Locul unde miracolele se plimbă pe uliță

Undeva departe, mult dedesubtul încîlciturii de brațe ale Dunării, prin netezimile uscate ale podișurilor Dobrogei, se află o așezare ciudată: Cuiugiucul, satul turcilor. Chiar dintre dunăreni sînt puțini cei care au ajuns acolo vreodată. Un spațiu fără repere, plutind în mijlocul cîmpurilor, spre care se abate doar o buclă șuie de drum pornind de la Mănăstirea Derventului și întorcîndu-se hăt departe, tocmai în apropierea Peșterii Sfîntului Andrei.

O ultimă enclavă păgînă în inima celor mai vechi pămînturi încleștate ale României. Umblă credința c-ar fi un loc plin de bizarerii și miracole, unde-n fiecare zid de casă ar fi ascunsă cîte-o „dublă” de aur, un cătun cu oameni aspri și nebotezați, care mai bine „ar trebui lăsați acolo, să trăiscă în legea lor”. Ba chiar unele guri rele spun că, nefiind botezați cu apă, oamenilor acelora le miroase pielea toată viața, oricît s-ar spăla, asta deși trăiesc ca niște sfinți, în posturi grele și mare curăție trupească. Doar spre Crăciun mai vezi cîte un român oprindu-și în treacăt mașina prin Cuiugiuc, ca să cumpere ieftin cîțiva purcei. Turcii cresc turme de porci doar pentru a-i vinde, fiindcă de carnea lor nu se ating niciodată. Drumul șerpuiește și, parcă exact pe linia sa mediană, vedem o biserică pe care vînturile au ros-o pînă la jumătate. Ne apropiem: pe marginea uliței încep să apară cîrduri de sute de porci albi, asemeni turmelor de oi. Drumeagul se ridică puțin pe un deal bont, apoi deodată, în față se deschide priveliștea întregului sat, cuibărit într-o covată largă, la îmbinarea a două coline. Fiecare casă pare încărcată de taină. Înaintăm încet pe ulița șerpuită, o deplină împietrire pare să fi pus stăpînire peste întreaga fire. Nici un pîrîu nu trece pe acolo, nici un ochi de ghiol nu clipește prin preajmă. De-o parte și de alta, cîțiva oameni stau tolăniți pe iarbă într-un cot, ca în tablourile biblice. Evită să discute cu cei de peste drum, de parcă – cu adevăratelea – ceilalți nici n-ar exista. Pe un par, o tăbliță cîșă: „CUIUGIUC – localitate de frontieră”. Chiar dacă granița e mult prea departe, peste cîmpuri…

Turcii nu seamănă deloc cu imaginea celor care ne-au invadat țara în ultimii ani. De fapt, în sat au mai rămas numai 12 familii străvechi – turci „curați”, cum se mîndresc să-și spună – trăind din muncă cinstită, după obiceiurile lor, la fel ca acum sute de ani, fără să-i tulbure nimic. Deși sînt foarte înstăriți, și-au clădit case sărăcăcioase, din „chirpică”, pătrate, fără ferești, decît la intrare, la fel cu ale românilor.

Cred că au făcut-o mai mult din modestie, ba chiar dintr-un fel de smerenie față de ceilalți. Restul de români pînă la 150 de familii sînt atît de sărace, încît nici nu contează. Am întîlnit cîțiva bătrîni aproape lihniți de foame. Nu știau cum vor supraviețui pînă la primăvară. Cei mai mulți trăiesc de pe urma turcilor: a bogatelor pomene (obligație de cult), a postului, a tăierii oii, sau de pe urma nunților împărătești de trei zile, la care se ospătează tot satul. Trăiesc, de fapt, de pe urma lucrurilor care-i apropie de musulmani de Dumnezeu. Asftel că, deși majoritari sînt românii, Cuiugiucului i se zice la fel: satul turcilor.

Vise de sînge și vizionarul cu pumnii strînși

Dacă spui „Cuiugiuc”, îți vine în minte, fără să vrei, numele sultanului Sulman Carani. E starostele așezării, sfătuitorul tuturor. El le-a văzut pe toate: a văzut îngerii hoinărind pe ulița satului, îngeri făcuți din lumină, dar comportîndu-se la fel ca oamenii, l-a găzduit în propria casă pe străinul ce cunoștea taina nemuririi – marele vraci și învățător Arab-Hogea –, a văzut cu ochii lui grandiosul vapor din 1937, trimis de pașa Mustafa Kemal ca pe o ultimă șansă de plecare a turcilor din România. Dar mai ales, a trăit minunea de a-și vedea cei patru copii botezați, însurați, înstăriți și înmulțindu-se după datină, astfel că acum, la cei 70 de ani ai săi, are de mult niște strănepoți „ca florile”.

Sultan Carani s-a născut cu pumnii strînși. Așa l-au scos din pîntecele mamei, cu degetele încleștate, lipite în două boțuri de carne, de parcă pruncul ar fi ascuns în pumni ceva de mare preț. L-au dus la doctori renumiți din „Silistră”, care au trebuit să i le despice, să i le taie cu bisturiul unul cîte unul. La fiecare palmă i-au rămas trei cionturi de degete, retezate la jumătate. Cu degetele astea a muncit pămîntul strămoșilor, și-a îngrijit oile și copiii, iar acum, la cei 70 de ani, recunoaște că încă are o putere de taur. Poveștile lui sînt animate de un suflu adînc și tainic, cuvintele ies din gură – cînd răcnite, cînd în șoaptă și gîjîite dacă-i vorba de un secret – cu icnete și sforțări de a le ține în viață, vorbele se tînguie, se leagă într-un fel de beție mistică. Turcul își lovește palmele, scrîșnește din dinți, „albul” ochilor săi devine galben-roșiatic și adesea îmi pare că plînge. De la botezul tăierii împrejur și pînă la moarte, toate credințele, tradițiile și chiar visele din poveștile sale sînt pline de jertfe sîngeroase, de patimi și totodată de o mare puritate religioasă, istorisite precaut, cu teama unei mari Judecăți de Apoi, mai crîncene și înspăimîntătoare decît a tuturor celorlalte neamuri. Sulman Carani este vestit mai ales prin visele sale profetice. Dacă trei nopți la rînd visează ceva rău, întreg satul ia asta ca pe o prevestire și oamenii se tem.

Iată un astfel de vis. Odată cu începutul iernii, cei doi bătrîni – el și soția sa, Osman Mizea – dorm dedesubtul casei, într-un beci larg și călduros. Deasupra patului țin o veche icoană turcească, înfățișînd jerfta lui Avraam, profetul care a fost pus la încercare să își înjunghie cel mai iubit fiu, pe Isaac. Povestea din „Biblia turcească” e spusă de bătrîna Osman Mizea: „Avraam n-a vrut ca să-și taie copilul, dar Dumnezeu venea în fiecare seară, în visele lui, și-l certa că nu s-a ținut de cuvînt. Pînă într-o dimineață, cînd i-a poruncit nevestei: «Spală copilul, că noi ne ducem amîndoi pe munte să ne închinăm!» Și cum mergeau ei pe cărare, tatăl înainte și copilul după, deodată, din urmă, copilul începe a vorbi: «Tată, cînd ajungem la locul acela unde vrei să mă omori, cuțitul să-l tragi mai repede, să nu simt». Tat-su mergea înainte și din ochi îi curgeau lăcrămile. Au ajuns pe munte și, cînd să-l taie pe copil, Dumnezeu a țipat din cer: «Avraame, nu copilul, ci berbecul să-l tai! Acum știu că te temi de Mine și ai ascultat porunca Mea». Și prin aer zbura către el un înger ținînd la subsuoară berbec de jertfă. De atunci noi, turcii, la fiecare Crăciun sîntem datoriți să tăiem cîte un berbec, pe care să-l împărțim săracilor”.

A fost nevoie doar de cîțiva ani în care satul să nu respecte datina aceasta. Pînă într-o noapte, cînd Sulman Carani a visat întocmai cele din Biblie: își jupuia copilul – singurul său băiat – și copilul urla: „Tată, să mă jupoi mai repede, să nu mă doară!”. Bătrîna Osman Mizea își amintește că s-a sculat cu „lăcrămi în ochi”, lac de sudoare, strigînd, și nici după ce l-a luat și „drăgălit” în brațe, tot nu se putea opri din plîns. „Mi-a zis: «Femeie, nu mai putem rămîne așa», și a doua zi s-a ridicat din pat, s-a dus și a tăiat primul berbec din cîrd, adică cel mai frumos.” Auzind de visul lui Sulman Carani, toți ceilalți turci din Cuiugiuc au început iarăși să taie berbecii.

Marele vapor al destinelor

Sulman Carani zice cu mîndrie că este vlăstarul celei mai vechi familii: a patra generație de turci curați, veniți din Bulgaria veche, începînd cu străbunii săi. „Au primit aici «arman» de pămînt, pe care-l treierau cu optsprezece cai fără funie, mînați doar cu un singur bici. Cuiugiucul avea cam la o mie de familii, oamenii erau uniți, «săreau» unul la altul, se ajutau și trăiau bine”. Avea șapte ani cînd a văzut vestitul vapor trimis de Kemal Pașa. Vaporul acesta e o adevărată legendă, cîteodată îl asemuiește cu arca profetului Noe, și-l amintește ca prin vis venind în port la Constanța, cuprins de fum, era vaporul care le-a pecetluit tuturor destinele. Mare cît cerul, gîndit să-i poată lua pe toți turcii din România, pînă la unul. Trebuia să te hotărăști pe loc: pleci sau nu pleci?”. Kemal Pașa ne-a zis clar «ăsta e singurul vapor, altul nu vă mai trimit». Eram mărișor cînd l-am văzut pe bunicul plecînd, își amintește  Sulman Carani. Avea doi cai roibi, și-acu-i țîu minte, zmei erau! Stătea pe punte, cu roibii alăturea, și plîngea. Tata, cînd l-a văzut pe bunicu’ cum plînge, s-a răzgîndit deodată, și a zis că nu mai vrea să plece. M-a luat de mînă și ne-am întors amîndoi pe jos: el înainte, eu la doi pași înapoia lui, să nu-l văd cum plînge. Și eu am fost în «Turcie», acum 20 de ani, cu gîndul – nu mă feresc – ca să rămîn acolo. Lume multă, bogăție mare, stă aurul pe tarabe, dar nu mi-a plăcut. Am simțit «o treabă bună» și am zis: «Gata, nu mă mai duc din România. Nu plec, dom’le, dacă asta-i viața noastră, pămîntul nostru… Aici, mulțumesc lui Dumnezeu, sîntem bine! Ce să mai vorbim».

Nunta de botez

Cea mai prețioasă amintire este nunta de botez a lui Emin, ultima și singura sa odraslă parte bărbătească. Nu e lăudăroșenie, e mai mult o izbucnire de credință, că ceva din menirea lui pe pămînt a fost îndeplinit. La fel ca în pilda lui Avraam, după ce nevastă-sa născuse trei fete, credea că orice speranță de a avea un fecior este năruită și că neamul lui s-a oprit. L-a făcut la bătrînețe, și nașterea aceasta a văzut-o ca pe un semn dumnezeiesc: „I-am făcut o nuntă… Da nuntă, bă nene! Striga lăutarii p-aci din Copadin, nici acuma nu mă uită: «Ca la Cuiugiuc nuntă, la Sulman Carari, noi n-am văzut!» Am adus o căruță de pește, un beci de vin, am împușcat căprioară «cu acte» și «în numele lui Dumnezeu»… După 14 ani i-am făcut a doua nuntă, nunta de însurat, și i-am dat zestre 300 de oi. La noi, înainte era un hoge aici. Aveam geamie, biserică mare… Ne-a dărîmat-o. Și pe-a românilor au dărîmat-o. Nici românii n-au, nici noi n-avem. Aducem hogele tocmai de la Copadin sau Băneasă. La fete e clar: naște femeia, cheamă hogea, hogea cheamă o femeie care știe să citească o slujbă-două. Hogea îi suflă și-i strigă copilului de trei ori numele la ureche, și cu numele ăla rămîne fata. Facem o masă mică și cu asta basta. Ei, pe băieți îi botezăm tăindu-i împrejur, la șapte ani, asta-i lăsat de la Dumnezeu, cel mai mare botez. E nunta. Poți să te însori după aia, cu o femeie, dar nunta adevărată la botez se face. Eu întreb satul: «Bă, care aveți copii nebotezați?» ăla, ăla… Tai berbec, aduc muzică și plătesc nuntă la toți copiii străzii. Un turc nebotezat e soiul cel mai rău. El va fi aruncat direct în focul iadului, fără judecată”.

De ce a murit nemuritorul Arab-Hogea?

Bătrînul turc îmi arată „ciocanii” lui de porci și „saivanul” oilor. După moștenirile date copiilor, a mai păstrat pentru sine zece hectare de pămînt, 20 de porci, un tractor, cîteva vite și 100 de oi, pe care le ține mai mult „de drag”, nu de altceva. „Viața mea din ’47 pînă astăzi a fost cu oile. Cînd intru în «saivan», oile țipă. Țipă ca și copiii mei.” Dar viața lui Sulman Carani a stat sub o lege puternică, o lege moștenită de la strămoși ca o poruncă: „Să fii generos, să dăruiești cu amîndouă mîinile”. Dacă n-ai în sînge această sfîntă virtute, ești de-a dreptul silit s-o înveți. Ani de-a rîndul i-a găzduit fără bani în casa lui pe mulți români aflați la anaghie, la fel ca și pe turci. „Șaptișpe ani l-am îngrijit pe un românaș bătrîn, Vrînceanu Ion, exact ca pe tata l-am îngrijit. Dar, mulțumesc lui Dumnezeu, am luat de la el doar cuvinte bune și învățări înțelepte, cum poate nici tata nu m-a învățaț. Nouă, turcilor, așa ne-a fost poruncit: să trăim «strînși», să ne luăm unii după alții, să «imităm» care va să zică, pe cei înțelepți”. Însă dintre toți acești oaspeți ai săi, cine l-ar putea uita pe legendarul Arab-Hogea, cel mai mare descîntător și vindecător din cîți s-au văzut, pe care bătrînul turc l-a găzduit atîția și atîția ani? Multă vreme, Sulman Carani a crezut că este însuși Profetul, trimis să mîntuiască acest biet sat din Sudul Dobrogei, ai cărui oameni se plîngeau că Dumnezeu îi cam uitase.

Pînă într-o zi, cînd Arab-Hogea a intrat în sat. Tînărul Sulman Carani era cu oile, cînd vede pe uliță un bărbat negru, înalt și puternic ca un bivol, cu plete negre, ochi „sticliți”, exact ca arabii. Nu vorbește despre el decît în mare șoaptă, că abia îl aud. „Îi zicea Arab-Hogea fiindcă venea din Arabia… În vremea aceea, o fetiță de-a mea era bolnavă. Plîngea întruna de trei zile – cred că voia ceva, dar nu știam ce – nu se putea opri, se usca inima-n ea de atîta plîns. Arabul a intrat în curte, cîinele a tăcut. S-a uitat o dată la soare, și i-a pus fetei mele degetul la rădăcina nasului. Și ce zici dumneata, că i-a luat plînsul cu mîna? N-a mai plîns copilul, dom’le! De bucurie, l-am luat în casă. Ăla făcea minuni tari, nu joacă. Toată ziua stătea în cameră, nu-i plăcea să fie «derănjat». A trăit 120 de ani, dar nu știu, la înmormîntare cred că avea mai mult… A stat doi ani de zile la «Americă», trei ani la «Franță», trei în Germania, un an în Japonia, un an a stat în deșert, nouă ani în «Turcie», în toată lumea a fost. Douășpe limbi cunoștea, era învățat tare… Nu știu ce făcea el acolo, în cameră. Descînta, citea, dar bănui că ceva de viață fără moarte, asta studia el. Dacă fratele lui a murit la 140 de ani, vă dați seama….” Ciudat, deși arabul nu le-a dat niciodată vreun ban de chirie, Sulman Carani începuse să simtă, cu trecerea anilor, că parcă el i-ar găzdui pe ei și nu invers. „Într-o zi văd intrînd în Cuiugiuc pe un cetățean bine îmbrăcat, cu un copil după el. Tîrziu am aflat că era un ștab mare, la Securitate, în București și venise pînă aici să-l caute pe acest Arab-Hogea, fiindcă plodul lui era pe moarte. A stat aici două săptămîni și cînd a plecat, am văzut că în ochi avea lacrămi. Plodul trăia. Apoi, tata era pe patu’ de moarte. Și abia atunci am îndraznit să-l întreb: «Bă, tată, cum l-ai găsit pe arabu’ ăsta?» N-avea acte, buletin, nimic. N-avea nume. Tata mi-a făcut semn să mă apropii de el și mi-a zis la ureche: «Uită-te la el. Așa cum îl vezi, l-am găsit, acu’ 40 de ani. Neschimbat». Și tata a închis ochii.” Așadar, 40 de ani au trecut fără niciun rid, fără niciun semn de accelerare a bătrîneții, satul întreg a început să-și pună în arabul acesta toate speranțele, mîndrindu-se că la casa vecină, la Sulman Carani, locuiește un trimis din cer, un fel de mag dăruit să facă minuni. Arabul a trecut de o sută de ani tot cu părul negru, făcînd alte și alte vindecări miraculoase, pînă într-o anumită zi – chiar cînd lumea se aștepta mai puțin – în care pur și simplu a murit. Sulman Carani a intrat în odaie să-i aducă mîncarea și l-a văzut întins pe pat, cu ochii lui „sticliți” larg deschiși. Aici e însă ciudățenia: satului nu-i venea a crede că Arab-Hogea putea să și moară. La înmormîntare nu a plîns nimeni, ba chiar, crede Suliman Carani, unii priveau în groapă cu ciudă. Ceva din datina sfintei lor generozităț pierise odată cu străinul acesta, iar satului parcă i s-a furat fărîma de dăruire, speranța venirii profetului Salvator, credința că unii oameni pot trăi în veci. A fost cel mai bătrîn om pe care l-au îngropat vreodată. O sută douăzeci de ani.

Dar Sulman Carani crede în continuare că avea mai mult.

de Bogdan Lupescu