ARGUMENT | 400 de ediții printre oameni

A venit vremea să ne scuturăm arhiva re­­dacției de povești și să le strîngem pe toa­te, cu povara lor de lumină și cu iz­voa­rele lor de întuneric, într-un evantai de a­min­tiri. Cu bocancii tociți de 400 de nu­me­re pe urmele istoriilor de viață cu tîlc și oamenii frumoși, prinși în mizerie sau în propria nenorocire, poposim să le a­du­năm, într-o colecție de memorii fără sea­măn în pre­sa românească.

Nu, nu este laudă că am reușit de mai bine de șapte generații să prindem în cu­vinte ceea ce măiastru și dureros a ti­clu­it re­alitatea. Am fost doar niște copii cu vul­turul în privire, cu patima în suflet și cu nerăbdarea în sînge – la fel ca ma­jo­ri­tatea personajelor noastre – gata să ple­ce pe drumul de pierzanie al că­ută­to­ri­lor de aur, trecînd prin Haimanele și să se tre­zească în enclave ale sărăciei, ale ne­bu­niei și-ale violenței.

Am stat „48 de ore printre oameni” sau „24 de ore printre condamnați”. De multe ori și pentru mult mai mult timp ne-am aventurat în locuri încremenite în munți de zăpadă, știind că nu vom avea nici cale de întoarcere, nici loc în casele un­de se înghesuie cinci oameni într-o că­mă­ruță. Am întîlnit „Băieți cu ura în su­flet”, mineri cu inima aspră, călugări cu vo­cație de criminal, dar și maici care-și au de purtat numai povara păcatului ori­gi­­nar și a razelor de soare care-și aruncă fierbințeala pe veștmintele lor negre. Fri­că ne-a fost tuturor, rînd pe rînd, nu că ne-am putea rătăci, că am putea fi jefuiți, a­lungați sau hăituiți, ci doar că ar putea să nu ne iasă. Că poate nu oamenii deja de­vas­­tați de soartă își vor mai deschide sufletul în fața noastră, și că poveștile vor mu­ri, înghețate de vreme și de indiferența tuturor.

Acest supliment este o formă de recuperare a memoriei celor cu vieți condam­na­te de închiderea rafinăriilor, a celor cu destinul prins și fracturat în temnițele lui Iacobov, a celor pentru care înțelegerea autentică nu a fost căutată. Este o căutare a noastră, în ceilalți, într-o rătăcire cu sens, în care am învățat că tîlcul unui ma­re subiect se poate oglindi în niște ochi pe ca­re trebuie să-i vrăjești și de care să te lași vrăjit. Iar după toate astea să mai poți să te apuci de scris, ca-ntr-un vis din care să te trezești reporter.

Laura PĂULEȚ