­re-l gîndește Dumnezeu nu se face pe loc?”

Surparea timpului peste sfinți

Urcam într-o zi de primăvară pă­relnică muntele spre Agapia Ve­che, cu un important mesaj de la maica Iuliana către maica Se­ra­fima: „îți doresc sănătate și, da­că te îngăduie timpul, mai vină pînă-n vale.” Ele două se cunosc din ti­ne­rețe, de la mănăstirea Rîș­ca.

Călugărițele cu plasele pline de pește pentru săptămîna dinaintea luminatului post urcau agale, lun­gind drumul cu vorbe șoptite cum­pătat. Așa mi s-au părut a fi toa­te: nesigure și sperioase în lu­me, dar amețite, în același timp, ca-ntr-o beție, de zgomotele și vier­­muiala ei.

Una mi-o aminteam mai bine, în autobuz. 18 ani să fi avut, fața toa­tă o lumină. Cu ochii-n pă­mînt, asculta minunată un vals șchiop ieșind dintr-o cutie muzica­lă chinezească, pe care doi bă­ie­tani cred c-o deschideau, pervers, anume pentru ea. Pe urcuș, nu peștele cîntărea greu, cît lumina și impresiile „din vale”.

Maica Serafima s-a retras la Aga­pia Veche acum 25 de ani.

Deși e-aproape de bătrînețe, fa­ce parte din obște, respectă rîn­du­iala, muncește. Straiele lungi, care bat spre maroniu, o înfășoară ca-ntr-un fuior. Încearcă să pă­trun­dă pînă-n suflet cu ochii ei al­baș­tri, să vadă dacă asta te în­deam­nă spre mănăstire, gîndul că­lugăririi. Are dinți de porțelan – o parte, cîțiva auriți, dar tocmai sin­gurul colț de măsea rămasă ne­s­coasă o încurcă la citirea psal­mi­lor: „o mie de ani în ochii lui Dum­nezeu ca ziua de ieri și ca stra­ja nopții…”

Spune cei 40 de „Doamne mi­lu­iește” ai rugăciunilor în­ce­pă­toare pe degete, fără să rătăcească gîn­dul la numărători. Soarele intră-n biserică, dar nu poate po­po­si multă vreme pe sfinții care stră­lucesc în picturile noi ca mi­ru­iți, lunecă.

Aceasta este a treia mănăstire Aga­pia din Deal, de cînd, în seco­lul al XIV-lea, cuviosul Agapie a ri­dicat în locul numit Livada Pă­rin­ților un schit de lemn.

A doua biserică, de piatră, ctito­rie a lui Petru Rareș, a fost „cîr­nită la vale” de cutremurul din ’77 și dărîmată din temelii du­pă 1990.

Pe terenul îmbibat de apele frea­tice aflate la mică adîncime, bi­serica de azi, încorsetată-n solzi de lemn, pare să fie înfiptă în mun­te pînă la a doua venire a lui Hristos.

Dar socotelile lui Dumnezeu nu pot fi iscodite de oameni. Aces­ta-i și răspunsul maicii Se­ra­fima la întrebarea despre mă­năs­tirea înghițită de pămînturi pe mun­tele Măgura.

Se spune că s-a întîmplat într-o noapte de Înviere, iar monahii mu­tați la Domnul s-au făcut cu to­ții sfinți. Se pare că era chiar schi­tul lui Agapie.

Din 21 de schimnici, doar ace­la care bătea toaca a scăpat cu via­ță, pentru a povesti minunea. Mul­tă vreme, crucea bisericii singură a dăinuit deasupra pă­mîn­tu­lui, pînă cînd un arheolog ne­să­bu­it s-a încăpățînat să facă săpături și a fost sufocat, la rîndu-i, în ma­luri. Alții spun că totul s-a în­tîm­plat în timpul unui atat tătărăsc, cînd rugăciunile fierbinți ale că­lu­gărilor L-au înduplecat pe Hristos să-i ocrotească astfel.

Și tot „în vremea aceea”, pe care nimeni n-ar ști s-o numească exact, a mai fost o mănăstire pe munte; o mie de călugări număra.

„Și fiecare călugăr avea căsuța lui și la poartă un scăuieș unde își fă­cea rugăciunile. De aceea îi spu­nea «La scaune». S-a scufundat și aceea”, iar pe locul ei, azi, sînt fînețe grase.

„Cînd a fost, a fost, da’ o fost”, avea să spună maica Iu­lia­na, iar maica Serafima să în­tă­reas­că: „da’ și terenu îi tare alu­ne­că­toriu”. Unele ca acestea le de­pă­nam în biserica cu sfinți „noi” de la Agapia Veche și maica mai spu­nea că „strada care duce la Rai e toată din marmură”, iar de-o parte și de alta, în copaci, pă­să­ri­le cîntă cu glas de om „Slavă Ție, Doam­ne!”. Drumul pe munte în­tre Aga­pii e abrupt, el a silit pe mo­nahi să pă­ră­sească sălașul de sus.

Ana-Maria FLOREA

IAȘI, martie 2003

Autoarea acestui reportaj a fost nominalizată la Galele Clubului Român de Presă 2003

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top