Amintiri din lagărul stăpînilor de munte

Un cioban avea un munte, numit Gaura. Era stăpîn de munte. Acolo, în Gaura, ținea stînă mare, de trei sute de oi. Jos, în sat, încropise o gospodărie bună, în care-și băgase o nevastă tînără, de cincisprezece ani. Strașnică nevasta asta a lui. În unele nopți mari de iarnă, cînd gîndurile negre nu-ți dau pace, ea se scula din somn, aprindea lampa și îl cuprindea strîns în brațe. Fără cuvinte. Era felul ei de a-i aminti cît de mult îl iubește. Așa, amîndoi, trăiau bine. Pe atunci, oieritul aducea bani frumoși, dar el nu se purta mîndru. Dacă vreunul îl lăuda pentru averile lui, ciobanul răspundea la fel: „Am muncit”. O vorbă banală, tocită demult. Dar, deși într-adevăr avea palmele roase de muncă, omul rostea vorba asta cu un fel de smerenie. Îi era parcă rușine că el are și alții n-au. Poate tocmai de aceea era atît de săritor și de darnic cu ceilalți: nu-i era frică de judecata oamenilor, îi era frică de judecata lui Dumnezeu. În Bran – căci acesta e satul – nu era unul pe care să nu-l fi ajutat cu ceva, dar bunătatea lui stîrnea pizme și mai mari.

Într-o zi, primarul l-a chemat să-i are. Omul s-a dus fără să cîrtească, chiar dacă nu-i era dator cu nimic. A arat ogorul acela străin pînă seara tîrziu și cînd s-a întors, primarul i-a zis:  „bade, acum hai să-ți plătesc!”, dar el n-a vrut să ia niciun ban. Nu din orgoliu, ci fiindcă era „primarul”. Și – știa el – primarul trebuie respectat. A doua zi, același primar l-a chemat la dînsul și nu i-a mai spus „bade”. I-a răcnit drept în față, de parcă nu l-ar fi cunoscut nicicînd: „Băi, tovarășe!”. Apoi i-a spus că muntele Gaura nu mai e al lui. În ochii lumii devenise peste noapte un „chiabur”. Însuși primarul îi trecuse pe listă – lista celor trimiși în lagăr –, deși putea foarte ușor să n-o facă. După doi ani s-a întors în sat și a luat totul de la capăt. De ce-a fost dus el acolo? Ce rost a avut deportarea în lagărul acela de la Dumbrăveni? N-a priceput asta pînă pe patul de moarte. Pe acest cioban îl chema Băncilă. Aron-Picu Băncilă.

O bunică își plînge morții

Strașnică și astăzi nevasta lui. Maria Băncilă are 89 de ani și locuiește în capul satului, pe-o costișă de munte, chiar deasupra capelei aceleia din piatră de rîu unde, altădată, brănenii țineau ascunsă inima reginei.

La ora amiezii, dîmbul din spatele casei e acoperit de spinările aburinde ale oilor. Sînt multe, aproape trei sute, la fel ca altădată. Din cîrd ies doi bărbați puternici. Nepotul Șerban și ginerele, Gheorghiță Enescu, îngrijesc azi de averea neamului, în buna tradiție.

În casa veche e cald și bine. Bătrîna șade ca o împărăteasă la o masă lungă și goală, odihnindu-și coatele pe lemnul lucios. Nu e singură. Toți ai ei îi sînt împrejur și o privesc. E duminică. O fetiță așterne masa. „Nu ți-e frig, maie?… „Nu mi-e frig, draga mamii.” Bunica îi vede în ceață, ca pe niște umbre, însă îi recunoaște pe fiecare „după suflări”. Uneori, ea își desface brațele și între ele îi cuprinde pe toți – copii, nepoți, strănepoți – îi adună la piept, ca și cum ar vrea să-i apere de o primejdie nevăzută.

Maria Băncilă știe că s-a născut în 12 mai. Nu mai știe anul. Știe că soțul ei s-a născut la 2 mai, că nunta lor a fost „la un frumos întîi mai”, însă anii tot nu reușește să-i socotească. „Demult sînt certată cu ei. Toate lucrurile bune și rele le-am pățit în luna mai.” Ține minte cu sfințenie doar anul 1970, cînd i-a murit băiatul – cel mai drag dintre cei trei copii –  și 1975, cînd i s-a prăpădit și soțul. Mulțumește în fiecare zi lui Dumnezeu că a ținut-o să treacă teafără de acești cinci ani de coșmar. Feciorul, băiat cu facultate. În noaptea cînd mașina lui a fost zdrobită de trenul acela blestemat, femeia s-a trezit din somn și a plîns.

Apoi soțul. Nici azi bătrîna nu se poate dumiri: cum se poate ca după o viață întreagă de muncă și chin – lagărul, gerurile năprasnice din stănile munților, muncile istovitoare – tocmai acest bărbat puternic, despre care credeai că nu poate păți nimic, să moară atît de întîmplător  și de simplu? Într-o zi a ieșit din casă și a căzut, izbindu-se cu capul de o piatră. Avea 75 de ani. Cu cîteva zile înainte hotârîse să se lase de stînă. Să se statornicească acasă, lîngă femeia și copiii lui.

Statuile din stînă

Dacă-și ia la puricat viața, nu înțelege nimic din ea. Nici vorbă de tîlcuri ascunse, de pilde, predestinări sau destin. La o adică, totul a fost fără niciun sens. „Am avut un soț de toată lauda, bun, prea bun încă. Țin minte cum se făcea primăvară și bietul de el se chinuia să urce gunoiul pe munte. Aici, în Bran, pămîntu-i piatră seacă. Dacă nu-l îngrăși, nu răsare nici un fir. Era cald, gunoiul se lipea de picioare și de haine, și după ce-l împrăștia pe pajiște, își întorcea căciula pe dos, atît de tare asuda săracul. Neobosit era. Apoi se făcea vară și el pleca în Gaură, sub vîrfu’ Omu, la stînă. Avea dragoste înnebunită după oi. Era grea viața lor acolo sus, dar era frumoasă. În unele zile urca pe cal. Zicea că nu știe cînd s-o mai întoarce acasă. Mai venea să ia sare, mălai, cheag, și iarăși dus era. În Gaura avea ciobanii lui, slugile care-l așteptau. Pe unii-i trămitea sus pe culme, cu «sterpele», alții și-i ținea jos, la «mînzări». La început mulgeau «plecătorile», cele cărora le piereau ori li se pierdeau meii. După aceea, la 20 mai, înțărcau meii. Brînza, primăvara o băga la coajă de brad, vara o băga la burduf, iar toamna plătea slugilor văratul. Minuni făceau din laptele oilor! În putinei făcea untul. Cașul îl sfărîmau pe răvare cu cresteze sau îl băgau în păpușarele de lemn și după ce-l strîngeau acolo, dinăuntru ieșeau păpuși mari de caș, încrustate în jur cu modele. Da, adevărate statui de brînză… După ce făceau cașul, fierbeau zerul și mestecau un picuț de zer cu urda de-a doua, înainte de a se răscoace. Asta era «jintița». Pusă în bote sau ciubare, ținea toată iarna și copiii erau înnebuniți după chișleacul ăsta dulce și bun. Și tare frumos mai era acolo sus, la ei.

Pentru bărbabatu-meu, stîna era totul, era un fel de «fabrică» a lui, dacă vreți. Își alegea ciobani ageri, pe care – zicea el – «să-i doară sufletul» după oi. Aici, pășunatul ține numai trei luni, că-i iarba puțină. Oaia are burta joasă și trebuie să n-o treci prin «timbane» seci, pe muchii de munți, că-și freacă burta de munte, își strică pîntecele și din oaie boierească se poate face-o sterpăciune. Se fereau de locurile seci și «rele», de vîntul din față, de babele ce furau mana laptelui, ba nu se sfiau să mai zică chiar ei cîte-un descîntec așa, ca să «lege gura la lupi». Intră bleg lupu-n turmă. Nu putea să apuce oaia, parcă era știrb în gură, și-n ăst timp, cîinii urlau lîngă foc, ciobanii cîntau, se veseleau și-și rîdeau de lup, cît e de nătîng. De nimica nu le era frică. Bărbați ca aceia nu se mai nasc azi și oamenii nu mai sînt așa oameni ca altădată. Cioban adevărat nu era fitecine: trebuie să fi născut și nu făcut.”

Imposibila reeducare

Deportarea. Maria Băncilă n-a vrut niciodată să facă generalizări grăbite: de vină n-a fost comunismul în sine, căci comuniștii i-au dus în lagăre pe toți brănenii înstăriți, nu doar pe ei. „Ce-mi pasă mie de «regimul»comunist? De vină a fost primarul. Un amărît. Ne-a pus chiaburi din răutate și invidie, doar nu de bogăție.” Multe temeri s-au cuibărit de atunci în sufletul femeii. Chiar și astăzi, după atîția ani, i-e frică să se laude străinilor cu agoniselile ei, iar în fața vecinilor o face cu mare umilință: „am muncit, n-am chiaburit”. Din amintirea lagărului a rămas numai teama.

„Cînd ne-au luat, era în 2 mai. Bărbatu-meu era dus cu stîna la Rupea, lîngă Sighișoara și eu eram rămasă singură cu copiii. La portiță a venit un om. Ne-a zis că gata, trebuie să ne facem bagajele, că nu mai avem ce căuta în casă. Am plecat fără nimic, doar cu o pereche de boi și o slugă.” „Doamne, ce era acolo, la Dumbrăveni… Eram mulți tare, din toate părțile. Mi-am strîns copiii lîngă mine și ne-am uitat în munți. Știam că bărbatul mi-e pe acolo, pe undeva. Putea să rămîie în munte cu stîna, dar nu l-a ținut inima să ne lase singuri. Peste cîteva zile a venit în lagăr de bună voie, cu mîinile goale, lăsîndu-și toate oile la Rupea, în grija unui stăin. Săracul de el, din cioban mîndru și liber, a ajuns un salahor de rînd: căra pietriș pe străzile Dumbrăveniului. Locuiam înghesuiți într-o odaie mică, ne tot întrebam ce-or vrea ăștia cu noi. N-au vrut nimic, n-au omorît pe nimeni. I-o fi zis lagăr, dar nu era ca un lagăr adevărat. Ne lăsau să mergem la piață, ne puteam plimba pe uliță, doar să nu ieșim din oraș. Numai duminica, la ceasurile Sfintei Liturghii, eram siliți să ne prezentăm la Miliție, ca să dăm raportul și să ne numere. Am stat acolo din 1952 pînă în ‘54, apoi ne-am întors acasă. Casa era goală, dar în bună stare. Oile le prăpădisem, ne-au mai rămas vreo cîteva, dar cînd le-am dus la iernat în Balta Brăilii, ni le-au luat rușii și p-alea. Captură de război, cică. În fiecare săptămînă aveam neplăceri. Pe fata cea mică n-au lăsat-o să dea la facultate, că era odraslă de chiabur. Așa că în doi ani de zile am pierdut totul. În alți doi ani ne-am refăcut gospodăria, dar muntele Gaura nu mai era al nostru. Și te întrebi așa: ce-au rezolvat ei cu lagărul ăsta? Că dacă stăteam acasă, noi am mai fi dat cotele de lapte și de carne. Am fi ajutat statul. Mai tîrziu, un tinerel cu ifose, tot din primărie, ne-a explicat că noi am fost duși în lagăr pentru «reeducare». Ha. «Reeducarea» asta-i cum ar fi astăzi «schimbarea de mentalitate». Dar…”, și pentru prima dată femeia izbucnește în rîs, un rîs sălbatec și totodată înduioșător, un rîs care te face să rîzi, și tu, fără motiv, laolaltă cu ea: „Dar pe noi, brănenii, nici dracu’ nu poate vreodată să ne reeduce…”.

de Bogdan LUPESCU