Un avocat la apă!

Pentru turiști, vara cea mai frumoasă are soare și apă „numai bună”. De la umbra micilor posturi de observație ale salvamarilor, însă, chimia vacanței e alta. Paznicii plajei știu, de pildă, că marea nu reacționează bine cu berea și că panica unui om furat de curenți arde mai tare decît faptul că nu știe să înoate. Nicolae Serafim, „Căpitanul” salvamarilor din Costinești, a învățat lucrurile astea în fiecare vară, iar și iar, de 22 de ani.

La postul de lîngă Obelisc se aud din cînd în cînd, prin stație, marea și frînturi din vocile salvamarilor care stră­ju­iesc de-a lungul țărmului. Mîna bronzată a șefului atinge scurt aparatul care bîzîie, în semn de ascultare. „Ce facem noi e ca o medicină, doar că pe noi ne ajută niște calități fizice iar în cazul doctorilor ține de altceva, de practică, răbdare, școa­lă. Noi doar aducem oamenii înapoi pe mal din ghearele mă­rii. E totuși nevoie de multă răbdare. Numai în sectorul ăsta acum sînt 15-20.000 de persoane și trei-patru salvamari care să vorbească și cu mahmurul și cu nebunul”, spune că­pitanul. Își amintește de veri mult mai agitate, acum cîțiva ani, cînd „oamenii abia treceau de la libertatea prost înțeleasă la una asumată”, cînd lumea sărea în pieptul salvamarilor la bă­taie. „«Ce bă, e marea mă-tii?!», urlau la mine.”

Cu viață în palme

Dar marea n-a ajuns a lui nici după două decenii de muncă. Iar faptul că s-a aruncat în brațele ei dintr-un birou de avocatură nu mai contează decît în felul în care vorbește. „Am terminat Dreptul, am făcut stagiatura, dar a venit vara și mă strîngea prea rău nodul de la cravată” și zîmbește-n timp ce mai dă drumul legăturii nevăzute de la gît. Însă ră­suflă ușurat, maieul bătut de soare dar încă roșu nu urcă atît de sus, nu sufocă. Și nici lanțul fluierașului atîrnat pe piept nu trage mult. Au trecut începuturile nesocotite, cînd se arun­ca în apă cu bolovanul legat de picior, ca să-l înțeleagă pe înecat. „Acum se face un curs, ți se spune să nu-ți riști via­ța, să pui steagul roșu, să îi atenționezi. Oricum întotdeauna pe primul loc a fost prevenirea, nu gîndul că tu trebuie să-l salvezi.”

„În sectorul ăsta sînt 20.000 de persoane și trei-patru salvamari.”

Căpitanul e înalt și pielea pare să-i fie veșnic arămie. Însă meseria de salvator e trecătoare, iar cînd sezonul se încheie, salvamarul își caută loc în cîte-un birou, pînă cînd se întind iar prosoapele pe nisip. Dar cîte-o vară pe an e îndeajuns cît să-l facă, încet, să strîngă moartea în pumni și s-o care în spate la mal ca pe-o piatră. „Nu e totuna să-l scoți viu cu momentul în care-ți rămîne pielea unui trup pe palmă”, spune el, puțin tern. Ce-i drept, ochii nu-l trădează de sub lentilele fumurii, poate acolo încă i se vede sufletul cutremurîndu-se.

Nicolae Serafim povestește cu însuflețire și despre morți și despre vii. Are și imaginea părinților așteptînd copii fără suflu la mal în minte, dar și pe cea a bărbatului care i-a spus că nu l-a prea ajutat salvîndu-i nevasta de la înec. Oricum, pentru salvamar, vara cea mai frumoasă are viață.