Patimile suveranei născute de Europa

Copila cu „bucle aurii”, fermecată de micile extazuri cu parfum de fragi proaspeți, crescută sub umbrelele grele ale Reginei Victoria, a fost educată pentru un scop mai măreț decît cel al învățătorilor ei. Cu simțul datoriei al aceluia care se știe novice într-ale vieții gustate din miez, Maria a României a ascultat cu răbdare de vorbele celorlalți. Cu sufletul scindat în două secole a învățat de la oamenii unei întregi Europe că aristocrația e, de fapt, pentru cei mulți, și adevărata noblețe nu curge prin vene și nu se învață la Coburg, ci din gurile flămînde ale soldaților răniți. Războiul i-a șlefuit spiritul și l-a plămădit în caracter, iar Nando cel iubit a rămas pînă-n ceasul ultim prințul nostim și timid de la Curtea Kaiserului. Majestatea Sa n-a fost numai eroina Războiului de Intregire a Neamului, ci a oricui i-a aflat vreodată suflul poveștilor.

EDINBURGH – Pruncia lui Missy

„Întotdeauna am fost ciudat mișcată de tot ce era frumos. Orice în­tru­chipare a frumuseții, fie o floare, fie o femeie, o casă, un cal, fie o mi­nu­nată priveliște a naturii sau o zugrăveală, de cîte ori s-a apropiat de mi­ne frumusețea, am simțit că era un har dăruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul îl ursise ca să mi-l însușesc, cel puțin cu ochii, dacă nu și cu mîinile”.

Mariei de Edinburg, principesă de Saxa Coburg și Gotha i s-a scris des­tinul pe mătăsurile regale ale Marii Britanii, cu 25 de ani înainte de No­ul Secol. În 1873, Maria Alexandrovna, singura fiică a țarului A­le­xan­dru al II-lea al Rusiei, se căsătorise cu Alfred, duce de Edinburgh, și venise din îndepărtata Rusie să-și trăiască viața în Anglia.

Maria a fost dintotdeauna „o adevărată fiică a Evei” și pecetea pusă de Bunica-Regină, Victoria a Angliei, avea să o urmărească precum un ecou candid din îndepărtatul Eastwell, pentru restul vieții adulte.

Cu șirul chibzuit al gîndurilor mature, avea să-și amintească despre copilăria timpurie ca despre un lung șir al formării pentru o măreție promisă dintr-o instanță exterioară orînduirii lumești, deși pe atunci cu o adresă inexactă. Cert era faptul că educația tinerei principese în spiritul unei aristocrații a rigorii și a fastului șlefuit la muchie fină ajunse la rangul de cult anglo-rusesc.

Maria Alexandrovna, întruchiparea autorității și a dragostei pă­rin­tești deopotrivă, fu prima și cea mai influentă prezentă în viața principesei care creștea înconjurîndu-se de frumos ca o anticipare imperceptibilă a maturității marcante ce avea să urmeze. Cu sfiala unui prunc, în memo­riile sale, principesa de Edinburg invocă tumultul infantil cu candoare. „Bucuria mea se desăvîrșea prin faptul că știam să gust frumosul și în întreg, și tot atît de bine în amănunte. Măreția unei largi priveliști a mării sau a munților nu mă împiedica de a zări și de a iubi cea mai umilă floricică dintr-un șanț”.

De la cerbii care pășteau pe cîmpuri, pînă la „nespusa înfiorare de fe­ri­cire” de a ajunge la malul mării, la Osborne, după ce se retrăgea ma­rea, se întindeau „micile extazuri” ale copilei care intra în viață pe că­ra­rea unei căutări imperceptibile a frumosului în lumea palpabilă.

Ei și surorii sale Victoria Melita, sau Ducky, cum avea să rămînă veș­nic în inima reginei, le era dat să guste din fondantele cu gust de fragi proas­peți de la Curtea Țarului Rusiei, dar în aceeași vreme, se credea că este bine pentru dezvoltarea spatelui lor să stea culcate pe podele a­proa­pe un ceas în fiecare zi.

Osborne Cottage și Victoria a Angliei

Atmosfera cu puternice încărcături mistice în care s-a dezvoltat vi­i­toa­rea regină Maria, crescută de timpuriu în religia anglicană în pofida moștenirii ortodoxe de pe filieră maternă, a urmărit-o oriunde, de la Os­borne-Cottage, în nordul insulei Wight din UK, unde Regina Vic­toria a murit in 1901, pînă în timpurile marilor căutări ai fluturilor albaștri prin grădinile Palatului Buckingham.

Diana Mandache, istoricul care a îngrijit ultimile amintiri ale Re­gi­nei îi sintetizează tumultul artistic din pruncie. „Avea o imaginație de­bor­dantă și obișnuia să spună cu mare plăcere povești surorilor ei. A fost cres­cută și educată în epocă victoriană, cunoscînd opera lui Shakespeare de pe scenele din Londra și Coburg. Era de asemenea familiarizată cu o­pe­rele lui Goethe și Schiller. Dar mai ales era fascinată de poezia engleză a lui Tennyson, Shelley, Keats și Yeats”. Cu gingășie își amintește de o vizită făcută de Winston Churchill, în penultima decadă a secolului al XIX-lea, pe atunci, un băiețaș obraznic cu părul roșu și pistrui, care arăta un desăvîrșit dispreț pentru autoritate.

Dar, bineînțeles, cea mai de seamă personalitate care le reducea la pro­porții minime pe toate celelalte era bunica, regina Victoria. Cu ro­chi­ile ei de mătase neagră „cu puse de malacof, cu boneta albă de vă­du­vă, ce minunată și elegantă mică lady era! Tăcerea din jurul ușii mamei-mari te umplea de evlavie; ți se părea că te apropii de taina vreunui sanctuar”. Ca orice ființă obosită de muncă, Maria și-o amintește simțind ne­vo­ia să scape, timp de cîteva ore pe zi, de tăcerea „regalității” apartamentelor ei. De aceea, de cîte ori vremea îngăduia, își lua dejunul de di­mineața și ceaiul în grădină. Mai ales la Frogmore și la Osborne, „o văd sorbindu-și cafeaua cu lapte sub o umbrelă înfiptă în pămînt, de mă­ta­se «écrue», cu căptușeală și franjuri verzi”.

COBURG – Școala de regine

Fuseseră crescute într-un fel de rai al nevinovăției, ferite cu grijă de tot ce era viață reală; lumea noastră era înșelăciune, iar mama se întuneca dacă cineva încerca să ridice în fața noastră, fie măcar cu un deget „vălul zugrăvit” pe care cei care trăiesc îl numesc „viață”.

Copilăria Mariei a pîrguit și s-a sfîrșit pe țărmurile stîncoase ale Mal­t­ei, unde a locuit cu surorile sale din vara anului 1887. Acele mo­ment sînt prilej de invocare a veselei prietenii cu vărul George, pe atunci duce de York, care avea să devină intim confident al reginei, și unul din cei mai importanți ași din mîneca României în contextul intrării sale în război de partea Antantei.

Părăsirea mediului ludic și călduros al insulei din Mediterană a fă­cut loc unei tinereți de pregătire aproape austeră, în îngustul orășel german Coburg, unde alături de frații ei, Mariei de Coburg i-a fost impusă tre­cerea la confesiunea luterană și un regim strict al guvernantelor au­toh­tone și a unei pleiade de profesori care abia ofereau tinerelor prin­ci­pe­se răgazul unei tinereți. Scopul era „să smulgă din inimile noastre iubirea pentru Anglia și să ne transforme în germane”, invocă Regina în memo­ri­ile sale, anticipînd parcă iureșul ieșirii în societate ca o pradă nevolnică în fața lupilor cu sînge albastru.

„Am fost scoase în lume foarte tinere, cred chiar că eram la o vîrstă prea fragedă, căci ivirea noastră pe scena mondenă tulbură planurile altor mame de viță regală, care nu priveau cu ochi buni ieșirea în lume prea timpurie a prințeselor”.

Primul contact cu vița Sigmaringenilor fu la curtea Kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei, văr primar al acesteia. Împărăteasa Fredericka avea să-i spună la acea serată că „O prințesă care nu vorbește cu vecinii ei e o adevărată pacoste într-o sindrofie”. Iar în acea seară a a­mur­gului de secol avea să întîlnească pe prințul moștenitor al României, „un tînăr frumos și sfios, care încerca să-și ascundă sfiala rîzînd mereu”. Cum a ajuns Ferdinand să-i facă prințesei saxone propunerea de că­să­to­rie a rămas de-a pururi un prilej de uimire printre gîndurile sale așternute pe hîrtia amintirilor tîrzii.

Se pare că nepoata reginei Victoria, o prințesă a cărei unchi și veri o­cupau numeroase tronuri, întruchipa tocmai ceea ce toți doreau, „că­să­toria aceasta era ceea ce se cheamă un beau mariage”. Căsătoria des­chi­dea o ușă spre un viitor nou pentru o țară puțin cunoscută care se afla „un­deva la răsărit”, atît cît știa pe-atunci tînăra Maria de Coburg despre țara care avea să-i fie „atît de scumpă”.

SINAIA – Al doilea discipol al lui Carol

„Simt o mînă pe umărul meu, mă întorsei… Nando! Nando avea o inimă duioasă și-n ochii lui erau lacrimi. Nando mă înțelegea. Nu-și părăsise și el căminul pentru o țară îndepărtată care nu era încă a lui?”

Prințesa a trădat întotdeauna o luciditate statornică în enumerarea răs­­pîndirii ramurilor familiei de Hohenzollern în Europa, rostul și ra­țiu­nea fiecărui membru, la fel de fidelă cum fu propriilor arbori ge­ne­a­lo­gici, răspîndiți pe bătrînul continent.

O logodnă sub semnul unui romantism teatral, mimat de public, dar sim­țit profund de actori, care avea să o seducă pe prințesă îndeajuns ca pri­mul contact cu țara care avea să o găzduiască și să o adopte să fie crîncen, povarnic pentru cultul estetic exacerbat al Mariei. „Nando și cu mi­ne eram doi tovarăși iubitori, pășind spre o fericire fără seamăn, spre îm­plinire și desăvîrșire, sub zîmbetele binevoitoare ale acelora care a­veau să ne netezească drumul și să facă din viața noastră o neîncetată bu­curie”. Iar blajinul Nando o iubea cu patosul unei inimi prea fragile ca să nu cadă pradă farmecului cultivat cu chibzuință de frumoasa saxonă. Carol a prins ușor contur ca „der Onkel” al palidului Nando, cel care de-a pururi avea să atîrne ca o umbră a disciplinei spartane, militărești pen­tru spiritul plăpînd al moștenitorului de Hohenzollern.

Au trebuit să se supună unei întreite ceremonii, civile, catolice și protestante, pe 29 decembrie, 1892, iar în luna ianuarie a anului ce-a urmat, Maria a călcat întîia oară pe pămînt românesc. Ce a urmat, a fost un lung parcurs sinuos al încorsetării spiritului crescut sub falsele spe­ran­țe ­ale unei libertăți disimulate care ascundea o fermă educație pentru șefie. „Convorbirile cu Unchiul erau întotdeauna pline de învățăminte și, dacă uneori depășeau înțelegerea mea, vina era a mea, nu a lui. Îi plăcea să vorbească despre țara lui adoptivă. Își pusese toată energia, toată in­te­li­gența, toată iscusința politică și toată neasemănata lui destoinicie ger­ma­­nă în munca ce-și alesese pentru întreaga viață”. Și iubitul său soț, și Unchiul o sfătuiau pe tînăra Maria să nu cultive prietenii care ar putea să-i dăuneze într-o țară în care prietenii n-ar trebui să se cultive „din pri­ci­­na politicii, a geloziei și a intrigilor”.

Despre dăscălirea unui politician

Spiritul Mariei fu importat pentru a fi șlefuit la Casa Regală sub în­dru­marea regelui Carol care era unul dintre marii politicieni ai vremii lui. Atmosfera în care Maria a trăit de la vîrsta de șaptesprezece ani a fost îmbibată de politică. „Simt că zugrăvirea vieții mele n-ar fi exactă dacă n-aș schița pe cîțiva dintre cei cu care lucra Unchiul și n-aș descrie pe cîțiva dintre «miniștrii» de care se servea să ne înăbușe tinerețea”.

În România, politica era mereu în stare acută, lumea se cufunda în ea cu căldura firii latine, iar sentimentul pentru partid era aprig și intens. „Pe vremea Unchiului meu erau două partide bine definite: conservatorii și liberalii, dar printre conservatori era o tendință spre dizidență care dă­du naștere „Junimei”.

Ion Brătianu a fost singurul om sub patruzeci de ani care, datorită ca­li­tății lui în acel moment de Ministru al Comunicațiilor, avea voie să participe la viața cotidiană a prințesei, ba chiar să o însoțească în călătoriile a­cesteia prin țară. Maria își amintește de el în momentul pîrguirii sale la Curte ca fiind „ironic fără de răutate, chibzuit pînă la vicleșug, care nu lă­sa să scape nimic privirilor lui. Mișcările îi erau încete, indolente. Ni­cio­dată n-a prea dat atenție felului cum se îmbrăca. Pe acea vreme era cu gri­jă înăbușit de Dimitrie Sturdza, dar se vedea totuși în chip netăgăduit că avea să ajungă departe”.

Ceea ce l-a propulsat pe Brătianu în ochii viitoarei Regine fu faptul că niciodată nu a făcut greșeala de a o vedea ca pe o ființă neînsemnată și făcu înțeles de la început că pentru el, cel pu­țin, ea „exista și nu numai într-un sens al cuvîntului. Iubirea ce o simțeam amîndoi pentru România ne-a făcut să ne folosim de putința noastră de a munci și de a ne dovedi prin fapte patriotismul”.

COTROCENI – IAȘI, zbuciumul reginei soldat

„Fui înspăimîntată de cele ce văzui, dar totodată se născu în mine dorința fierbinte de a ajuta la alinarea suferințelor soldaților noștri. Se deșteptă în sufletul meu ceva ce nu simțisem pînă atunci, precum și o nețărmurită dorință de a fi de folos, o nevoie fără seamăn de a munci, ba chiar de a mă jertfi dacă va trebui și de a mă preda cu totul nevoilor poporului meu”.

În 1913 nu se dăduse nici o luptă, însă trupele românești, pe cînd se a­flau pe teren inamic, întîmpinaseră un dușman tot atît de cumplit ca tunul: holera. Maria cunoscu de aproape această grozavă molimă cînd a pornit înspre sud să viziteze soldații în spatele Crucii Roșii înșirate de-a lungul Dunării. Pînă atunci nu avusese nici o apropiere cu războiul, cu gro­zăviile cuprinse în el și cu epidemiile ce le provoca. „Nu mă pot opri de la a socoti contactul cu holera drept o cotitură nouă în calea vieții me­le. A fost prima mea inițiere cu suferința în înțelesul ei cel mai larg, lucru nedescoperit de mine pînă atunci”, mărturisea atunci.

În primii ani de război, Maria, deja instruită de viață pentru a fi ma­mă, dînd naștere a cinci moștenitori, Carol, Elisabeta, Maria, Nicolae și, mezina la vremea aceea, Ileana, se școli singură în arta unei filan­tro­pii care pornea din acele simțăminte tari care fac un om să se avînte î­nain­te cu elanul unui orb. Găsi în ajutorarea soldaților de pe front o mi­siu­­ne pe care o căutase poate mult timp înainte, în toate tumulturile su­fle­tești pe care le suferise mai mult între pereții bibliotecilor regale. Smulse astfel învoirea Regelui de a lua asupra sa administrarea lagărului de holerici din Zimnicea, unul din punctele cle mai de seamă în care a­veau să se adune soldații la întoarcerea lor din Bulgaria spre casă. Dar ab­ia apucă Maria să-i arate Unchiului roadele muncii sale.

Un zbucium puternic fu acela al morții năprasnice Regele Carol în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1914; „muri cu totul neașteptat în patul său. În vizită la Cotroceni, în ziua de 10 octombrie, dis-de-dimineață mă chemă la telefon prințul Știrbey ca să-mi spună că sînt regină… Eram aceeași femeie ca și ieri, însă mîine era despărțit de ieri ca prin tăișul unei să­bii, înapoi nu mai puteam merge, adăpost nu puteam găsi, pășeam de a­cum înainte în lumina orbitoare. Murise ceva, însă prin această moarte se născuse altceva, nemărginite răspunderi, dar totodată și nemărginite nă­dejdi de înfăptuire dacă ne dovedeam destoinici pentru munca noastră, da­că aveam putere să cuprindem în mîini ziua ce avea să vie”. Regina no­uă avea să creadă în cuvintele acestea cu patosul unui soldat în mo­mentul jurămîntului său.

Făurirea patriei

Atunci era la putere un guvern liberal sub președinția lui Ion Bră­tia­nu. Potrivit cu datina, Brătianu, ca prim-ministru, prezentă demisia lui și a guvernului, dar regele nu o primi, astfel încît noua domnie începu mînă în mînă cu liberalii. „Soțul meu și cu mine luaserăm hotărîrea să fa­cem cît mai puține schimbări printre demnitarii Curții, așa încît zgu­du­i­rea trecerii de la un regim la altul să nu fie simțită prea dureros. Bietul Nan­do! Eu știu tot ce a îndurat, am fost atît de intim amestecată în toate, aproape zi de zi”.

Intrarea României în luptă fu prilejul unui lung șir de lovituri de tun pentru Regina ce avea să plece din Iașul devenit reședință de război cu conștiința unei mutilări spirituale ireversibile. O recenzie a memoriilor sa­le din The Times Literary Supplement preciza că regina fusese „inima și sufletul apărării României în iarna amară și tragică dintre 1916 și 1917”, iar „țara care a adoptat-o îi este datoare cu multă gratitudine pentru neobositele eforturi în beneficiul răniților și-al bolnavilor”.

Dar trăirea supremă din mijlocul spitalelor pe care ajunsese să le iubească nu-i diminua în vreun fel durerea pierderii micuțului Mircea în ghearele tifosului exantematic din teribila iarnă a lui 1916, dramă pe ca­re o va reînvia cu constanță în paginile sale de jurnal.

Maria învățase gustul durerii, al mîrșăviei politicii și al disperării care crește ca un spin în jurul firilor slabe din rădăcina războiului. Impli­ca­rea Reginei în afacerile diplomatice ale vremii, schimbul perpetuu de scrisori cu prețuitul său văr, regele George al Angliei, și dulcea tovărășie a lui Ferdinand, cu care a format un cuplu de stîncă în fața vremurilor de restriște, au făcut momentul unirii în decembrie 1918 unul de bucurie atît de așteptată de popor, pe cît de imprevizibil pentru inima răpusă a Reginei.

BALCIC – Exilul și căutarea de înțelesuri

„De acum înainte nu vă voi mai putea trimi­te nici un semn; dar mai presus de toate, a­min­teș­te-ți Poporul meu că te-am iubit și că te bi­ne­cu­vîntez cu ultima mea suflare”.

Durerea pierderii lui Nando, mai puțin de un deceniu mai tîrziu nu a­vu chip de așezare. Pe umerii firavi ai lui Mihai, regele prunc, căzu po­va­ra țării de cîțiva ani întregite, simbolul angelic al monarhiei conduse de un Consiliu de Regență, acei mari suplinitori ai dezertării al celui de-al doilea Carol. Fiul risipitor s-a întors de la Paris în tîrziul lui 1930 in­s­ta­lîndu-se pe tron cu japca. Regina-mamă fu izgonită din viața politică, pre­cum un apendice care trebuia extirpat, influența sa tulburînd încă ma­rile decizii ale patriei întregite printre bandaje însîngerate.

O regină Maria răpusă de propriile eforturi s-a retras într-un exil au­to­impus, la finalul vieții, în vila sa de la Balcic, unul din locurile pe care le-a prețuit întotdeauna în țara ei adoptivă. În fotografiile vremii putea fi văzută purtînd pe cap un voal alb legat în manieră monastică, culoarea re­ginelor văduve. Resemnarea unui astfel de su­flet, cu conștiința luptei a­prige pe care a dus-o de­cenii de-a rîndul cu oamenii politici, cu figu­ri­le re­gale, pe front și cu propria inimă frîntă fu o soluție firească.

Ochii i-a închis în Camera de Aur a Peli­șo­ru­lui, însingurată de tot trecutul care i-a dese­nat în istorie conturul unui martir artistocrat.

***

Jurnalul capitalei de uzură

Buftea luni 5/18 septembrie 1916

Sînt disperată pentru că nu am putința să ajut cu nimic.  Simt că ar trebui să fac ceva, ceva cu folos, ceva energic. Dar ce poate face o femeie în războiul modern? Acum nu mai sînt timpurile eroice ale Ioanei D’Arc.

Buftea 13/26 septembrie 1916

Am venit devreme în oraș pentru a-mi vedea de spital. Abia so­sii, și începu iar spaima aeroplanelor. Din nou, cerul albastru se um­plu de bombe ce plesneau și iarăși moartea începu să cadă din văz­duh peste noi. Văzui ceva ce semăna ca o păsărică albă, sus de tot, pe cer. Cu aripile întinse, era aidoma simbolul străvechi al Duhului Sfînt, și din această pată albă aproape nevăzută, în chip de porumbel, în acest Taube, erau azvîrlite moartea și dezastrul asupra oamenilor nevinovați și asupra pașnicilor trecători.

Duminică 13/26 noiembrie 1916

În tren. Am intrat în necunoscut. Unde mă duc? Pentru cîtă vreme? Și de ce? Toată lumea e îngrozitor de tristă. Nu știm unde ne vom opri, nimic nu e hotărît. Niciodată în viața mea n-am plecat așa, în necunoscut. Tristă așteptare, cu multe lacrimi. Pe la vremea prîn­zului am ajuns la Grajduri, unde am rămas un răstimp, pe cînd Ba­llif pleca la Iași cu o locomotivă ca să cerceteze orașul și să vadă unde am putea găsi o locuință. Stranie situație în care nu mă așteptam să ajung vreodată!

Am petrecut aproape două săptămîni în tren, Ballif mergea me­reu la Iași pentru a găsi o locuință pentru mine și copiii mei. Ballif și cu ajutorul lui, căpitanul Georgescu, precum și neprețuita mea Frau Kopkow pregăteau pentru noi casa comandamentului militar din Iași, așa încît intrarăm în sfîrșit în stăpînirea noii noastre locu­in­țe.

Iași, sîmbătă 26 noiembrie/9 decembrie 1916

Zi rece. Nesfîrșit șir de oameni pe care a trebuit să-i primesc. Peste tot sînt vești rele, și cînd sînt rele veștile, cei fricoși încep să facă gălăgie.

Iași, 14/27 ianuarie 1917

Sosii la opt și jumătate, după ce făcusem noaptea drumul de la Zorleni la Iași. După cum m-așteptam, îndată ce călcai pragul casei, mă năpădiră iar toate necazurile: nu erau lemne în spitale, nu era hra­nă îndeajuns, doctorii și doamnele începuseră chiar să se certe. Plu­teau temeri de boli molipsitoare, pentru că era prea puțină rîn­du­ia­lă în izolarea bolnavilor. Cei bolnavi de boli infecțioase sînt în­ghe­­suiți la un loc cu răniții. Din pricina lipsei de lemne pentru în­căl­zit ca­merele, răniții se îmbolnăvesc și mor de pneumonie. Din același motiv, nu li se pot spăla rufele, nici găti mîncarea.

Deznădejdea este fără margini. Se simte lipsa unui cap în stare să poarte răspunderea chestiunilor sanitare. Din pricina grelei noastre situații, cu anevoie se găsește un om îndeajuns de destoinic pentru astfel de împrejurări. Știu că ar fi ceva de făcut, că ar putea și ar trebui să se facă ceva, dar mărturisesc cu toată smerenia că, în clipa de față, nu văd nici eu cum am putea ieși din încurcătură.

28 februarie 1917. Astăzi dimineață a sosit Știrbei cu vestea neliniștitoare că la St. Petersburg a izbucnit revoluția.

Bacău, marți 11/24 aprilie 1917

Am plecat devreme ca să văd defilînd cîteva companii de tunuri de munte, care au trecut prin fața mea împroșcînd noroi din toate bălțile de pe străzile Bacăului.

Generalul Averescu are aici comanda, iar soția lui, neîntrecută or­ganizatoare, a făcut minuni în ciuda împrejurărilor cît se poate de gre­le. N-aș putea pomeni de toate spitalele pe care le-am inspectat, pot să spun numai c-am străbătut kilometri și pe unde mă duceam, împărțeam bomboane, țigări, cruciulițe și iconițe. M-am dus să vizitez un atelier înființat de doamna Averescu pentru femeile care-și au soții pe front.

Iași, 1/14 noiembrie 1918

Cel mai de seamă moment petrecut în aceste săptămîni de aș­tep­ta­re a fost sosirea unei delegații din Transilvania și Bucovina, care ve­nise să declare că țara lor e una din vechiul regat – țara mamă. Memoriul adus regelui din partea bucovinenilor suna cum urmează:

„Congresul bucovinenilor, înfățișînd azi puterea supremă a țării, a votat în unanimitate unirea veșnică și necondiționată a Bucovinei, în granițele ei istorice, cu Vechiul Regat Român. Mulțumim atotpu­ter­nicei pronii cerești pentru că ne-a fost dat să vedem răzbunată, du­pă o lungă și dureroasă așteptare, nedreptatea suferită de țara noas­­tră acum 144 de ani. Mîndri de a preaslăvi pe Majestatea Voastră ca pe dezrobitorul nostru și purtătorul tuturor durerilor noas­tre, rugăm să fie ocrotiți sub sceptrul Majestății Voastre, în­no­dînd iar firul rupt de un veac și jumătate. Fie ca Majestatea Voastră să reînvie fala domniei lui Ștefan cel Mare.

Prezidentul Congresului Bucovinei

Iancu Flodor”

Transilvania, Bucovina! România Mare!

Alexandra PANAETE