Oamenii care își vînd viața la litru

Bogdan Lupescu Niciun comentariu la Oamenii care își vînd viața la litru 268
Oamenii care își vînd viața la litru

A trecut și Vinerea Mare peste Centrul de transfuzie a sîngelui Iași și s-a mai stabilit în lume un record sinistru. În acea zi lăsată de la Dumnezeu, 400 (patru sute) de oameni și-au dat sîngele pentru mîncare. Pentru acești donatori, universali sau nu, sîngele curge după un algoritm simplu: la răstimpul de minimum trei luni stabilit prin lege, pentru aproape jumătate de litru, primești un bon. Un bon valorînd 93.000 de lei, convertibil numai și numai în hrană, la o singură alimentară din Iași, cea de pe strada Palade. Sîngele din inima orașului, de pe strada Bălcescu, e folosit de toate spitalele județului și a salvat mii de vieți. Mai este, însă, un nevinovat calcul: dacă un om și-ar dona aici întreaga cantitate de sînge din corp, ar primi fix 1 162 500 de lei. Noi am presupus asta doar așa, prin reducere la absurd. Dar absurdul ce e?

Copii, azi vine tata de la donare!

„Dom’le, dacă după trei luni nu dau sînge, mă simt nervos, țîfnos, bat nevasta. Înainte de termen cu o săptămînă, ni se umflă sîngele și curge singur pe nas. Curge singur dom’le, e obișnuit să curgă. Abia aștept donarea: cînd îmi ia din venă, mă simt, nu’ș cum, eliberat. E așa, cum ai vedea o femeie după treij’ de ani de pîrnaie. Întrebați pe oricine, sînt dependenți, o dată ce-ai început să donezi, nu te mai poți opri. Noo, nici-un-fel-de-pericol. Mă simt eliberat, da’ eliberat…” Nea’ Luca Haralambie se uită pe fereastră. E veteran între cei trei țigani, face „acte umanitare” din ’74. Din trei în trei luni, șase copii îl așteaptă într-un „acasă” unde plouă prin acoperiș, în mansarda dărăpănată, luată cu chirie. „Ce-s 93.000? Și la alimentara ceea-i scuump… Da’ mie tot îmi place să le aduc puradeilor biscuiți, eugenii, ciocolăți. Urlă toți: «Hu, a venit tata de la donare”» Am 01, nu-i mișto?”

În același timp, jos, la Triaj, două panouri ilustrate înfățișează pionieri și șoimi ai patriei, ajutînd zîmbitori un cadru medical ce-i suge sîngele unui coleg de-al lor, cu o seringă mare. Pionierul înțepat zîmbește fals și el spre fotograf, cravata roșie îi atîrnă într-o parte. La etaj, două săli largi, înconjurate de scaune, și ei, donatorii. Sînt mulți, îmbrăcați curat, fiindcă astăzi, totuși, este o zi specială. Hainele lor trădează însă o sărăcie înduioșătoare, vinovată cumva: pantalonii mult prea evazați și cam scurți ai unui fost cămătar, botinele scîlciate ale unei doamne pedante, cu coc, ce privește absentă o revistă de modă. Oamenii aceștia însemnați cu urme vișinii la încheietura mîinii sînt frați de sînge, sau cam așa ceva. Formează un soi de familie, care se reunește de patru ori în an: e strict interzis să vii într-un interval mai scurt de trei luni. Cu toate astea, mulți imploră medicii să-i lase mai repede. Acestor oameni cu adevărat nu li se mai poate întîmpla nimic.

Oamenii care își vînd viața la litru

A-ți duce zilele de un premiu pe altul

Dintr-o încăpere iese un medic cu chipul tuciuriu, și donatorii se trezesc. Deodată, îl înconjoară cu toții, agitînd adeverințele pe deasupra capului. „Cine a băut aseară să nu rămînă și… să nu prind pe vreunul care nu s-a înțepat în deget!” „Înțeparea degetului” e un ritual preliminar, nu prea complicat. Intri într-a doua pe stînga, acolo o blondă frumoasă și cu gura mare verifică dacă sîngele tău „e bun”. Mulți au venit ca să-și piște degetele tocmai din Hîrlău sau Tîrgu Frumos. Grupuri de cîte șase oameni sărmani intră apoi, cu capetele plecate, în sala din fund, pe-a cărei usă scrie simplu: RECOLTĂRI. Acolo, pe scaunul acela jupuit, fiecare se căznește să scoată prin tub cei 400 de mililitri. Aproape o sticlă și jumătate. Dacă cedezi la un strop mai puțin riști să nu mai primești bonul. După cinci donări consecutive, poți înhăța „premiul”: 231 000 de lei, bucuria donatorilor. Rîvna îndrăcită de a aduna aceste premii le dă oamenilor speranță, iar cine are mai multe,  cu siguranță e mai respectat. Cu un asemenea trofeu ai două variante: fie îl vinzi, fie faci într-o zi „ham, ham”, și l-ai terminat.

Nu am nevoie de sînge de sărăntoc

„Să vezi ce mi-a zis odată un pui de patron. Cică: «Pentru fii-miu, n-am nevoie de sînge de sărăntoc!» În vremea asta, copilul era în sala de operație, era pe moarte”, și o grimasă disprețuitoare îi străbate doctorului gura știrbă. Doctorul acesta, Strat Aurel – sau Lulu, cum îl alintă puzderia de amici –, știe să înjure mai abitir decît toți donatorii laolaltă. Iese dintr-o sală, intră bodogănind în cealaltă, mai înjură puțin, bate încurajator cîte o mătușă peste umeri, ne spune întruna despre el că-i „foarte simpatic”, iar noi credem întruna despre el că-i nițel cam aiurit. „Sîngele e ȚESUT VIU, mă-nțelegi, e viață. Nu-i nici o deosebire de esență între un transplant de rinichi și o amărîtă de transfuzie.” Aflăm apoi că media zilnică – 40 de donatori – e insuficientă pentru spitale. „Dacă există trafic? Oho! Un șmecher a vrut să-mi dea două sute de parai pentru cîțiva litri, era să-l iau la bătaie. Apropo, știu bătaie.” Își amintește ceva și iese: „Alexandrescule! Hai încoa’!”

Nu rîdeți, „Ecce Homo!”

Apucă de spate un bătrîn și-l zvîrle înăuntru, proptindu-l apoi în fața noastră. Gheorghe Alexandrescu e un domn, are fața brăzdată de cute, degetele mîinilor împreunate supus, și atît de calm, încît nu zice nimic. Mint, spune doar atît: „Donez de 40 de ani și-mi place să donez.” Domnul Strat ne exemplifică școlărește unele simptome pe trupul mare al domnului Alexandrescu, de parcă domnul Alexandrescu ar fi fost o bucată de lut sau o planșă de biologie. „Priviți puțin omul acesta – ha, iată omul! –, a lăsat aici cu trecerea anilor, întreaga lui greutate în sînge, vă dați seama? N-a întrerupt deloc, zice că-i dependent, că-l umflă borșu’ dacă nu vine la perfuzie. Da’ de unde… E un reflex al tuturor ăstora de pe hol, pe care nu mi l-am explicat niciodată. Le zic «Mă, oameni buni, nu mai veniți aicea, măi… E ca și cum ați da carne din carnea voastră, sîngele nu-i apă de ploaie, măi.» Dar mor săracii de foame, îmi cer să-i mai las o dată, chiar după 30-40 de zile, și eu trebuie să aleg între ce-i omenește și ce-i legal.” „Trebuie să ne mîndrim cu un asemenea om de marmură!…” Nu mai țin minte cine a spus vorbele astea. Eu? Sau doctorul Strat? Cine știe?

Așa, palid ca un mort, golanul îmi părea mai frumos

O demnitate mascată îi semețește pe toți acești oameni, cu cele mai diverse suflete, ocupații și grupe sanguine. De parcă fiecare ar vrea să-ți spună: „Nu e adevărat că n-am din ce trăi, eu îmi ajut aproapele.” Și în acea zi s-a petrecut un lucru cutremurător.

Cînd tocmai o întrebam pe cea mai tînără fată din sală de ce dă sînge, iar ea îmi răspundea jignită că nu dă, ci își așteaptă sora (și că de ce mă holbez așa, fiindcă și mama donează și tata donează, și ce n-am mai văzut un om donînd?), abia atunci s-a deschis casieria! Donatorii s-au întunecat dintr-o dată și s-au năpustit, mare și mic, soră și frate, să ajungă în față. Două bătrîne își ținuseră rînd, însă puhoiul le-a zvîrlit cît colo. Și tot atunci, s-a smuls din mulțime un tînăr înalt, care a mai apucat să le spună oamenilor ahtiați după bon doar atît: „Lăsați, n-am nimic…” A mai făcut doi pași, apoi trupul i s-a înmuiat dintr-o dată, ca secerat și unii spuneau c-ar fi mort. Tînărul era, cum am zice noi, un „șmenar” sau, cum ar zice doctorul Strat, un „middle class”. Donase cu aproape două luni mai devreme doar ca să poată pleca în Turcia. Îi trebuiau bani de drum numai pînă la Constanța, iar de acolo spunea el, „se descurcă”. Palmele asistentelor îi izbeau fața albă, iar tînărul își revenea încet. Așa, palid, golanul îmi părea mai frumos.

Și, imediat după aceea, din celălalt capăt alte două asistente grăsune tîrau trupul inert al surorii junei aceleia, pentru care lumea s-a născut donînd. Fata era tot albă, tot suptă de sînge, tot frumoasă. Domnul Lulu a venit repede. „Ce-am făcut domnilor?” Apoi își răspunde: „Am făcut un «act umanitar», am încălcat legea? Ce-am făcut? Nu înțeleg. Nu înțeleg…”

Mi-am înghițit parcă toată inima, fără s-o mai mestec. Și am ieșit. Pe strada Nicolae Bălcescu, aorta județului Iași, statul România, nimic nou. Dar, uitîndu-mă iarăși la clădirea aceea cufundată în soare, plină de sînge prin cele mai ascunse unghere, mi-a părut pentru o clipă că edificiul se dilată. Se umflă puțin, greu, din toate încheieturile, iar prin crăpăturile tencuielii, pe la chiturile ferestrelor, mi s-a părut că văd șuvițe roșii prelingîndu-se, revărsîndu-se, dînd în afară… La un geam, umbra chipului unui „Donator Universal” de basm parcă zîmbea.

Text scris de Cristi POPA și Bogdan LUPESCU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top