Călugăreni – soarele negru al lui Satan

În general, fenomenul cunoscut drept posedare (demonizare) e definit ca o stare în care mulți indivizi cred că facultățile lor fizice și mentale le sînt invadate de un demon trimis de un vrăjitor sau de o persoană care le vrea răul și se răzbună prin blesteme și farmece. Fenomenul a fost relatat în termeni aproape neschimbați în toate perioadele istorice și colțurile lumii, însă niciodată nu a putut fi explicat corespunzător. Povestea noastră e sortită să rămînă incompletă. Este povestea unei colonii de demonizați din Călugăreni, probabil a celei mai înspăimîntătoare experiențe pe care o poate suporta un muritor. Sînt trei repere ale Antihristului, aproape de Suceava: biserica și schitul Maicii Domnului din Călugăreni, apoi schitul Slobozia, în care peste 70 de oameni sărmani își caută vindecarea și viața în Hristos. Este, în cele din urmă, povestea părintelui Daniil Horga, despre care se spune c-ar fi unul dintre cei mai faimoși și nefericiți exorciști din România.

Satul Călugăreni are biserica în mij­loc, albă, înaltă, cu zidurile și turlele foar­te curate, ca ieri văruite. Oamenii îi spun bisericii acesteia mănăstire, fiind­că în spatele ei au fost cîteva case scun­de, fiecare cît o odăiță, unde trăiesc pe­lerini veniți doar de o noapte sau de cîți­va ani. Două fete îmbrobodite, purtînd niște rochii înflorate, s-au lipit cu spi­nările de casa părintelui Daniil Horga, și au așteptat de multă vreme, lăsînd fierbințeala soarelui să le pătrundă pie­lea, privind cercul solar cu jumă­tate de ochi. Cu greu aflu că sînt studente, că vin „la părintele” de vreo patru ani, însă n-ar vrea să se afle de ele. „Așa, sîntem niște studente obișnuite. Mergem la cursuri, sîntem prietenoase, dar ne e ru­șine să spunem că venim aici. Pfaai, dac-ar ști colegii mei cum făceam cînd am venit aici, la slujbe…”. Cea mai tî­nă­ră venise pentru că o vrăjitoare îi le­gase cununia, iar ea nu putea să tră­ias­că fără bărbat. Foarte frumoase, tăinu­iesc însă un fel de jenă, o simți din con­torsionarea gîturilor lor lungi, cu tendoane subțiri, din felul înspăimîntat în care își feresc ochii. Mă îndepărtez, iar cele două se întîlnesc cu un bărbat masiv, ce poartă o vestă bleu cu en-coeur, dintre acelea de care au școlarii întîrziați, și cu încă două doamne din Galați. Schimbă cîteva vorbe și pornesc împreună către cel de-al doilea re­per al celor cuprinși de muncile iadului: schitul Maicii Domnului, situat la un kilometru depărtare.

Penitența celor 99 de împrejurimi

Schitul Maicii Domnului este foarte mic, nu cred că are mai mult de 4 m². La un kilometru depărtare de biserica mare din Călugăreni, satul parcă îl oco­lește, oferindu-i un fel de sihăstrie de cealaltă parte a șoselei. Deschis zi și noapte, pe zidurile interioare ale schitului atîrnă icoane grele, pătate de să­ruturi. Altarul e despărțit de o pînză roșie, înăuntru se zărește Sfînta Carte, peste care au fost aruncate zeci de bancnote nefurate de nimeni.
Preotul Horga dă canon sătenilor să înconjoare bisericuța aceasta mai întîi de 33 de ori, numărînd vîrsta Mîntui­torului, apoi de 66 de ori, pășind pes­te anii Fecioarei Maria, în total 99 de împrejmuiri, însemnînd toate bles­teme­le pămîntului. Două fete frumoase – a­veam să le iscodesc că sînt studente, din Fălticeni – începuseră deja să-și ispășeas­că pedeapsa, călcînd încet pe bordura de ciment, cu ochii închiși și bărbiile în piept, pumnii strînși aproape se în­vi­nețiseră, și ele continuau să se învîr­tă, iarăși și iarăși, de fiecare dată cînd ajungeau la intrare, li se muiau genun­chii în fața icoanei Sfintei Fecioare, luau cîte o pietrică în palmă, își puneau do­rința și chinul acesta amețitor se repe­ta. Unii își însemnează ocolurile făcute cu cîte un „x” în palmă, alții trebuie să înconjoare schitul numai și numai în genunchi. „Să-i vezi pe sărmanii creș­tini cum își zdrelesc picioarele, cum săru­tă zidurile, numai să scape de ațîțările satanicești”, ne spune Cornelia Ursa­ciuc, gospodina de peste drum, pe pă­mîntul căreia a fost înălțat schitul. Femeia aceasta, cu fața pămîntie, crăpa­tă de vremi, a văzut și a auzit multe, „prea multe pentru cît poate duce un om. Bisericuța asta pe care o vedeți, toată a zidit-o o maică. O fost trei prietene, fete cu inima curată și fierbinte. S-au hotărît împreună să meargă la mănăstire să se călugărească, dar părin­tele o spus că numai ea are chemare și rîvnă dumnezeiască, iar celelalte do­uă să se întoarcă în lume și să zămis­lească prunci. Tare s-au mîniat cele două, după un an au chemat-o pe măicuță și i-o dat o cafea cu farmece și ea, biata, nu mai putea să scape de blestem. Și diavolu’ i-o spus că trebuie să clădeas­că schitul ăsta singură, ca să vină aici și alți oameni blestemați”.

Și tocmai în acea clipă, o Dacie albas­tră frînează în fața schitului, și văd primul copil demonizat, o fetiță cam la 12 ani. Blondă, avînd abia conturate primele rotunjimi femeiești, cu fața înroșită și ochii mici ca două tăieturi, părinții o țin strîns de brațele dolofa­ne, stau aplecați asupra ei, fata se zvîrco­leș­te, se scutură îngrozitor, de numai două zile totul se dezintegrează în tru­pul ei, ca un fel de diaree ciudată, și nu se mai putea opri din plîns. Plîngea pînă la moarte. „Mamă, fă-l să se o­preas­că, mamă nu mai pot!”, țipă prin­tre sughițuri, întreg trupul i se cabrase, am remarcat mai ales că, în anumite momente, copila se transforma atît de puternic, încît îi erau alterate expresia facială și gesturile, ba chiar și vocea i se îngroșa, devenind serioasă: „Mamă, sînt eu, Claudia, nu mă recunoști? Sînt eu, copila ta, ia-mă acasă, mamă, nu sînt bolnavă…”. Mama cade pe iarbă, cu fiica sa, iar tatăl ocolește schitul în genunchi, plîngînd întruna, cu lumîna­rea aprinsă în plină zi.

Necuratul te pătrunde ca un nor rece

Schitul Slobozia, comuna Zvoriș­tea. În pustiul acesta, la încă patru ki­lometri de Călugăreni, pe șoseaua Su­ceava-Dorohoi, a fost mutată, acum cîțiva ani, colonia celor 70 de demoni­zați, fiindcă urletele îi înspăimîntau pe să­teni. De la distanță, e impresionant: o fortăreață pătrată în mijlocul cîmpuri­lor, așezare pestriță aruncată între ali­niamentul colinelor domoale, cu gardu­rile acoperite de rufe murdare de toa­te culorile și, mai ales, un miros oribil, care răzbate la aproape 100 de metri depărtare. Un schit fără obște călugă­rească, posedații sînt lăsați de izbeliș­te, singuri, chiar fără un părinte care să trăiscă permanent acolo, printre demo­nizați. Preotul satului, Daniil Horga, locuiește lîngă biserica mare din Că­lu­găreni și vine aici doar la slujbe.

Pe administratorul așezării, Mihai Pașcu, bărbat solid, îmbrăcat doar în ma­iou, îl întîlnim la intrare, lîngă două troi­țe înalte, scheletice, neterminate. Omul ăsta s-a mutat de la Hîrlău cu toată fa­milia, doar ca să fie aproape de vin­de­cătorul lui spiritual. Nu e singurul: la cîteva case, niște bănățeni sosiți tocmai din Timișoara, au vîndut totul fiindcă nu puteau trăi fără părintele, apoi un turc s-a convertit la creștinism, condi­ție singulară pentru ca soția româncă să scape de viermele nedorit al diavolului. Și chiar cîțiva francezi în care a intrat necuratul și-au întemeiat gospo­dării aici, în Bucovina. Mihai Pașcu e cel mai vechi. În drum spre biserica din colțul opus porții, îmi spune că demonul i s-a vîrît în pîntece ca o moli­mă acum cinci ani și că niciun medic, chiar Carol Stanciu, n-a putut să afle ce are. Diavolul își bătea joc de sănătatea lui: cînd îi făceau ecografii la stomac, ieșea în regulă și el se muta la ficat, îl durea îngrozitor și medicii spuneau că-i de la rinichi, dar, ca un făcut, iarăși anali­zele ieșeau bine. O doctoriță i-a spus „nu mai sta la noi, încearcă prin babe, prin preot”. Doar din ziua în care a vă­zut crucea a vărsat pe gură cîteva kilo­grame de sînge negru, cum ai tăia o vită, și a început să se vindece, însă nici acum nu poate primi sfînta împărtă­șa­nie. A fost blestemat printr-o scrisoa­re, în clipa în care a atins răvașul un nor rece și o duhoare a început să i se stre­coare pe gură, pe nas…

În interiorul bisericii sînt încă schele, pictura nu e nici pe departe termina­tă, pe ziduri se văd doar capete de sfinți, pe fond bleu, slujba se ține deocam­da­tă în trapeză, astfel încît femeile gătesc într-o șură, în grajdurile de porci. Prin curtea interioară rătăcesc cîțiva oameni. Îmi par normali. Doar că fiecare are în mînă cîte o troacă mică, în care scuipă la anumite momente. În dormitoare, același miros de grajd; paturile au fost lipite ca să poată fi îngrămădiți cît mai mulți pelerini. Îndrăznim să deschidem prima ușă.

Cîteva personaje în căutarea unui Dumnezeu

Dinăuntru, o femeie îngenun­chea­tă pe pat începe să ne latre, hămăind exact ca un cîine, și rîzînd batjocoritor: „Ieșiți afară, proștilor, proștilor!”. Din altă cameră, iese un bărbat îmbrăcat în­tr-o salopetă de schi, tîrît în lanțuri spre ieșire. Bărbatul grohăie întocmai ca un porc. „Ei singuri își dau mîinile la le­gat, simt că începe nebunia, cîteodată se leagă singuri cu lanțurile, că, dacă n-ar fi legați, ar putea fugi”, ne spune Benone Sion, un bărbat tuciuriu din Bacău. Benone beneficiază de o intui­ție aparte: cîteodată, el vede cu precizie ce se întîmplă acasă, în familia sa. „Vin ru­dele aici, la Călugăreni, și-mi spun «de unde știi, fix așa a fost»”. Apoi îmi ara­tă o copilă de 9 ani din Fălticeni, blon­dă, cu cărarea într-o parte, un chip pre­lung, ca al unui înger, privind cu o în­țe­lepciune exagerat de indiferentă, senină poate, ororile din jur. A fost adusă aici de tatăl său, un om care, afară că e mult mai negru de griji, seamănă izbitor cu fe­tița. Motivul: într-o zi, în toate odăile din casă în care intra fata, cuiele tablou­rilor se zmuceau din pereți, săreau icoane­le, nu se putea așeza pe nimic fiindcă pa­tul, cuvertura fugeau de sub ea. Iar spre deosebire de ceilalți bolnavi, fetița își amintea totul întocmai.

Prin curte, hoinărește și Victor, un tînăr înalt, cu fața mîncată de vărsat, trăsături delicate, fost student la Facul­tatea de Actorie în clasa profesorului Dem Rădulescu. A venit aici fiindcă „așa-i meciul. Am jucat fotbal, și min­gea era capul preotului, am tras un șut, știți voi… Voi sînteți balerine, așa-i?”. Răspund că da. „La Academia Ștefan cel Mare, știu”, și Victor continuă să se învîrtă, complet plictisit, în jurul schitului, iar în dreptul iconiței de pe zidul încă netencuit își face cruce în zeflemea, cu gesturi largi, scuipînd. „Vedeți, dia­volul îi ține mîinile, nu-l lasă să se închi­ne”, ne explică Mihai Pașcu. Se înserea­ză și parcă toată mulțimea aceea înce­pe să se agite, din dormitoare se aud zbie­rete prevestitoare de rău. Pînă atunci vorbăreț, Benone Sion sloboade un sunet înspăimîntător, ochii i se înro­șesc și duce mîna la gură. „Ce-i, simțiți că vine părintele?”, iar Benone încuviin­țea­ză din cap, rîzînd ca înainte de o mare încercare.

Moliftele se luptă cu dracii

În cele din urmă, părintele Daniil Horga apare ca un singuratic. E cunos­cut ca un om fără limite, sătenii se su­pun oricărui capriciu de-al său, fiindcă este sub ascultare și are binecuvîntarea mitropolitului. Oamenii spun că nu mai are nimic de pierdut, la cei 84 de ani ai săi suferă de prostată și, deși e preot de mir, însurat, trăiește într-o feciorie absolută de foarte multă vre­me. Hulit de preoți prin modul său de viață, e constrîns la singurătate, mai mult, unii spun că va fi singur chiar și în moarte, la fel ca și cei ale căror vrăji și descîntece a încercat toată viața să le dezlege. Citește Moliftele Sfîntului Vasile cel Mare fără teamă, fiindcă, după cîte a văzut, aproape nu mai are ce pierde. Molitfele astea se citesc cu un curaj mare. După singura liturghie din an, de 1 ianuarie, cînd sînt îngă­duite canonic, preoți și mireni, cu toții se tem doar să deschidă cartea acolo, lec­tura în sine poate atrage toate răutăți­le asupra preotului, toate blestemele dez­legate, înseamnă a te lupta cu dracii. „Îți dai seama ce vorbești? Dacă ai ști că cel mai mic dintre demoni este în sta­re să răstoarne pămîntul numai cu o singură unghie, atunci nu te-ai mai apuca să te lupți cu el”, îl povățuia acum trei veacuri părintele Serafim de Sarov pe robul său Motovilov, om cucernic, dar cu inima aprinsă.

„Ieșiți, diavolilor! Ieșiți!”

Abia intrarea părintelui în biserică declanșează nebunia. Preotul se așa­ză pe un jilț, plebea se repede sub patra­firul său, oamenii se îngrămădesc unii într-alții, cei mai depărtați doar îi ating pe cei dinainte, îi încurajează sau îi mîngîie încurajator pe spinare pe cei foarte suferinzi. O cohortă concen­trică de demonizați, avînd în mijloc preotul, citind moliftele din cartea așezată dea­supra capetelor lor, cele mai puternice rugăciuni posibile, cu voce înceată și egală, producînd chiar un ritm ciudat, care-ți îmbolnăvește creierii fără să-ți dai seama, numai la anumite intervale înalță crucea de lemn asupra tuturor: „Ieșiți, dracilor! Ieșiți! Te blestem pe tine, duh necurat!”. Atunci, oamenii încep să se agite. Prima dată, o femeie despre care se zice c-ar fi intrat în ea un „diavol șarpe”, își ridică încet pal­mele deasupra capului, iar fălcile încep să-i tremure spasmotic, scoate limba în fața preotului și prinde a-l ocărî îngrozitor: „Ai să mori, preoțelule! Vier­me! Adormi! Adormi!”. Sîsîie, scuipă, în spatele meu un inginer cu buzele mînjite de pix, care pînă nu demult rezolvase „formula versului” cu multe integrame și radicali, pornește să vor­bească toate limbile lumii, apoi să cînte dezarticularizat. „Am pictat pe sticlă o icoană cu Jimmi Hendrix Experience. Șii, Monica Lovinescu, colega mea…”, îmi șoptește la ureche, din cînd în cînd, cîntînd. Cezar, cu demon bivol, are pi­cioarele strîmbe, pur și simplu fiind­că în trupul său se adăpostește fiara, cu coarnele în jos. În timpul moliftei, scurmă cu dinții preșul din bucătărie, ca un cerb, și e convins că atunci cînd va ieși dracul din el, membrele i se vor îndrepta deodată.

Întinsă pe podea, cu jumătate de corp bagată sub grămada de oameni, o copilă paralizată pornește să țipe, pre­lung, egal, ținîndu-se cu mînuțele de tîmple, și iarăși glasul nazal al preotu­lui, n-auzi cuvintele, ci doar un zumzet sfînt, „Ieșiți!”. Benone Sion începe să horcăie, cu spume la gură, își rupe că­mașa, în ochi parcă i se-aprind flăcări, și bărbatul plînge, „nu mai pot, ierta­re, Legiune! Plecăm, plecăm!”, și pentru prima dată, toți cei 70 de bolnavi exilați aici, departe de ispitirile lumii, îmi provoacă o stare de nesfîrșită milă, ochii larg deschiși, nădejdea în forța curativă a credinței lui Hristos îi înfră­țește în suferință, și toți spun că dacă n-ar fi fost aici, ar fi fost morți demult, s-ar fi stins ca lumînările în doar cîteva zile. „Da, simțeam că mi se topește ener­gia oră cu oră, că-mi pierd vlaga, da, muream, asta-i. Doamne, dac-ați ști voi ce-i asta!”, mă străfulgeră cu privirea un student din Iași, lîngă el văd chiar o maică, purtînd camifalcă și voal, lă­trînd un tînăr cu privirea încrucișată, dar totodată și rîzînd, un rîset care face să-ți înghețe sîngele în vine, iar tînărul scoate de sub tricou, hlizindu-se și el, o cruce de metal, iar călugă­rița se retrage schelălăind, culcîndu-se colac în praful din curte. Slujba se termină și pentru prima oară Claudia, fata de la schit, se o­prește din plîns. Fără să știu de ce, o îm­brățișează pe cealaltă fe­tiță care mișca icoanele: „Mulțu­mesc, fetițo, mulțu­mesc…”. Vîntul serii se joacă în șuvițele blon­de ale copilei cu chip de înger iar ea, lăsîndu-se mîn­gîiată și sărutată, priveș­te indiferentă peste umărul posedatei soarele gol al Călugărenilor.

Text de Bogdan LUPESCU