Gîndul studenților răsuflă prin tifon

Autopsia? O găsești într-o pagină de dicționar rufos, pe-al cărei antet scrie AUT-AUT (nicidecum celebra alternativă kirkegaardiană): „act tehnic de examinare internă și externă a unui cadavru în scopul de a stabili cauza morții”. „Ce fel de reportaj? Hm, păi ăsta nu-i subiect de reportaj, dragul meu”, îmi spune îngîmfat, medicinistul, din celălalt capăt al unei duble de votcă, tinzînd spre spirt. „Reportaj se zice despre CEEA CE ESTE, or, mata ții morțiș să cauzați senzații tari privind cadavrele. Ar trebui să scrii despre viață – sînt atîtea «minunății» în lumea asta care ar trebui să te deranjeze”. Așa-i medicinistul, socot eu, cam cu nasul pe sus. „În plus, noi sîntem «hîrșîiți» prin de astea, am tot văzut stîrvuri omenești de prin anul I. Ai dreptate și tu, pînă acum erau îmbălsămate, nu puțeau în halul ăsta…Da, niște bucăți mari de pastramă. Abia la Medicină legală, în anul VI; ajungi să-l rostești pe acel «mi-e totuna», căci azi îți vezi pacientul respirînd, înjurînd, glumind cu tine despre viața-i împuțită, iar mîine-l vezi făcut felii de un casap. Dacă vrei să vomiți, du-te la o autopsie dintr-asta.” E o perfidie fină în felul lui de a aduce vorba la cei vii, o poftă carnală de a disimula, de a te convinge că ceea ce-i spui tu acum nu-i cel mai important, că mai sînt altele, și altele, și altele…pe care el, evident, LE-A FUMAT. Un spirit de castă la UMF? Într-adevăr.

Luni primim „marfă”, tre’ să fie ceva accidente în week-end

„L-am pregătit pe Paulică, dom’ profesor, l-am spălat, l-am dichisit”, ne anunță felcerul, răsucindu-și mustă­cioara neagră, de fante. Paulică a fost și el domn bine, care, sfîrtecat de cu sea­ră de un accelerat, își aștepta acum cră­cănat autopsia. Pe masa aceea de pia­tră, cu picioarele sculptate în cel mai luxuriant și mai barbar stil – patru arbori pieziși ieșind din luciul mozaicului pătat de sînge –, trupul cafeniu al mor­tului, ca un sac aruncat în pripă. Mi-am dat seama că zicala „unde nu-i cap, vai de picioare” este absolut funcțională în toate cazurile posibile, însă exista un singur caz – cel al lui Paulică, bien sur – în care pur și simplu nu mergea. Fiindcă bietului om capul îi stătea aco­lo unde îi stăteau și picioarele, pe unde­va pe calea ferată, pe lîngă Dolhasca.

„Dacă doriți să fotografiați, nu-i nicio problemă”, ne invită îngăduitor dr. Că­lin Scripcaru. „Nu, dacă studenții sînt plecați în grevă, n-are niciun farmec”. Într-adevăr, cea mai mare parte dintre cursanți și-au așteptat zgomotos sorocul academic, apoi s-au urcat în mașinile lor luxoase și s-au risipit. „A­tunci, veniți luni, cred că primim «mar­fă», tre’ să fie ceva accidente în week-end. E nevoie doar de o solicitare a orga­ne­lor judiciare. Mai sînt și morțile suspecte, accidentele de muncă, decesele din primele 24 de ore de la intenare, ăstora trebuie să le facem…” Priveam distrat amfiteatrul acela în formă de cuptor, vopsit în alb de la poale la vîrf, și gîndeam că, dintre toate, acesta este locul unde, ca într-o mare distilerie, ard sufletele tinere, proaspete, li se de­cantează naivități călite, profesioniste, de medici. Locul în care „moartea ne învață despre viață”, cum spune cel de la catedră. „Ce să le faceți?” îmi amintesc. „Autopsia”. Aha, autopsia, da…Pe mîine, atunci.

Frică sinceră și pură, 100%

Lunea, de dimineață, în vreme ce mă spălam pe dinții mei mici, ca de bomfaier, m-a trecut și prima sudoare pe burtă. Frică pură, 100%. Mi-am pus o peliculă de om dur peste ochi, mi-am spus un „hai s-o facem și p-asta” și am pornit pe negîndite, ca într-o mică tran­să, spre UMF.

Au urmat, foarte rapid: taxiul, pri­vitul îndelung (vreo jumătate de oră) a soclului reginei Maria și mașina nea­gră a morții (IS-144) venind din sens contrar, silențioasă, fără motor. În mor­gă, studenți de două feluri: unii se în­veșmîntează în alb, relaxați și bîrfitori („Ai fos’ asear’ în Roș’?”), alții se întorc respirînd în tifon, cu umerii înco­voiați de un păcat obligator ce bîntuie prin mediu. Înconjurător. O evlavie de tehnician li se impune pînă la ieșirea din spital. „Cum a fost?” întreb ca un prost. Răspuns: un student pe jumă­tate arab scuipă cu boltă pe un automobil Dacia.

Are un tatuaj cu sirenă pe pectorali – deducem că…

„Chiar vreți să vedeți?” mă întrea­bă încă o dată doctorul. Stăteam în cadrul ușii, chiar pe prag – ca să pot res­pira, la nevoie –, iar lumina soarelui se aduna toată, crudă și foarte puter­nică, pe fața mea mișcătoare și nedu­me­rită. „Hei, tu, ești la Medicină?” mă întreabă casapul imens cu ochi negri, în timp ce măsura cu o riglă de fier gau­ra din capul mortului. „Da.” Un răspuns mic, de undeva de deasupra unor genunchi de proumbel, la 45 de grade. „Atunci, intră dracu’ înăuntru și pune halatul pă tine!”

Pătrund și văd din prima mortul acela mic, de 45 de ani, care rîdea la mi­ne pe-o parte, cu dinții de aur. Picioa­re, subțiri, disproporționate în raport cu capul, mîini galbene, care, parcă, dacă le-ai lovi, s-ar dizolva într-o pastă rîn­cedă. Urmărit ca-n filme de poliție pe undeva prin Germania, răposatul se aruncase disperat de pe un bloc foar­te înalt și avusese noroc. Nimerise pe un grilaj metalic, cam cu trei etaje mai jos, apoi stătuse cam trei luni în comă printr-un spital bavarez. Se întorsese din pribegie, avea acum familia lui, dar se tot plîngea într-una „mă doare capu’, mă doare capu’”: se internase de cu seară în spital, iar dimineața era rece.

Priviri prin ochelari. Examenul ex­tern: să vedem mai întîi dacă partea vătămată prezintă niscaiva semne pe suprafața trupului. Aha, un tatuaj, să-l analizăm! Este o sirenă, o inimă cu ma­jusculă pe mușchii pectorali, de unde deducem că… Fete frumoase, cu dege­te lungi, priveau tot trupușorul acela, încercînd să găsească și altceva. O a­mestecătură de sexualitate și maca­bru mă tulbura și mă făcea simțit în mul­ți­mea de halate albe, îmbrăcat fiind, pe deasupra, cu un palton maron. Să trecem acuma la examinarea internă. N-am înțeles atunci de ce, pe nepusă masă, unei fete i s-a făcut rău și a ieșit din sală.

Mirosul care te umple

Au urmat niște imagini pe care nu le vezi pe micul ecran decît maximum 10 secunde. Cuțitul luci. Cu o mișcare prelungă, felcerul îi luă scalpul săr­ma­nului aventurier, apoi îi trase toată fața în jos, peste bărbie. Un trosnet, trei-pa­tru scîrțituri ascuțite ale micului fieres­trău de mînă, și calota se rotea, nein­teresantă, pe masa rece, de marmură. Mortul se tolănea acum, cu țeasta în roșită, cu gîtul lung de un cot, întins de autopsier peste o buturugă necio­pli­tă, și parcă aștepta curios alte consta­tări medico-legale.

Cu o linguriță i se scoase și cre­ierul, care, ținut victorios în mîine, fu arătat studenților ca un trofeu. Întreg. Apoi fu făcut felii. Unui arăboi cu ochi împăienjeniți i se încordară ritmic maxilarele. Mi-am dat seama că mirosul de om mort este altfel. Nu lo­vește din prima, te așteaptă, te pregă­tește, te împresoară ca o adiere per­versă și discretă. Te umple. Încetișor. Nici nu-mi amintesc cînd am ieșit din sala unsuroasă, știu doar că m-am întors într-o încăpere luminată, cu uși larg deschise, iar cadavrul era acum deschis ca o floare. Avea coastele des­făcute, la un metru deasupra, și organele aliniate alături, iar profesoara încă explica, parcă mai șoptit.

„Faceți loc, faceți loc” răcni alt felcer: doi angajați tîrau de cap și de picioare un domn chel mai în vîrstă, cu față senină, de contabil, îmbrăcat cu niște hăinuțe ieftine, ponosite, dar curate. Sus, prin reverul cămășii, se zăreau cusăturile grosolane, cu sfoară groa­să. Cei doi îl azvîrliră în albul sicriului, traseră un gît de votcă și plecară. Afară, familia îl privea și plîngea.

Text scris de Bogdan LUPESCU