Cele patru vămi ale regelui Ferdinand

Mîinile lui lungi și fine ca un lujer de iris erau potrivite mai degrabă să ridice pocalul împărtășaniei sau să le țină tainic și strîns pe ale iubitei, decît să mînuiască sabia războiului. Fiindcă în inima lui Nando se cerea cultivată doar bunătatea, ca o floare rară de Gențiană cum numai în mica sa grădină cu plante din Sinaia și în cea din spatele castelului din Sigmaringen putea să crească, la adăpost de lume. Însă, sub comanda lui „der Onkel”, datoria i-a impus mereu să-și înfrîngă spiritul și să-și pună tremurul inimii la presat în ierbare. De cîte ori și-a smuls cîte o petală din sine, Ferdinand a făcut-o în tăcere sau reluînd, ca într-o bîlbîială, vorbele celorlalți. În fața poporului său adoptiv, eticheta regală nu-i îngăduia Întregitorului să arate cum clocoteala șerpilor înnebuniți îl macină pe dinăuntru. De mic – renegatul de pe urmă al dinastiei de Hohenzollern – fu­se­­se învățat că a trage cu pușca în vulturi este un semn de noblețe și că sacrificiul pînă la capăt este singura alegere îngăduită unui rege.

ÎNTÎIA VAMĂ: PACEA

Pe cînd era cu puțin trecut de 20 de ani, fiul prințului Leopold de Ho­henzollern și al Antoniei, infantă a Portugaliei, luă calea lebedelor. Așa ajunsese tînărul bălai de origine germană, cu mustața răsucită puțin dea­supra buzei, din domeniul seniorial din Sigmaringen, în cîmpiile Du­nării, să-și croiască rostul unei vieți în serviciul unei țări străine.

Băiatului, care era născut pe 25 august 1865 dintr-un fericit amestec de sînge albastru, îi era dragă tăcerea. Nu i se potrivea rolul de con­du­că­tor din pricina nodului în gît care i se punea numai la gîndul unei vorbe ros­tite în public. Cînd se intimida, Nando se trăda „după o oarecare pa­loa­re în jurul nasului său de o supremă aristocrație”, avea să evoce regina Maria. Mersul șovăitor, aproape pieziș „ca și cum umărul său stîng s-ar fi scuzat pentru ceea ce umărul drept este silit să facă”, nu-l recomandau ca pe un stăpînitor care și-ar putea impune gesturile de autoritate. U­re­chi­le prea mari, întoarse spre înafară și croite ca o pîlnie, erau în măsură să stîrnească rîsul sau batjocora celor din popor. Însă prințului moștenitor Ferdinand, nepot al lui Carol I, devenit mai apoi rege al României, nu îi era sortit să se poată bucura, mai apoi, de înjosirea celorlalți. Tî­nă­rul se supunea de bună voie, de copil, ordinelor pe care i le dădeau pă­rin­ții și instructorii. După cum unul dintre puținii prieteni ai lui Nando, Martha Bibescu, avea să povestească, „suferea de hidoșenia sentimen­te­lor pe care le provoca. Nu era făcut să devină acea mașinărie bună să-i umilească pe cei mari, cum este un monarh. Nu era născut pentru a fi rege”.

Cu toate acestea, de-abia dat jos din banca din rîndul întîi al am­fi­tea­trului Universității din Leipzig, unde și-a continuat studiile începute în Tübingen, își promite că „voi fi român din tot sufletul meu, chiar dacă no­ua mea patrie îmi cere lucrurile cele mai greu de făcut”. Pe vremea a­ce­ea avea „niște ochișori șiret sclipitori și șmecherește zîmbitori”, însă tre­nul care îl ducea spre România nu era menit a-i răpi doar prietenii și zi­lele neștiutoare de restricții, ci îl purta spre locul unde va fi decojit de foile identității sale, ca o ceapă. Fiindcă țara adoptivă i-a cerut, pe rînd, toa­te sacrificiile.

A DOUA VAMĂ: SUFLETUL

La trei sau patru ani după ce părinții săi îl acceptaseră pe Nando la succesiunea pe tronul României, prințul moștenitor se afla în grija un­chiu­lui său autoritar, Carol I. Martha Bibescu își amintește că, de Cră­ciun, cîndva în preajma anului 1891, în cadrul unei întîlniri cu miniștrii, Ferdinand le făcu semn că vrea să le arate ceva, în apartamentul său. După tonul misterios, aceștia și-au închipuit că avea să fie vorba de un lucru foarte important. „Dar mare le fu dezamăgirea cînd pătrunseră în ca­binetul de lucru: prințul le arătă, pe masă, un mic pom de Crăciun plin cu jucării și zaharicale, răspîndind o lumină strălucitoare. Brăduțul, cu po­doabele lui, fusese trimis din Sigmaringen de buna prințesă Antonia – aceasta era minunea, emoționantă pentru el, pe care avusese naivitatea să le-o arate”. Pentru această naivitate, tînărul prinț avea să plătească pre­țul batjocorei, iar de atunci, la vederea bradului de Crăciun, avea să plîn­gă numai în intimitatea palatului său.

Blestemul ascultării

Învățase că în misiunea ce avea să și-o asume nu este vreme și loc pentru cultivarea florilor inimii. Loc pentru poiana plină cu frumusețe nu se găsea decît în pictura făcută de mama sa, pe care a ținut-o pe tot parcursul domniei sale pe birou. Aceasta a înțeles-o, mai pe urmă și prin spulberarea iubirii suave ca o poezie pentru Elena Văcărescu. Interzisă prin Constituție, dragostea s-a risipit prin resemnarea prințului. Nando a acceptat să-l lase pe unchiul său să hotărască în locul lui în această privință, ca și în multe altele.

Mireasa îi fu aleasă, după cum se cade, dintre cele de neam străin și în­tru iubirea de țară. Cea care i-a devenit soție era tînără, puternică și neîn­duplecată, de aceea Ferdinand a trebuit „să fie gata să împace orice neînțelegere se ivea între mine și bătrîn. Pentru dînsul era un rol greu de jucat și rău răsplătit pentru că adesea se găsea între ciocan și nicovală”, va mărturisi Regina Maria. Nu de puține ori, Ferdinand avea să-i zică tainic „eu mă născusem ascultător. Luptele nu se potriveau cu firea mea. Tu erai întotdeauna plină de neînfrînat avînt; bucuria vieții îți era puternică, așa că nu ai fost strivită; îți pria împotrivirea. Dar simt că în mine s-a frînt un resort; cu mine nu era nevoie să fie cineva atît de aspru, fuse­sem crescut într-o neștirbită închinare față de datorie, pe cînd tu… ai crescut în voia ta și atît”. Se îndîrjea cînd era tratat cu asprime și severitate, dar această asprime îl făcea să se autodisprețuiască și-i crea stări de disperare.

Rare erau clipele cînd răzbătea vreun sentiment din pieptul lui Ferdinand. Era atît de sensibil încît îl indispunea și o privire neprie­tenoasă dar, dacă avea ceva pe suflet, nu o spunea ni­mă­nui. Maria a devenit cu vremea singura care îi des­prindea din ochii albaștri gîndurile, fără a-i pre­tinde însă nici o confesiune: „Ferdinand avea ne­voie adesea să fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și nădejde. În ceasurile de îndoială găsea în mine o încredere de oțel, pe care singur n-o avea”. Cînd o dată, în anii de dinaintea de Primul Război Mondial, în perioada neutralității României, era judecat de ziarele vremii ca fiind laș și lipsit de fidelitate pentru poporul său, se spune că Nando ar fi avut o izbucnire: „Pentru că sînt rege, oamenii cred că pe mine nu mă impresionează ni­mic. Ciudat este că nimănui nu-i trece prin minte că eu sînt doar om, un om, o făptură din carne și sânge ca oricare altul!”.

Galop printre flori

Închis în sine ca-ntr-o cochilie de fildeș, concentrat, calm și grav, a­păsat de regalitate ca de-o haină prea grea, Nando se întorcea către sine și era fericit numai atunci cînd deschidea pentru vizitatorii particulari co­morile dulapurilor din biroul lui: cărțile de botanică. Atunci firea sa se pres­chimba și devenea o ființă volubilă, spontană și radioasă. Era menit să instruiască, nu să comande. „Dragostea lui pentru lumea plantelor era așa de pătimșă, încît pînă și la manevre, cînd regimentele erau în repaus, se cățăra pe pantele Carpaților în căutarea unei plante rare”, avea să e­vo­ce Eugen Wolbe, într-o carte dedicată Întemeietorului României Mari. Mai mult, se zice că prințului îi plăcea să se întindă pe iarbă lîngă ostașii lui și să le vorbească îndeaproape, ca un camarad.

Florile erau puntea prin care cei doi soți ajungeau unul la altul și în vremuri de restriște, în plimbările din grădina de la Sinaia sau din preaj­ma Iașului. „Cînd eram cu el printre flori, atunci întinerea, știa să rîdă și să petreacă și nu mai avea acea privire plină de griji care mă îndurera”, își va aminti Maria. Regelui nu-i plăceau precum soției sale, galopurile pe un cal nărăvaș în plină ploaie. Prefera ținerea de mînă la adăpostul unei trăsuri. Timidului rege îi repugnau balurile și recepțiile, care nu e­rau în acord cu firea lui contorsionată pe dinăuntru. După nașterea copiilor, se bucura totuși să îi vadă că își consumă energia după pofta inimii.

A TREIA VAMĂ: IDENTITATEA

Regele Ferdinand a rămas în istorie ca un rege slab, căruia îi erau proprii ezitările sau „dansul printre ouă”, după cum obișnuia Regina să le numească. Unul condus din umbră de mai carismatica și îndrăzneața sa soție, care îi trimitea bilețele cu sugestii în timpul ședințelor de la Par­lament sau Consiliilor de Coroană. Un erudit care își ascunde su­pe­rioritatea, întristat de întinderea avantajului său, un impostor din u­mi­lință. Un rege împins în deciziile sale la momentele cheie de voința celor din jur. Un comandant fără vocație, aflat mereu într-un conflict interior care mocnea în el însuși și-l devora, dar care a reușit printr-o deosebită dis­ciplină de-a pune interesele țării sale adoptive mai presus de fire, să or­doneze ca nimeni altul soarta. Încă de la început, pentru Ferdinand, „norma mea de conștiință a fost aceea de a face abstracție de mine în­sumi, de a nu vedea decît România, de a nu mă gîndi decît la ea, de a nu trăi decît pentru ea. În mine s-a încins lupta între conștiință și inimă. Conștiința a învins”, avea să afirme acesta printr-un discurs la Iași în iarna lui 1917.

Hohotul prințului moștenitor

Martha Bibescu vorbea despre momentul unei defilări a trupelor prin fața regelui Carol I prin preajma anilor 1890. În fruntea cavaleriei se afla prințul Ferdinand, pe atunci inspector general al acesteia, și toată lumea stătea să-l vadă trecînd pe moștenitorul tronului. „Dar cînd veni mo­mentul să pornească în galop, să-și întoarcă pe jumătate calul și să ajungă în fața regelui, cu sabia ridicată pentru a da onorul, acest călăreț mediocru nu izbutește să facă manevra simplă pe care au făcut-o toți generalii î­na­intea lui. Pe asfaltul acoperit cu nisip, calul alunecă și se rostogolește pe pămînt, tîrîndu-l și pe călăreț”. Nimeni nu credea că acest mediocru va fi conducătorul suprem al armatei și regele care va împlini visul ro­mâ­nesc al unirii într-o singură națiune.

La depunerea jurămîntului de credință, după moartea tatălui, pe 11 octombrie 1914, glasul i se frînse în timp ce citea primul mesaj adresat na­țiunii, iar toți l-au putut auzi plîngînd în hohote. Legenda spune că in­tervenția proaspăt încununatei Regine a fost cea care i-a redat glasul și în­crederea în sine.

Întoarcerea împotriva țării sale

Cînd va fi reușit cîștige inima poporului său, avea să fi trecut deja pe lîn­­gă și prin moarte. După ce se vindecase de febră tifoidă, obrajii lui Fer­­di­nand arătau scobiți, părul blond i se preschimbase într-unul ce­nu­șiu, iar ochii străluceau imobili între pleoapele înroșite. La vremea aceea, Nan­­do își purta barba ca de voievod român, iar mustățile le avea în­găl­be­nite din pricina fumatului țigărilor groase de foi. Fruntea îi era brăz­dată de timpuriu, fiindcă doar dragostea și datoria jurate României îl o­bli­gaseră să moară pentru el însuși de mai multe ori. Mai întîi, se că­să­to­ri­se cu o protestantă, ba chiar fusese excomunicat de papă din sînul Bi­sericii Catolice, fiindcă își botezase copiii în religia ortodoxă, după cum im­puneau legile statului român – el, care fusese crescut de mama sa în gra­nițele strînsei credințe catolice, ascultînd în fiecare duminică o li­turghie intonată special pentru el de către un capelan al Curții.

Apoi, inspirat de voința populară, a trebuit să intre în război împotriva țării sale natale, Germania, deși purta încă însemnul prusac pe sabie. „Vedeam de mult că ceasul se apropia și că Nando nu putea fi scutit de în­grozitoarea jertfă. Încercai, cu toată dragostea mea, să-l ajut să pri­veas­că în față cea mai mare durere a vieții lui: lupta împotriva țării sale na­ta­le, împotriva fraților lui, a prietenilor lui, a tot ce iubise și crezuse, a tot ceea ce fusese tinerețea lui, amintirile lui, dragostea lui. Într-adevăr, a fost o jertfă covîrșitoare, dar a făcut-o pentru că, înainte de orice, el era regele țării și un bun român, și ajunsese să creadă și el că așa e cel mai bi­ne”, a scris în memoriile ei Regina Maria. Din punct de vedere ge­ne­a­logic, Ferdinand a fost ucis – numele i-a fost șters din catastiful Ho­hen­zollernilor. La Sigmaringen, familia a arborat doliul, ca și cum ar fi murit. Lui Petre Carp, care a încercat să descurajeze intrarea în război a României împotriva Puterilor Centrale și de partea Antantei spu­nîn­du-i „Sire, nu-i putem învinge pe Hohenzollerni”, i-a replicat cu cea mai amară dintre ironii „Vă înșelați, domnule Carp, deja ați învins unul”. În a­prilie 1917, regele avea să declare că „dacă ar fi să aleg din nou, aș ac­țio­na exact cum am făcut”.

„Vedeam de mult că ceasul se apropia și că Nando nu putea fi scutit de în­grozitoarea jertfă. Încercai, cu toată dragostea mea, să-l ajut să pri­veas­că în față cea mai mare durere a vieții lui: lupta împotriva țării sale na­ta­le, împotriva fraților lui, a prietenilor lui, a tot ce iubise și crezuse, a tot ceea ce fusese tinerețea lui, amintirile lui, dragostea lui. Într-adevăr, a fost o jertfă covîrșitoare, dar a făcut-o pentru că, înainte de orice, el era regele țării și un bun român, și ajunsese să creadă și el că așa e cel mai bi­ne.” – Regina Maria

Crîncene au fost încercările din timpul războiului, fiindcă inamicul mobilizase nu șapte, ci patruzeci de divizii. Cu armata nimicită, cu trădarea Rusiei, sacrificiile regelui păreau prin primăvara lui 1918 ca fiind în zadar. Însă, după cum a consemnat Regina Maria în jurnalul ei, „sîntem fericiți și înduioșați cînd vedem cît de mare e popularitatea lui Nan­do. În ciuda neizbînzii războiului, el e acum prețuit și iubit de po­po­rul său. Au înțeles în sfîrșit cît le e regele lor de cinstit și leal. Chipul în ca­re a împărtășit cu ei toate nenorocirile, fără tînguire, le-a cîștigat dra­gos­tea inimii lor”. În cei doi ani pînă la victoria aliaților, cînd Bu­cu­reș­tiul fusese ocupat de trupele dușmane și capitala fusese mutată la Iași, „regele Ferdinand îndură înfrîngerea cu o măreție sufletească ce nu-i pu­tea veni decît de la o forță supranaturală. Aceasta forță l-a dus, din tortu­ră în tortură, pînă la cea mai uimitoare izbîndă pămîntească”. Pînă la capăt, Regina s-a opus acceptării condițiilor de pace care ar fi însemnat sfărîmarea visului de întregire și zădărnicia sacrificiilor. Surse ale vremii spun că nici cînd a intrat în București, în fruntea trupelor, ca Întregito­rul, aclamat fiind de capitala eliberată, regele nu era fericit. „Călare, a­lă­turi de regină, în ziua aceea glorioasă, el era trist. Din acest cuplu inegal – el cu bustul atît de scurt, ea atît de înaltă –, lumea nu o vedea decît pe ea, și încă de departe”.

ULTIMA VAMĂ: FIUL DINTÎI

Odată cu înfăptuirea Marii Uniri, pe 1 decembrie 1918, patimile lui Ferdinand nu se sfîrșiră. Devenise regele țăranilor, cel care înfăptuise reforma agrară. Mai mult, reușea să țină luptele politice departe de a primejdui soarta țării și să-și facă prieteni peste graniță, pentru a evita niște durități necugetate. Însă nu avea să fie scutit de a plăti ultima vamă din viața sa.

De trei ori, prințul moștenitor Carol, întîiul născut al lui Ferdinand, re­nunțase la coroană, punînd în primejdie stabilitatea tronului din pricina schimbătoarelor sale iubiri. De asemenea, toată lumea știa că prințul își părăsise comandamentul pe cînd Regele încă nu acordase îngăduința retragerii trupelor. Astfel, el se revoltase împotriva tuturor legilor pe care tatăl său le respectase cu sfințenie toată viața. Într-o zi de decembrie 1925, la presiunea guvernului, Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia va rosti decăderea din drepturi a moștenitorului, act aprobat în Par­la­ment pe 4 ianuarie 1926. Acest fapt coincide cu exilul fiului pe care și tatăl și poporul îl iubeau nespus.

Testamentul unui resemnat

Pe 2 iunie 1925, Regele Ferdinand și-a făcut testamentul. În 1926, Mar­­tha Bibescu a consemnat, cu o răceală dureroasă: „a trecut un an de cînd și-a sacrificat fiul, iar regele va muri, cu măruntaiele sfîșiate de acel rău care-i roade multă vreme pe cei ce-i ucide: cancerul. Tu­moa­rea e publică, toate secrețiile sînt analizate în ziare, mizeria ne­fe­ricitului trup e peste tot, a devenit subiect de conversație. Apropiații lui se întreabă dacă știe că va muri și toți se miră că suferă atît de puțin, că pare aproape vesel, deși e muribund”.

La începutul primăverii lui 1927, Regina a pus să i se întindă regelui bolnav un cort, afară pe pa­jiște. Seara era dus înapoi pe pat în camera sa, iar fiindcă somnul în­tîrzia să apară, îi spunea îngrijitoarei: „Soro, proba­bil că nu o să-mi mai văd niciodată fiul”. Nici cu Papa nu avea să se mai vadă pentru a obține împăcarea cu acesta. Capelanul curții i-a dat ultima împărtășanie. A dorit să fie înmormîntat cu uniforma de general de cavalerie, deși fusese ridicat la rangul de mareșal, „căci cu gradul acesta am petrecut anii cei mai fericiți ai carierei militare”.

***

Cu prilejul ultimei lor întîlniri, Martha Bibescu l-a găsit pe Rege cu cei doi cockeri negri la picioare. Au răsfoit împreună cărțile în care erau re­produse toate speciile de gențiane și regele i-a spus că în toată Ro­mâ­nia, numai undeva în Poiană, se găsea o specie care crește peste tot în Sigmaringen, pe povîrnișurile muntelui Etzel. La ieșire, pe Martha a întrebat-o deodată o doamnă: „Regele își dă seama că va muri?”. Aceasta a surîs aspru: „Eu nu știu… ar trebui să-i întrebăm pe cîini”.

***

Pe limba plantelor rare

Ferdinand știa că cele mai de preț cunoștințe ale sale ar fi dis­pre­­țuite de cei din jurul său. Fusese învățat și obișnuit cu lipsa de în­țe­legere a celorlalți și nu dorea a jigni pe nimeni cu erudiția sa. „Toa­tă osteneala pe care și-o dau oamenii pentru a-și scoate în e­vi­den­­ță știința el și-o punea în a și-o ascunde”, scria Martha Bibescu. Pentru că el purta lucrurile știute în taină la reverul inimii, nu voia să riște să le piardă și pe acestea arătîndu-le profanilor.

În cursul unei călătorii în Dobrogea a trebuit să întîlnească un bo­tanist care strîngea plante pentru a se lansa într-o pasionantă în­și­ru­ire de nume latinești, care i-a făcut să rîdă pe cei din suita lui. „Cît de mult îi plăceau plantele sălbatice! Era pentru el mai mult decît un ca­priciu, o înclinație sau o manie trecătoare: era o adevărată pasiune, perfect rațională. Cunoștințele sale depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție”, își amintea aceeași apropiată de el prințesă.

Greacă s-a aflat că știa abia la vizita săpăturilor din Istria, conduse de profesorul Vasile Pîrvan. Atunci, Regele s-a lăsat antrenat în citirea unei inscripții. A trebui să îl întîlnească la Paris pe abatele Mugnier (n.r. o figură celebră în mediile aristocrate franceze) și să aibă cu el o întîlnire privată pentru a mărturisi că știa ebraică. De ar fi fost de față mai mult de două persoane, pesemne că s-ar fi ferit s-o spună. Tot din întîmplare s-a aflat că îi citea pe Tolstoi și Dosto­iev­ski în rusă. Arareori se trăda și atunci doar față de străini care îi cîș­ti­gaseră treptat încrederea. Ambasadorului Franței, domnul de Bi­lly, care se pregătea la un moment dat să părăsească Bucureștiul pen­­tru a merge la Tokyo i-a vorbit despre meritele poeziei japoneze în com­parație cu poezia lirică chineză. Nu, Nando nu era un taciturn, doar că prea plinul sufletului său nu găsea spații îndeajuns de curate să se reverse.

***

Răgaz în mijlocul poporului

Se spune că, într-o noapte de după înfăptuirea Marii Uniri, trenul re­gal a oprit într-o stație din Banat. În vreme ce garda sa se culcase deja, Regele era încă treaz. A deschis fereastra vagonului și privea dus pe gînduri în întunericul gros de afară. Deodată au început să pîlpîie niște lumini, să se aprindă o seamă de felinare și făclii să lumineze în întuneric. Populația satului și a localităților învecinate a inundat gara pentru a-l vedea – poate – pe rege. Mii de oameni au ridicat imnul re­gal către cer, din glasurile încinse ca o torță.

Re­gele nu a stat prea mult pe gînduri pînă să coboare din salonul-vagon. Pomenit în mijlocul mulțimii care îl aclama și-a găsit în desaga de vorbe cîte un cuvînt atent ales pentru fiecare, fie el bărbat sau fe­meie, copil sau bătrîn. Oamenii s-au pornit să cînte și să se prindă în horă, întru umplerea de bucurie a celui pentru care muzica și jocul erau o adevărată încîntare. De-abia atunci și-au dat seama însoțitorii că Maiestatea Sa părăsise vagonul și au coborît să-l învăluie într-un palton și să-l răpească înapoi în tren. La răsunetul ultimului „Ura!”, pe rege deja îl prinsese visul. „Doarme în siguranță”, avea să relateze un cro­nicar, „iubirea supușilor lui veghează”.

***

Nici bine nu trecuse soarele de linia orizontului, cînd o serenadă a so­cietăților corale de pe aceleași meleaguri începuseră a îndulci tre­zirea regelui. Ferdinand s-a arătat îndată la fereastră, în straie de noap­te, făcîndu-le semn cu amîndouă mîinile celor care i-au în­tîm­pinat ziua cu uralele lor. La micul dejun, Regele avea să-i spună protopopului Ghidin: „pentru acest popor, chiar și cel mai mare sacrificiu este prea mic!”.

Laura PĂULEȚ