Prof. univ. dr. Gheorghe Iacob: Iașul reprezintă sacrificiul fondator pentru soarta României

Vechii separatiști ieșeni profețiseră un destin de spațiu izolat socio-politic și plin de oameni săraci, care nu din dragoste, ci din neputință nu-l părăsesc. Găsesc în „Iași, memoria unei capitale”, un volum mare cît un ceaslov, coordonat de Profesor univ. dr. Gheorghe Iacob, discursul lui Gr. T. Popa, din 1931: „Ieșenii fac tot ce le stă în putință pentru a reduce orașul lor la o așezare anacronică și dezinteresul central se amplifică infinit pe malurile Bahluiului. (…) Mîndria Ieșeană este numai în vorbe (…). Indolența cu care se privesc problemele și faptele privitoare la viața Iașului este proverbială. (…) Nimic mai caracteristic decît felul cum evoluează Moldovenii plecați din Moldova. Ardelenii, de pildă, oricît s-ar găsi ei în București sau în Vechiul Regat, ei se simt mai întîi Ardeleni și pe urmă bucureșteni. Moldovenii, din contra, întîi se simt bucureșteni și pe urmă… iată că sînt moldoveni.” „Caracterul ieșenilor” era, în ochii lui, alături de politica centralistă, bucureșteană, „cauza decăderii” acestui oraș. Dar dacă acest caracter n-ar fi o cauză, ci o reacție la pierderea identității de capitală și dacă orașul acesta ar fi o ființă, astăzi, ca și atunci, nu știu cîte dintre simptomele cronice post-traumatice, i-ar lipsi: apatie socio-economică, lipsă de încredere în semeni și în viitor, reacții hiper-sensibile sau, dimpotrivă, lipsă de reacție la propria istorie, disociere și viață simbolică hrănită prin pendularea între auto-idealizare și auto-vicitimizare. „Dar elita ieșeană a înțeles cu luciditate nevoia sacrificiului”, îmi spune profesorul Gheorghe Iacob. Îl ascult cu bucuria ipohondrului încredințat de doctor că-i sănătos.

A intrat în oasele Iașului un complex de oraș refuzat, încă de pe vremea lui Cuza?

Trebuie avut în vedere că ieșenii sînt cei care au avut inițiativa Unirii, iar nu neapărat de pe poziția unor locuitori ai unei țări secundare. Dacă faci o analiză comparativă între Moldova și țara Românească, se vede limpede că în Evul Mediu, Moldova reprezenta o putere mai mare decît țara Românească. Există fel de fel de statistici care arată forța Moldovei și forța Iașului. Dar politicienii moldoveni, împreună cu cei munteni, de altfel, și, de asemenea, împreună cu cei ardeleni, au înțeles că în contextul european de la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd a fost primăvara popoarelor și acestea și-au propus să creeze un echilibru între stat și națiune, orientarea unionistă reprezenta un curent internațional și absolut necesar supraviețuirii românilor. Generația de la 1848 a fost nu numai una generoasă, dar și foarte conștientă de ceea ce se întîmplă în lume. Am făcut o analiză statistică a primilor 100 de oameni care au condus România, de la 1859, pînă la Al II-lea Război Mondial și am observat că dintre aceștia, 75 aveau studiile în afară, fie liceu și facultate, fie numai facultatea.

Neagu Djuvara aprecia în mai multe rînduri că Unirea s-a aflat sub „oblăduirea” Masoneriei, ca organizație înființată în secolul XVIII pentru a limita influența Bisericii, a spori puterea laică și, implicit, definirea statală.

Știu că s-au făcut cercetări și în România, și în Paris, dar nu s-au găsit documente care să ateste apartenența lui Cuza la vreo lojă masonică. Mie mi-a plăcut răspunsul lui Alexandru Paleologu, la o întrebare de felul: „Ce mai face Masoneria?”. „Din cînd în cînd, se întîlnește pentru a lua o masă bună”, a zis. Tot ce pot spune eu cu certitudine e că Unirea s-a produs prin concursul unor oameni care cunoșteau bine Europa și care este traseul idealurilor istorice. Politicienii moldoveni au știut de la bun început că Iașul se va sacrifica. N-a fost nici un complex de țară de mîna a doua, care din pricina vreunei inferiorități, să aleagă calea unionistă. A rămas în istorie fraza lui Kogalniceanu: „Chiar dac-ar crește iarba pe ulițele Iașului, noi tot trebuie să facem Unirea ”. Erau, deci, perfect conștienți de consecințe. N-a crescut iarbă, dar foarte mulți au plecat de-aici, la București. În primul rînd, au părăsit orașul familiile boierești, iar apoi, mulți intelectuali. Au plecat pînă și cei de la Junimea. Iar pe lîngă aceștia, încă mulți oameni din clasa de mijloc s-au strămutat în noua capitală. Totuși, Iașului a rămas al doilea oraș al țării. Trebuie reținut că întotdeauna, Carol I, care l-a vizitat de 18 ori, îl numea „Iași, a doua capitală a mea”.

Sensul global al istoriei era cel al Unirii

O capitală susținută numai la nivel declarativ.

E adevărat, la nivel declarativ, dar astfel, s-a păstrat memoria importanței acestui oraș. Nu este puțin lucru, cum pare la prima vedere, fiindcă această recunoaștere simbolică participă la întreținerea dezvoltării culturale a unui spațiu. Iașul a devenit un centru cultural, în special, prin Universitatea de aici. Iar în plan spiritual, Mitropolia are un rol primordial. Să nu uitam că, prin tradiție, patriarhul pleacă de la Iași. În plus, prezența Junimii a creat un mediu de efervescență a gîndirii critice, meditative ori speculative. Așa cum am spus de mai multe ori, Iașul are toate avantajele unui oraș mare, fără a avea și dezavantajele unui oraș mare. Și în același timp, are toate avantajele unui oraș mic, fără a avea dezavantajele unui oraș mic. Aici există avantajele orașelor mari, dar acestea nu sufocă individul, așa cum se întîmplă în general. S-a format în Iași o anumită stare de spirit propice dezvoltării intelectuale, care te apără de „bolile virale” specifice mediilor aglomerate, ce-absorb sau izolează individul. Eu am locuit șase ani în București și am experiența aceasta, în care am văzut cum orașul mare te atomizează, nepermițîndu-ți să te simți integrat. Acolo ești tu și atît! Singurele conexiuni se formează, eventual, cu instituția în care lucrezi. Nu este vorba numai despre sentimentul singurătății, ci despre acea stare de conștiință restricționată și restrictivă, unde orizontul existenței devine foarte strîmt. Iașul este mare, dar fără să te înghită și fără să te închidă. Aici nu te refugiezi și nu te delimitezi de oraș ca să-ți formezi o constelație intelectuală, ci dimpotrivă, atmosfera orașului te invită să te creezi, permițîndu-ți să-ți dezvolți o conștiință în același timp, individuală și integrată.

Acest spirit al locului se sprijină însă pe Iașul previzionat de separatiști – slăbit din punct de vedere economic, financiar și social, mai mult „veteran”  al Unirii, decît „erou”.

Ca să fie mai limpede problema separatistă, faceți o analiză comparativă cu ce se întîmplă în Republica Moldova. Acolo, în anii ’90 au apărut voci care susțineau în mod teoretic unirea. Dar tot acolo sînt foarte mulți oameni care nu-și doresc în ruptul capului o unire cu România. Fiindcă asta ar însemna pierderea statutului de stat suveran și independent, iar aceasta ar antrena pierderea privilegiilor unor elite politice și economice. Așa era și în Moldova de dinaintea lui Cuza. Au fost oameni lucizi, la urma urmei, care au înțeles că Unirea va aduce cu sine anumite dezavantaje pentru elita Moldovei. Și-atunci s-au opus. Dar pe de altă parte, cei care au înțeles necesitatea sacrificării Iașului, au fost mai mulți, mai lucizi, mai determinați și mai puternici. Evident că putem găsi argumente și pentru cei care considerau că unirea Moldovei nu este benefică pentru aceasa, dar în fapt, sensul global al istoriei era cel al Unirii. Este vorba de un sens al istoriei internaționale, astfel încît formarea statului-națiune românesc din secolul al XIX-lea și desăvîrșirea lui după Primul Război Mondial nu este o întîmplare locală, ruptă de evoluția generală a lumii. Pentru mijlocul secolului al XIX-lea, istoria generală poate fi privită prin raportare la cea a Italiei și Germaniei, iar pentru începutul secolului al XX-lea, trebuie avute în vedere unificarea și desăvîrșirea Poloniei, Cehoslovaciei, Austriei, Iugoslaviei, Ungariei, etc., adică dinamica de ansamblu a Europei.

Politicienii secolului al XIX-lea cereau aproape disperat Bucureștiului să se inspire din evoluția Germaniei, ale cărei orașe n-au fost handicapate de unire.

Da, dar sînt situații diferite.Noi nu ne putem compara cu Germania, fiindcă în spațiul german, în secolul al XVIII-lea, existau 300 de principate. La mijlocul secolului XIX, înainte de 1848, mai erau 34 de principate. În spațiul românesc, însă, au fost mereu trei țări. Nu ne putem compara c-un stat care a avut dintotdeauna ceea ce noi am numi astăzi, o politică federală. La noi, chiar dacă au existat provincii, precum Bucovina, tradiția medievală este a trei țări, iar nu a 300 sau 40 de principate. La noi n-a existat un principat al Dorohoiului, altul al Vîlcei și-așa mai departe. Apoi, o inspirație germană era greu de adoptat în condițiile în care România s-a format după modelul centralizat francez. Iar acest model are bune și rele, iar unele dintre efectele negative se simt pînă astăzi.

Moldovenii pleacă în București, la fel ca românii, în Statele Unite: uitînd de unde vin

Dimitrie A. Sturzdza aprecia într-un discurs, că Iașul ar fi putut să aleagă un domn din vechile familii, pe care să-l impună apoi la București, astfel încît unirea să se facă mai lent, dar Iașul să-și păstreze puterea de influență, în loc să se sacrifice pentru un deznodămînt mai rapid.

Aici apar, desigur, două perspective. Cea pesimistă arată că orașul acesta a avut o decădere continuă după Unirea din 1859. Este singurul oraș din România care pînă la Primul Război Mondial, nu a avut creștere de populație. Toate celelalte au crescut. Galațiul, Brăila, porturile dunărene au avut o creștere demografică foarte mare. Apoi, Iașul a decăzut din punct de vedere economic și nici în perioada interbelică n-a dus-o prea bine. Atunci au crescut în special orașele din Transilvania. Deși sînt voci care spun că unirea din 1918 a fost un „dezastru” pentru Transilvania, în fapt, majoritatea orașelor din Transilvania s-au dezvoltat atunci mai mult decît cele din alte regiuni. O refinanțare a Iașului a început abia în perioada socialistă, prin acele planuri de dezvoltare teritorială. S-a făcut industrie, ceea ce-a fost catalogat de unii ca un „dezastru”, dar asta e altă problemă. Fapt este că în 1990, ne-am întors, într-un fel, la perioada de dinainte de Al II-lea Război Mondial. Astfel, anumite dezamăgiri au determinat oamenii de cultură de la Iași să se gîndească dacă n-ar fi fost posibile și alte căi. Dar, în același timp, Iașul nu putea să joace rolul Bucureștiului. Acesta era un oraș mai mare și mult mai bine plasat din punct de vedere geo-politic. Iașul era prea aproape de granița țaristă. Rușii ar fi ajuns aici în jumătate de oră, călare. Asta a făcut ca din capul locului, Bucureștiul să fie declarat capitală. Apoi, bineînțeles, a primit și investițiile importante, ceea ce a făcut ca ritmul de dezvoltare a Bucureștiului să crească. Ceea ce se întîmplă și în prezent.

Ar fi putut Iașul să păstreze „ o putere din umbră”, prin influență?

A păstrat o foarte importantă influență din punct de vedere intelectual. Afirmarea financiară, însă, ține de dimensiunea politiclui, pînă la urmă, iar guvernele se făceau la București. Junimea și prezența unor reviste puternice precum Convorbiri Literare, au făcut, totuși, din acest oraș, un centru al intelectualității și spiritualității românești, chiar dacă nu și unul financiar. Dar aici se mai întîmplă ceva: mulți oameni de valoare moldoveni au plecat în București, precum Titu Maiorescu, Sadoveanu și alții. Dacă privim comparativ, observăm că mulți ieșeni pleacă în noua capitală după 1859, pe cînd, după 1918, clujenii nu au același comportament – ei fac un soi de navetă și nu se mută cu totul la București.

Clujenii nu se mută la București după Unire, dar nici Clujul nu era capitală înainte de Unire. Credeți că ieșenii suferă o pierdere de identitate, ei nefiind oamenii Iașului, ci ai „Iașulului -capitală”?

Este foarte posibil ca acest comportament să izvorască dintr-un anumit complex, nu știu. Dar diferența de atitudine a intelectualității ardelene în raport cu cea de la Iași este evidentă. Ardelenii, chiar și în prezent, au o altă atitudine. E o chestiune foarte interesantă cum s-a configurat acolo o formă de naționalism sănătos. Fiindcă moldovenii și acum pleacă în București, la fel cum pleacă românii în Statele Unite ale Americii: uitînd de unde vin. Așa cum în străinătate, mulți evită să spună că sînt români, la fel, în București, mulți evită să spună că sînt moldoveni.

C-aici s-au dezvoltat aîția oameni de spirit, este rezultatul unei alchimii locale

Discursurile politicienilor locali din perioada interbelică evidențiau deseori lipsa și de respect, și de interes a ieșenilor, față de procesele politico-administrative, de parcă, odată cu pierderea statutului de capitală, și-ar fi reprimat tot ce avea legătură cu vechea lor viață.

Aici apare și teritoriul alunecos al etno-psihologiei, în care eu nu sînt specialist. Este evident, totuși, că mentalitatea românilor în raport cu modernizarea trebuie înțeleasă și din prisma faptului că sîntem latini, ba mai mult, latini cu sînge slav, în vreme ce toți latinii din Europa au sînge germanic. Așadar, sîntem latini cu sînge slav și ortodocși, pe deasupra, ceea ce iarăși ne deosebește de alte popoare, care, catolice sau protestante fiind, au o altă atitudine față de modernizare. Trebuie să ținem cont că în Evul Mediu, am fost șerbi în proporție de 70%, adică țărani fără drepturi. Dacă ne gîndim c-am trecut și prin comunism, vedem c-avem în istoria noastră, destule elemente mai puțin compatibile cu modernizarea. Din această perspectivă, fie că ne place sau nu, moldovenii, față de munteni ori ardeleni, păstrează o mai mare densitate a acestui „preparat istoric”. Adică avem mai mult sînge slav, sîntem mai mulți credincioși practicanți, orientați spre un anumit tip de spiritualitate, și așa mai departe. Pînă la urmă, această raportare la modernizare ține de eficiența implementării proceselor de dezvoltare. Noi sîntem mai înclinați spre meditație, spre valorile idealiste ori transcendentale, cu o gîndire speculativă și imaginativă. Astfel încît, nu poate să te mire cînd privești pe o hartă culturală, că în Moldova găsești spațiul de formare al lui Iorga, al lui Enescu, Sadoveanu și ceilalți. Nu vreau să induc impresia că celelalte zone ale țării nu ar fi propice pentru dezvoltarea personalităților intelectuale, fiindcă mari oameni de cultură s-au aflat și în Ardeal, Transilvania, ori Muntenia, dar mă refer la „densitatea ” acestora în spațiul moldovean. Faptul c-aici s-au dezvoltat Eminescu, Creangă și atîția alții, ca oameni de spirit, este și rezultatul unei alchimii locale, despre care vorbeam la început. Pînă la urmă, omul este chimie.

Oamenii de cultură din anii ’30 sesizează adesea „adormirea” ieșenilor și faptul că oamenii de-aici par să se fi retras într-o viață atemporală, fără să-și mai dorească să se atingă de politică.

Aceste discursuri trebuie înțelese contextual. Ele sînt marcate de o mare deziluzie. Dacă te uiți mai ales peste cele din anii ’30, par c-au fost scrise ieri. și atunci a fost criză, și atunci efortul Bucureștiului a fost de a consolida provinciile unite cu țara, astfel încît s-a acordat o mai mare grijă Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și chiar Basarabiei. În acest context, evident că Iașul se afla pe un plan secund, dacă nu chiar mai jos. În plus exista această preocupare – uneori chiar excesivă- pentru centralizare. De exemplu, mulți profesori plecau la București și veneau la Iași numai ca să-și țină orele. Erau așa numiții „ambulanți”. Cunosc bine istoria Universității și pot spune că s-a dus o luptă efectivă împotriva ambulanților, care veneau să fie profesori cu ora la Iași, ei locuind, profesînd și avîndu-și viața în București. Evident că au fost multe frustrări. Această acalmie a moldovenilor, menționată în discursurile oamenilor de cultură, este semnul unei dorințe disperate de-a forța elita politică ieșeană să fie mai activă. Fiindcă aceasta din urmă, trebuie s-o recunoaștem, era un pic boemă. Teodoreanu și ceilalți trăiau într-o lume a polemicilor, a vieții petrecute altfel decît în restul cercurilor politice – și de aceea se și povestesc atîtea anecdote despre boema Iașului din perioada interbelică.

Spiritul critic românesc e cel care pleacă din Iași

Această atmosferă boemă nu a dus tocmai la abandonarea Iașului de către politicienii activi, care s-au strămutat în București, părăsind acest spațiu al visării?

Este adevărat că pînă la urmă, politicianismul a rămas o chestiune a muntenilor și-a ardelenilor. Noi nu prea avem exemple de politicieni ieșeni care să se fi afirmat la București, deși cei care au ajuns acolo, au ajutat Iașul și Universitatea. Gheorge Brătianu, de exemplu, a fost un intelectual de mare ținută. Ei bine, n-a reușit să se afirme în plan politic. Pînă la urmă, a plecat la București ca profesor.

Nu același lucru se poate spune despre Iașul-capitală, din care a plecat, odată cu Unirea, Kogălniceanu.

Într-adevăr, de la Cuza și Kogălniceanu, Iașul nu a mai dat politicieni foarte buni nici pînă azi. Aceasta este poate vina moldovenilor. Dar poate este și efectul echilibrului de putere care s-a creat în țară. Această situație este valabilă și pentru perioada de după ’90. Spuneți-mi cîți miniștri a dat Iașul în ultimii 20 de ani și cîți miniștri a dat Clujul. Dacă ne uităm numai la Ministerul Învățămîntului, observăm c-a aparținut liniei Clujului aproape în totalitate. De la Iași a fost doar Ungureanu, ca ministru la Externe și Adomniței, la Educație. În rest, nimic! Este normal? Nu-i normal! Și cred că este și vina noastră, a ieșenilor și moldovenilor. Totuși, eu consider că oamenii sfințesc locul și într-un fel, putem vorbi despre un spirit critic românesc, care e spiritul critic plecat de la Iași. Nu întîmplător, Junimea s-a format în Iași. Nu întîmplător, Convorbirile Literare au apărut tot la Iași. Nu întîmplător, Viața Românească a fost tot în Iași.

Românii au nevoie să se „deștepte”

Iașul pare o mamă, care după ce-oferă o zestre genetică valoroasă și nouă luni sănătoase, își dă copiii spre adopție.

Aici există un climat efervescent al gîndirii, al trăirii și-al nașterii curentelor culturale, ideologice ori politice. Nu întîmplător, la Iași a apărut mișcarea de stînga din România Modernă și nu întîmplător, mișcarea de dreapta, tot la Iași a apărut. Este vorba despre un anumit climat foarte benefic dezvoltării sistemelor de idei. E adevărat că aceste curente s-au produs într-un anumit context, dar este foarte interesant cum atît ideile prielnice spiritului liber, cît și cele de naționalist-extremiste se coagulează tot aici.

Nazismul, de pildă, a apărut și prin concursul nefericit al unei politici de stat care a refuzat să recunoască meritele celor care-au luptat pentru cauza națională în Primul Război Mondial. Oamenii care se sacrifică și se văd apoi ignorați, fie se revoltă, fie se retrag din lume.

Poate că există, într-adevăr, și la noi un complex al sacrificiului. În „Iași, Memoria unei Capitale” se găsește redat un memoriu al cererilor ieșenilor din 1866. Ei îi cereau lui Carol I, printre altele, să stea aici șase luni. Exista, evident, o anumită frustrare izvorîtă din conștiința calității orașului și-a elitei căreia acest loc i-a dat și îi poate da naștere. Dar istoria nu iartă. Istoria vine cu imperativul politicului, iar acesta nu ține cont uneori nici de stări sentimentale, nici de realități culturale. Iar acest sacrificiu a reprezentat o șansă pentru România.

O șansă păstrată și pe termen lung?

Da, desigur că și pe termen lung. Mă uitam de 1 Decembrie la o emisiune televizată și ascultam cum unul dintre colegii mei, istoric, spunea că nu crede că peste 100 de ani se va păstra aceeași dată pentru sărbătorirea Zilei Naționale. După părerea mea, alegerea imnului „Deșteaptă-te, Române!” și stabilirea Zilei Naționale pe 1 Decembrie reprezintă unul dintre puținele lucruri bune făcute după ’90, firește, în afară de aderarea la Uniunea Europeana și la NATO. Fiindcă „Deșteaptă-te, Române!” amintește de crezul redeșteptării Europei și-a românilor din secolele XIX- XX, al cărui mesaj cred că este valabil în fiecare zi. Românii au nevoie să se „deștepte”, chiar dacă este o formulă cam directă. Apoi, la 1 Decembrie s-a desăvîrșit unitatea României, iar data aceasta are cea mai mare încărcătură simbolică pentru istoria noastră. Se unise Basarabia în martie 1918, se unise Bucovina în noiembrie 1918, iar la 1 decembrie, s-a unit Transilvania. Nu putem găsi o zi mai importantă decît aceasta, reprezentativă pentru definitivarea unității noastre statale. Revenind, cred că începuturile din 1859 ale acestui proces de definire statală reprezintă un moment extrem de important pentru întreaga noastră istorie.

Universitatea este piatra de temelie

Ce s-ar fi întîmplat dacă momentul 1859 ar fi arătat altfel?

Istoria nu se face cu „dacă”, dar dacă Iașul nu s-ar fi sacrificat, în clipa de față, n-ar fi existat un stat numit „România”. Fără Unire, n-ar fi fost Independența. Fără Independență, n-am fi avut Regatul. Dacă n-am fi avut Regatul care să consolideze România prin concursul unei dinastii străine, n-am fi avut nici Marea Unire din 1918. Asta înseamnă că Moldova, probabil ar fi fost acum în spațiul sovietic, alături de Basarabia. Transilvania ar fi fost în continuare cu Ungaria iar Muntenia, ori ar fi fost un mic principat, ori ar fi avut o altă soartă, ca principat întegrat spațiului balcanic. Repet, eu mă feresc de acest „dacă”, care nu are ce căuta în istorie, dar „dacă” n-ar fi fost unirea din 1859, nimic nu s-ar mai fi întîmplat. Evenimentele s-au produs ca bulgărele de zăpadă, antrenîndu-se unele pe altele. Prin urmare, fie că ne place ori nu ne place, Iașul reprezintă sacrificiul fondator pentru soarta României.

Iașul, ca centru cultural și spiritual, este rezultatul unei negocieri între Iași si București, a domeniilor de influență?

După știința mea, nu se păstrează vreun document în legătură cu o negociere purtată într-o astfel de formă, pe puncte, în așa fel încît să se „împartă” domeniile de inflență între București si Iași, după Unire. Era evident că Iașul urma să aibă un rol mai important din punct de vedere spiritual. Nu întîmplător aici s-a făcut prima Universitate, prin decizia lui Cuza și-a lui Kogălniceanu. Nu întîmplător, aici s-a construit Mitropolia. Și în prezent, catedrala de la Iași este cea mai mare construcție ortodoxă din România. A fost un efort de a compensa, dar nu rezultatul unei negocieri directe. Dacă se citește tot ce-a spus Carol I despre Iași, devine clară o astfel de atitudine, compensatorie. S-au dorit și compensații materiale. Prea puține s-au primit, dar au existat compensații simbolice.

Politicienii ieșeni erau nemulțumiți tocmai din pricina acestei discrepanțe, între recunoașterile declarative și compensațiile efective, materiale. Se menționa la un moment dat că nici măcar 1% din bugetul național nu fusese acordat Iașului, după pierderea statutului de capitală.

Exista și atunci, ce-i drept, această modă, de a transmite statele financiare generațiilor următoare. Dar, fără a exagera, influența și puterea date acestui oraș, de către Universitate, sînt deosebite. Una dintre dimensiunile specifice ale Iașului este aceea că se constituie, nu ca oraș care înglobează o Universitate, ci ca oraș construit în jurul Universității. Universitatea îi dă pecetea – și firește că nu mă refer la Universitatea de azi, ci la cea din secolul XIX, care avea toate domeniile- Științele, care apoi au format Politehnica, precum și Medicina, pînă în 1948, și Agronomia, pînă la Al II-lea Război Mondial. Rolul acestei Universități este al pietrei de temelie pentru Iași, fiindcă pînă la Primul Război Mondial, cel puțin, elita politică se suprapunea cu elita intelectuală. De Iași sînt legate numele lui Emil Racoviță, Spiru Haret, H. Coandă, G. Emil Palade. La Iași au fost profesori Grigore Moisil, Horia Hulubei, George Călinescu și alții. Trebuie remarcat că 17% dintre membrii Academiei Române provin de la Universitatea din Iași.  Învățămîntul, Biserica și Armata reprezentau instituțiile fundamentale ale statului. Iar acestea erau puternic dezvoltate aici. Pe Copou, de exemplu, se afla școala de Militari, unde a învățat și Carol al II-lea. Inițial, această școală a fost mutată la București, în urma Unirii, dar au existat îndelungi stăruințe să fie reînapoiată, ceea ce s-a și întîmplat. Să nu uităm că Iașul a fost capitală de război, adică într-o perioadă foarte tulbure. Aici a locuit Ferdinand, în actualul Muzeu al Unirii. Familia regală se afla în clădirea care acum este Palatul Copiilor. Senatul era în Aula Universității, iar Camera Deputaților, la Teatru. Brătianu locuia unde este Radio Iași, acum. Aici au venit delegațiile de basarabeni, bucovineni și ardeleni, la Palatul Regal. De aici a plecat armata spre Chișinău și Cernăuți. Iașul aproape că și-a recăpătat aura de mare capitală în Primul Război Mondial, într-un moment de restriște. În plus, și-a dovedit valoarea! În capitolul „Iașul, capitala rezistenței pînă la capăt” este redată scrisoarea lui Iorga în care își exprimă admirația față de acest spațiu pe care, spune el, puțini îl cunoșteau înainte, deși n-ar trebui să fie nici un român care să nu fi trecut măcar o dată în viață, prin Iași.

Ne-am plictisit de-a mai ocupa ministere și ne-am apucat de meditație

Iorga vorbea elogios despreacest oraș, care era totuși unul ce nu fusese întărit prin politici administrative pentru a putea constitui de facto o a doua capitală și care, încă o dată, se epuizase pentru cauza națională.

Este adevărat că Iașul a fost transformat în capitală peste noapte și aici s-au refugiat enorm de mulți oameni, iar nu numai reprezentanții instituțiilor și Armata, care oricum depășeau, ca să spun așa, „gabaritul” orașului. Atunci a crescut populația de la aproximativ 100 de mii de locuitori, la aproape 300 de mii. S-au tăiat pădurile din jurul Iașului, inclusiv o parte din pădurea Copoului, pentru a se depăși iarna grea. Iar din cauza foametei, au dus-o mai bine cei care au plecat din oraș, pentru a se muta prin județ. Iașul a făcut totuși față acestor vitregii. La sfîrșit însă, pentru a trasa foarte schematic ce ajunsese orașul, aș putea pomeni imaginea Universității din momentul plecării reprezentanților oficiali, înapoi la București. Clădirea îi fusese transformată în comandament militar. Era efectiv, distrusă! Laboratoarele, sălile, totul era distrus în ea! Iașul a suferit foarte mult în urma Primului Război Mondial. A apărat cauza națională, dar din punct de vedere economic, a fost un oraș devastat! Alt sacrificiu care a fost uitat poate din cauză că, în general, românii știu foarte puțin din istoria Primului Război Mondial.

Iașul are străluciri de meteor. E efervescent în situații de criză, se comportă eroic în momente traumatizante ale istoriei, după care intră în acalmie.

Într-un fel, e vina elitei politice, care este perfect compatibilă cu stilul românilor, în ansamblu. Uitați-vă, de exemplu, la un meci de fotbal. Românii pot juca foarte bine, dar într-o singura repriză. În a doua repriză, ori se bucură, ori se plictisesc. Nu avem capacitatea, ca români, de a duce un lucru pînă la capăt. Iar din păcate, noi, ca ieșeni sau moldoveni, cred că avem în noi ceva mai concentrat acest spirit național. Nu reușim să avem continuitate în ambiții. E foarte probabil că dacă am fi avut continuitate, am fi avut și puterea, mereu, de a ne impune în plan politic. Dar noi considerăm politica o chestiune aproape jenantă.

O politică în care intelectualii s-au simțit ignorați a devenit una „acră” pentru Iași?

Dar din păcate, în Istorie, factorul politic decide. Iar în situații de criză, politicinenii de la Iași au decis bine. Și în 1859, și în Primul Război Mondial. Dar în perioadele de desfășurare a istoriei, ne-am plictisit și ne-am retras, găsindu-ne alte treburi intelectule, îndreptîndu-ne fie spre meditație, fie spre scrierea istoriei – fiindcă nu întîmplător aici s-au scris și Istoria Iașului, și Istoria Universitații. Noi ne-am jucat rolul, ne-a ieșit bine, ne-am demonstrat forța și valoarea, apoi ne-am plictisit de-a mai ocupa ministere. Dacă am vedea cîți bani a dat Ministerul Învățămîntului, în ultimii 20 de ani, Clujului, în raport cu Iașul, ne-am speria! Iar această situație e simptomatică. Și-n alte domenii e la fel! Eu mă feresc să generalizez, dar este în aceasta o atitudine care ne caracterizează întreaga istorie. Iar ieșenii au, într-adevar, o mare recalcitranță față de puterea politică. Un mare profesor ieșean din perioada interbelică, Ștefan Zeletin, spunea: „Nu mă duc la liberali, că pute-a brînză!” Adică nu-l interesa nimic din ceea ce înseamnă precupeție, negoț sau alte dimensiuni care țin de acea dinamică economică, pe care o considera mai puțin demnă pentru înălțarea ființei umane. S-a dus la Partidul Poporului, pe care-l considera mai intelectualizat. Această repulsie a ieșienilor față de standardele înguste ale politicii generale nu-i o chestiune nouă.

În felul acesta, Iașul nu riscă să oscileze între auto-glorificare și auto-victimizare?

Eticheta de „auto-glorificare” e puțin exagerată. Este evident a dacă faci o listă a orașelor țării, fiecare consideră despre sine că a avut un rol foarte important în istorie. Se găsește pe listă și Alba-Iulia, care chiar a avut un rol foarte important, că acolo s-a încoronat Ferdinand în 1922; se găsește și Craiova cu ”Hora Unirii” a lui Aman, și Focșaniul, care a fost oraș de graniță, și Galațiul lui Cuza, și Clujul împreună cu Aradul, care sînt importante pentru unirea din 1918, și Cernăuțiul, și Chișinăul, și tot așa. Toți au argumente reale. Dar, după opinia mea, Iașul are cele mai multe argumente care-l așază, dacă nu pe primul loc, cel puțin printre primele orașe ca rang de importanță în procesul edificării statale. Spun aceasta pentru că aici a venit Mihai Viteazul în 1600 și s-a proclamat domn al țărilor unite. Aici a fost ales Cuza. Și tot aici era prezent Ferdinand, în 1918, iar delegațiile de basarabeni, bucovineni și ardeleni tot aici au venit și-au prezentat proiectele pentru unire.

Cu mințile luminate, chiar fără hale în spate, poți aduce bani

Iașul se simte eroic, dar nu mai puțin, și victimă.

Că Iașul n-a mai continuat să fie important și după consumarea unor evenimente istorice capitale, asta ține oarecum și de faptul că în istorie nu contează mereu numai cine o face, ci și cine o scrie sau o comentează. De multe ori, politicienii au uitat sau au vrut să uite de importanța acestui oraș. Este perspectiva îngustă a Capitalei asupra „provinciei”. Printre dezavantajele efective, s-ar vedea o cronică subfinanțare, care a pornit din momentul mutării capitalei la București. De asemenea, tot de atunci, n-a mai fost un pol economic de atracție. Dar Iașul a păstrat totuși un climat intelectual deosebit. Orașul acesta te predispune să poți scrie și istorie, și poezie, și matematică. Într-un fel, șansa Iașului de după ’90 ar putea consta în capacitatea elitei intelectuale locale de a transforma orașul într-un centru financiar. Ar putea deveni și-un centru turistic, dar asta ar presupune să fie mai bine legat de celelalte zone ale țării. Este clar că principala pierdere, pe care am suferit-o ca oraș, a fost economică. Dar putem recupera ce-am pierdut acum 150 de ani, dacă vom insista în direcția dezvoltării financiare prin anumite domenii de cunoaștere și servicii: calculatoare, finanțe-bănci, și așa mai departe. Cu minți luminate, chiar fără hale în spate, poți aduce bani. Fiindcă, un oraș mare trăiește prin idei și prin bani. Noi, idei avem, dar cu banii nu stăm chiar așa de bine.

Elitele păstrează ca un athanor, conștiința identității

Spațiul acesta al ideilor pare uneori să fie apanajul unul loc care se ferește simptomatic de istoria concretă, pentru care a trecut prin foc, care l-a dezamăgit și care nu-i mai trebuie.

E adevărat că ieșenii au păstrat un sentiment al decepției, vechi de decenii. Că în 1859 a făcut un mare efort, care a fost uitat, că a renunțat la statutul de capitală și niciodată nu s-a simțit efectiv recunoscut pentru sacrificiul său. Că în timpul războiului, iarăși a dat dovadă de eroism și iarăși asta s-a uitat. Că a făcut un efort pentru întreaga națiune, dar a rămas doar cu pierderile, după război. Evident că a existat această frustrare, care s-a menținut pînă la al Doilea Război Mondial. Iașul și-a păstrat, însă, identitatea culturală, foarte consistentă, indiferent de perioada istorică. Orașul acesta și-a conservat mereu conștiința menirii sale istorice. Așa cum elita din 1859 era conștientă de rolul acestui oraș, așa cred că și astăzi, elitele sînt conștiente de rolul de-acum al Iașului.

Menirea de-a fi centru cultural?

Și asta, dar mai e ceva. Spunea, la un moment dat, Ionel Brătianu că sînt adevăruri în istorie care, dacă nu se repetă, se uită. Iașul are această putere de a afirma și a întări adevărurile istorice care nu trebuie uitate. Poate că anumite segmente ale populației ieșene nu le țin minte. Am fost în Ardeal acum niște ani și-am văzut cum moții de-acolo, oamenii de rînd, erau foarte legați de momentul ’48. Aici, dacă întrebi, abia de mai știe cineva ce reprezintă anul acesta. Dar pe de altă parte, în momentele de cumpănă ale istoriei, atunci cînd adevărurile identitare devin importante și eficiente, apelezi la „bătrîni”. Elitele sînt cele care păstrează ca un athanor conștiința identității, menținînd-o latentă în perioadele de dezvoltare și eliberînd-o în momentele de criză, precum cele de-acum. Iar aici există o astfel de elită, foarte bine pregătită. Iașul are menirea istorică de-a fi turnul de control al identității naționale românești.