Oamenii bolniței

„Fusese o destrăbălată”, murmu­rau cei care îi luaseră sicriul de lîn­gă zidul Bisericii „Sfîntul Spi­ri­don”. Trecuseră mai bine de 20 de ani de cînd se afla acolo, închisă în metal și în sticlă. „O sinucigașă”, se gîndeau alții, măsurînd din ochi ca­vo­ul aflat la granița pămîntului sa­cru. Dar chipul ei, așa cum se ve­dea acum înăutru, era neatins, precum al sfintelor. „Maria Obre­no­vici, 3 au­gust 1832 – 4 iulie 1876”, atît scria pe cavoul iubitei lui Cuza, ca­vou pe care avea să se sprijine apoi monumentul închinat martirilor nea­mu­lui.

În vreme ce Maria era stră­mu­ta­tă de pe domeniile Spiridonului, acolo unde încă din 1754 călugării îngrijeau pe cei pedepsiți cu boală de Dumnezeu, se înființa a II-a Cli­nică de Chirurgie. Începuse seco­lul al XX-lea și se năștea aici, într-un avanpost de 40 de paturi, cîte avea Serviciul Chirurgical al Spi­talului „Sf. Spiridon”, școala ce­lor care se vor lua la trîntă cu voia Domnului, dirijați de bisturiul lui Ernest Juvara. Își dăduse licența în Paris și, timp de șase ani, cît s-a aflat aici, a avut vreme să cer­ce­te­ze care sînt cele mai potrivite in­stru­men­te de pătruns în trupurile oa­me­ni­lor, fără a-i vătăma. În 1912, cînd pleacă în București, colegii lui ști­au deja că l-au cunoscut pe unul din­tre primii oameni din lume care știa că oasele frînte pot să se miște din nou. E drept, nu spunea „Ri­di­că-te și mergi”, dar înțelegea că aș­chiile de os pot fi reunite prin fire ori plăci metalice, astfel încît să se înt­re­geas­că la loc. În chiar anul ple­cării sale, chirurgia experimentală se năștea în cealaltă clinică spiridoniană. Acolo, Amza Jianu, un tînăr de abia 31 de ani, opera purtînd mă­nuși de cauciuc, bonetă, halat și mas­că. Dacă ar fi vrut cineva să-l pri­veas­că chiorîș, nu i-ar fi fost greu să rîdă de chirurgul ce-avea preten­ții de puritate, mai ceva ca preoții, în timpul liturghiei. Era primul om din țară care opera în veș­minte com­plet sterile.

Puterile Sfîntului

Dar cel care-avea să fie conside­rat creatorul școlii de chirurgie din Iași abia din 1913 va conduce aceas­tă Clinică. Ion Tănăsescu se-n­tor­cea și el, tot din Paris, în 1907, du­pă ce se specializase în Viena și Ber­lin. Publicase deja destule articole ști­ințifice, iar pentru documentare, era gata să analizeze și cîte 140 de disecții, înainte să tragă concluzii. „Pu­țini elevi așa de bine dotați am întîlnit în cursul carierei mele” , îi scri­a anatomistul Perinier, din Pa­ris, pe certificatul de practică. Re­ce, distant și calm în orice situație, Tănăsescu pășea pe holurile Spi­ta­lului Spiridon ieșean în aceeași vre­me cînd la celălalt spital „Spi­ridon” al epitropiei, dar din Boto­șani, ajun­geau de urgență cei grav răniți în Răs­coala de la Flămînzi. Zilele tulburi ale Spiridonului aveau să înceapă odată cu „chestiunea ță­rănească”. Dar pînă cînd să piardă spitalul 38 000 de hectare, odată cu reforma agrară, trebuia să treacă un război mondial orchestrat de-o epi­demie de tifos. Spital-mînăstire, avea în 1914 peste 64 de mii de hec­tare de teren arabil și 23 de mii de hectare de pădure. Stațiunea Slă­nic Moldova tot a Spi­ridonului era, vreo nouă clădiri nu­mai în Iași, pod­gorii și terenuri îm­pînzite în toată Moldova, toate îi aparțineau. 1400 de salariați și 840 de bolnavi pu­teau fi cu ușurință pri­miți pînă cînd s-a-nfăptuit moderni­zarea. Tifosul și războiul erau însă pî­nă și pentru icoana făcătoare de mi­nuni a Sfîn­tu­lui Spiridon o în­fricoșare.

Praf și cenușă

Isac Niculae Apoteche, medic in­tern și chirurg, începea să nu-și mai vadă capul de treburi în sa­loa­ne­le sale. Acum, războiul sufoca re­clamațiile care de-atîtea ori i se iz­bi­seră între ochi. În 1898, I. Ve­res­cu îl acuza pe el și toată catedra de chirurgie. „Toți angajații de la cate­dra profresorului Scully sînt ji­dani ne­împămînteniți”, „dența” acela. Ve­nise vremea să arate cît de pă­mîn­tean și de român e la capul bolnavi­lor și-al refugiaților. Toate școlile erau pre­făcute-n spitale. Din sa­loa­ne­le Sfîn­tului, surorile medicale ori chirur­gii plecau, pe rînd, la apelul Crucii Roșii, să tragă cu dinții de viața de­lor de pe front. Florica Cer­nă­tes­cu era încă studentă. Lucra ca intern și ca extern în Clinicile Spiridonului cînd a fost mobilizată să se-ngrijeas­că și de pacienții pătrunși în Spita­lul Crucii Roșii. S-a obișnuit atunci să nu doarmă, să zîmbească și, mai ales, să creadă. Mîngîia uneori scri­so­rile pe care le primise de la cei în­torși către viață sub veghea ei. „Sfa­turile Dv. Duduie, le voi urma cu cea mai mare Sfințenie.”, îi transmi­tea D.C. Botez, „fost suferind al mă­celului din 1916”. Cînd se va mă­ri­ta cu Gr. T. Popa, i le va arăta, deo­po­trivă cu Medalia de Onoare, pri­mi­tă din partea Ministerului de Răz­boi al Franței.

În timpul măcelului, Spitalul și-a spart zidul de-a dreptul, astfel încît să poată intra cohortele de bolnavi so­siți direct cu tramvaiul. Isac fu tri­mis la Dorohoi. Vedea peste tot mizeria și-și aminti de vremea cînd nu era „domn’ doctor”, ci „jidan”. Avea să „se-npămîntenească”, pînă la urmă. Își dorea să fie incinerat. Peste 30 de ani, dorința i se va împlini, la mij­lo­cul altui război mondial.