„Dacă pe Internet circulă orice, cu atît mai mult are acces și Dumnezeu”

Pe pagina de Facebook a părintelui Calistrat sînt încărcate filmulețe aproape în fiecare săptămînă. Așezat în fața altarului, preotul de la Vlădiceni lasă mîinele să-i fie surprinse ca într-un dans explicativ și uneori ascute cuvintele ca să le umple mai tare de sens. Vocea părintelui se lasă purtată printre tainele prea puțin deslușite ale credinței, pe care acesta le ancorează fără teamă într-o realitate neprelucrată, dînd voie cuvintelor să apuce din înțelesurile cele mai clare. Desprinse de prin toate colțurile lumii, răspunsurile credincioșilor apar fără tăgadă, ca să conchidă la cele spuse sau ca să mai dea părintelui îndemn de gîndire către alte pilde ce-ar putea să facă prefață unei cărți pe care preotul s-a încumetat s-o înceapă și-n spațiul virtual.

La umbra unei bolţi de beton, do­­uă porţi negre de fier, larg des­chi­se, scîrţîie mînate de vînt. E di­mi­neaţă şi soarele stă ascuns după mă­năstire. Nu poţi să o vezi decît da­că dai voie palmelor să-ţi fie stre­a­şi­nă ochilor, ca să vină în ajutor în lup­ta cu primele raze de soare. Pe mă­su­ră ce înaintezi în curtea din faţă a Mă­năstirii Vlădiceni te afunzi tot mai tare în linişte şi singura pre­zen­ţă pe care o simţi e cea a cîi­ne­lui alb, cu pete negre şi cu urechi lă­sa­te care te așteaptă culcat pe asfalt. έna­inte de a traversa cea de-a doua bol­tă, care străjuiește cărarea dinspre mănăstire, treci pe lîngă bise­ri­ca cea nouă şi un magazin bise­ri­cesc, unde două măicuţe stau de vor­bă pe şoptite. Mai sus, un şir de că­suţe maronii, aşezate într-o or­di­ne desăvîrşită, ţin hangul că­ră­rii, pe după gard, şi urcă pînă-n deal, cît vezi cu ochii. Acestea sînt ca­me­re­le că­lugărilor.

„Ia de aici vasul ăsta şi du-l sus băieţilor să prindă şi ei gustul de Asia”, spune părintele Calistrat, intrînd în paraclis unde împinge caserola cu paste şi legume unui preot mai tinerel, care îşi potriveşte mai bine căciula pe cap şi iese în fugă din încăpere. „Merg, să nu se răcească!”, adaugă înainte să închidă uşa maro din termopan şi s-o ia la vale, pesemne spre bucătărie, în timp ce din urmă îl mai prind vreo doi călugări.

„Ia de aici vasul ăsta şi du-l sus bă­ieţilor să prindă şi ei gustul de A­sia”, spune părintele Calistrat, in­trînd în paraclis unde împinge ca­se­rola cu paste şi legume unui pre­ot mai tinerel, care îşi potriveşte mai bine căciula pe cap şi iese în fugă din încăpere. „Merg, să nu se ră­cea­scă!”, adaugă înainte să închidă uşa ma­ro din termopan şi s-o ia la vale, pe­semne spre bucătărie, în timp ce din urmă îl mai prind vreo doi ti­ne­ri în veşminte negre.

După ce apare părintele Ca­lis­trat, la Vlădiceni e o forfotă con­ti­nu­ă. În jurul bisericii mici, liniştea pa­re să nu fi existat nicicum şi-ţi la­să impresia că toată lumea s-a tre­zit din amorțeală într-o se­cun­dă. Cum intri în camera din faţă a bise­­ricii, pe un scaun acoperit c-o pă­tu­rică împletită cu model tra­di­ţio­nal, în faţa unei mese pe care stă me­reu o Biblie cu copertă roșie, îl zărești pe părintele Calistrat. E la mănăstirea Vlă­diceni din 2009 și cam tot de pe a­tunci își așteaptă credincioșii în drep­tul ușii din paraclis. A crescut lîn­gă Mănăstirea Putna, de cînd se ști­e a stat între călugări, dar nu poa­te să spună că aici s-a văzut de la început. Prima dată l-a împins gîn­dul spre mănăstire prin clasa a VII-a, dar părinții nu i-au îngăduit să ple­ce și l-au trimis „să facă școală”. „Ma­re școală n-am făcut oricum și în mănăstire am intrat imediat du­pă ce-am făcut armată, cînd eram de­ja major și puteam să iau eu de­ci­zii”, spune părintele în timp ce-și po­tri­veș­te veșmîntul negru. În `89 a ple­cat la Sihăstria cu cel mai bun prie­ten al său, părintele Visarion, cu ca­re se îndemna, de mic, „și la mun­că, și acasă” și cu care a luat-o și pe ca­lea credinței. Mulți le-au spus că n-au să reziste, dar ei știau deja că în alt loc n-ar putea să fie, așa că nu au mai lăsat răgaz de teamă.

De cînd a îmbrăcat haina mo­na­hală, părintele și-a construit în ju­rul numelui preoțesc o aură aparte. E cu­noscut peste tot pentru predicile sa­le explicite și pe-nțeles, dar și pentru maniera distinctă cu care a ales să pro­povăduiască credința. Încă din `95, cînd televiziunea nu pă­trun­se­se prea mult în sfera bisericească, și cu atît mai puțin în cea mă­nă­sti­reas­că, părintele ținea o dată pe săp­tă­mî­nă o oră de cuvîntare care putea fi ur­mă­rită la televizor, duminica. De a­tunci și pînă azi, lucrurile s-au schim­bat, odată cu mentalitatea co­lectivă, așa că de prin 2013, pă­rin­te­le Calistrat are un canal de You­tu­be pe care sînt încărcate filmări cu pre­dicile de după slujbă, care sînt mai apoi distribuite pe blog și, de cu­rînd, și pe o pagină de Facebook ce îi poartă numele.

Pînza de prins predicile

În duminicile în care părintele cu­vîntează, Cosmin, un tînăr ie­șean pasionat de fotografie, își a­du­ce camera și o amplasează plin de tactică într-un colț al bisericii, din ca­re să-i poată surprinde preotului fi­ecare gest. Cînd are timp, le e­di­tea­ză și le încarcă pe Youtube, ca mai a­poi să le urce pe blog, de unde Fa­bi­an, un fost student la Teologie, le ia și le distribuie pe pagina de Fa­ce­book. Cei doi lucrează ca o echipă de PR, dar spun că în spatele lor sînt mai mulți oameni care mai pun din cînd în cînd umărul la editat și ca­re n-o fac de dragul artei, ci mai mult din respect. „Ce fac pentru părinte nu este muncă, e mai degrabă un gest care vine din prietenie”, spu­ne Cosmin vădit emoționat de fiecare da­tă cînd pronunță numele preotu­­lui. Părintele Calistrat nu s-a dat î­na­poi nicio secundă cînd au apărut „i­deile astea noi” și i-a lăsat pe băieți să-și facă treaba așa cum știu. „Ce­ea ce facem nu e pe bază de contract, o e chestiune bazată pe o înțelegere ta­cită. Și asta e o metodă de a răs­pîn­di cuvîntul Domnului, nu e scien­ce-fiction”, spune preotul în timp ce ca­ută cu privirea încuviințarea unui că­lugăr care-l privește blajin de pe un scaun alăturat. Consideră că, prin tot ceea ce face, mai șterge din a­mă­răciunea oamenilor care nu pot a­jun­ge atunci la biserică sau care sînt plecați prin țări străine și nu vor să fa­că uitată credința strămoșească.

Pilda băiatului deștept

Cînd mai are puțin timp liber și ocazia de a-i întîlni pe băieți îi în­trea­bă despre mersul lucrurilor. Așa a învățat că „Internetul e ca o pîn­ză de păianjen și că predicile astea tot merg din unu-n altu și așa sînt da­te mai departe”. Fabian i-a spus de cu­rînd că „media celor care stau pe pa­gina de Facebook e cuprinsă între 18 și 56 de ani”, așa că a devenit mai si­gur ca niciodată că „mugurul tînăr al ortodoxiei e încă sănătos”. A­co­lo vrea să țintească. E convins că un tî­năr care dă din greșeală de o pre­di­că de-a lui pe Facebook și o as­cul­tă, o să meargă măcar o dată la bi­se­ri­că. Nici nu vrea să audă idei cum că pe tineri i-ar interesa mai puțin Dum­ne­zeu, spune doar că ei s-au des­prins de „modul mitocănesc de a fa­ce pietățile de altădată, ușor o­bo­si­toa­­­re sau plictisitoare” . Într-o zi, cînd mergea pe stradă, a văzut un tî­năr arătînd spre el și zicînd „Uite, po­pa!”. S-a dus zîmbind și i-a dat 10 lei, spunîndu-i c-o face pentru „că-i băiat deștept”. „Știa cine sînt, e ma­re lucru. L-am văzut apoi la spo­ve­dit, vădit impresionat de faptul că nu m-am lăsat enervat. Așa e cu ti­ne­rii, sînt mai libertini”, spune agale, în timp ce mîngîie cotorul Bibliei de pe masă.

De cînd e o prezență constantă pe Internet, oamenii îl recunosc și pe stradă. De hramul Sfintei Cu­vi­oa­sei Parascheva, un om s-a apropiat la rînd și i-a zis – „Părinte, noi vă știm de pe Facebook, vă urmărim pre­­di­cile”. Cu unii dintre ei mai schi­m­bă numere de telefon și, din cînd în cînd, primește mesaje de la oa­meni care-i transmit că le place ce­ea ce face. Cîțiva mai îndrăzneți l-au întrebat chiar dacă-și filmează pre­dicile în studio, de reușește să fie atît de natural în fața camerelor. „Da­că pe Internet circulă orice, cu atît mai mult are acces și Dum­ne­zeu, ba chiar primul are drept pen­tru că el a creat undele”, conchide pă­rintele cînd e vorba să facă lu­mea să-nțeleagă care-i legătura din­­tre mănăstire și tehnologie. Pen­­tru el biserica nu e o metodă de a ține poporul sub control, ci mai de­grabă o cale de a-l face mai liber, dar care trebuie bătătorită cu do­rin­ța unei ancorări în realitatea de as­­tăzi.

Timpul a favorizat schim­bă­rile, s-a făcut trecerea de la lu­mî­nare la lumină, de la sobă la cen­tra­lă electrică, de la preoți nepregătiți la duhovnici școliți, așa că o trece­re spre tehnologie n-ar a­vea cum să dăuneze și, în niciun caz, n-ar trebui să fie o corvoadă.

Un bec la marginea Iașului

Nici mănăstirea n-ar mai trebui să fie privită ca pe o fortăreață sau ca pe o „autoritate malefică”, zice pă­rintele. Ar vrea ca oamenii să o pri­vească în forma unei cărți des­chi­se, în care cei care intră trebuie să se rupă de păcate, nu de ceea ce le poa­te ajuta, precum informația. „Mul­tă lume are impresia că imediat ce ai intrat la mănăstire te-ai le­pă­dat de toate, ești într-o stare de plu­tire și te înalți la cer în miros de tă­mî­ie. Ești om firesc”, spune pă­rin­te­le, convins că imaginea asta au­ste­ră care i se atribuie cel mai frec­vent monahiei este doar ca să mai să­deas­că îndoială în sînul tinerilor care vor să se apropie de ea.

În viața monahală e ca la stoma­­tologie, preotul găsește stri­că­ciu­nea, o curăță, tratează, umple golul din ea și la final, cînd îi dă o formă, fa­ce dintele să arate exact ca la început. E­xact așa își imaginează părintele Ca­listrat legătura bisericii cu omul și nu vrea să cadă pradă în­do­ie­li­lor pe drumul spre finisarea acesteia.
La Vlădiceni, preotul și-a con­stru­­­it „un beculeț la marginea Iașului”, pe ca­re îl alimentează cu propria-i e­ner­­gie și credință pentru ca oamenii să gă­sească acolo de fiecare dată e­xact ce­ea ce caută. Printre cuvîntări și mîn­căruri exotice, părintele strîn­ge la un loc sufletele din mănăstire și le vor­bește asemeni copiilor săi. Că­­lu­gă­rul cu fes negru tras pe frun­te ex­cla­mă­ bucuros, cînd trece din pri­ma o­daie spre biserică, în timp ce mai prin­de cîteva cuvinte „nu pu­tem noi pricepe, cîte are părintele a spu­ne”.