Zaraza de pe malul Atlanticului

Toamna, “Venetia portugheza” e aproape pustie. Plaja e stinghera, iar oceanul se zbuciuma trist si inghite lacom tarmul. Pe canale se mai plimba in barci colorate numai copiii de scoala primara si turistii in virsta. O mai aduc la viata un grup de adolescenti galagiosi, un cuplu imbratisat in nisip si un lautar roman, care si-a lasat casa pentru un trai mai usor. Revigorata, Aveiro mijeste pleoapele si se lasa sedusa de “Zaraza” si de “Valurile Dunarii”.

Orasul meloman

Soarele si ratele salbatice isi dau intilnire pe apa din mijlocul Parque da Cidade. Nu se aude decit vintul printre frunzele celui mai inalt palmier si tipetele unui copil care joaca tenis cu tatal sau. Vegetatia luxurianta parca dezvaluie sufletul portughezului iubitor de contraste. Exotic si continental, arbori subtropicali, arbusti cu flori viu colorate, iedera si copaci cu frunze cazatoare se amesteca firesc si se contempla narcisist in oglinda lacului. Printre tulpinele inalte de bambus, din dreapta, se plimba doi tineri. Se indreapta fara graba catre podul in forma de curcubeu, desprins parca dintr-un basm cu zine. Cind cred ca nu ii vede nimeni, se saruta tinindu-si fetele unul in palmele celuilalt. Numai ei stiu ce dorinte si-au pus in dreptul pesterii in miniatura, in apa careia inoata pestisori aurii.

In centrul orasului, turistii tirzii se string in jurul barcilor de pe canal si se tirguiesc cu proprietarii, poate-poate mai scad din pretul unei curse. Cei mai nerabdatori se lasa pagubasi si isi indreapta pasii pe strazile inguste, pavate cu piatra cubica. Doar curiosii fara odihna mai viziteaza mormintul Sfintei Joana, protectoarea orasului, ascuns de ochii profani intr-un muzeu aflat pe jumatate in renovare. Ceilalti isi opresc privirile cind si cind asupra cladirilor acoperite cu asulejos – picturi si ornamente albastre, specifice zonei, zugravite pe placi albe de marmura. Cel mai mult ii incinta portretul unei femei suple, cu parul strins la spate si rochie alba, lunga, care priveste trist spre valuri. Contemplarea nu dureaza mult, pentru ca se apropie ora prinzului. Pina la miezul zilei, poti face un popas intr-una din patiseriile de-a lungul canalului, numite “Pastelaria”. Vinzatoarele cu un zimbet nenatural pe chip te ademenesc cu ovos molos – niste prajituri traditionale, umplute cu crema indulcita de oua.

Scripcarul din Piata de Peste

Daca pasii te poarta putin mai incolo de centrul orasului, s-ar putea sa il intilnesti. Este roman si isi cistiga traiul in Portugalia din cintat. Il poti zari in Plaza de Peixe din Aveiro intr-o zi de octombrie, surprinzator de insorita si calda. Se plimba cu vioara la brat printre mesele unei terase din mijlocul pietei si cintareste din ochi consistenta comenzii celor care s-au incumetat sa ia prinzul in oras. Poarta un pulover de lina gri, ca cele impletite in casa, pantaloni la dunga, cam jerpeliti, si duce pe umar o fosta husa pentru rachete de tenis, care acum tine loc de valiza pentru instrumente. Pielea aramie ii e brazdata pe alocuri de riduri, iar pe timple, parul, alta data ca taciunele, bate in argintiu. Chipul ii tradeaza oboseala si poate un strop de tristete, oglindita in ochii negri. Judecind dupa infatisare, nu i-ai da mai mult de 50 de ani, nici un salariu peste minimul pe economie. Ar putea trece neobservat daca nu ar ridica incet vioara spre barbie, in ceea ce pare a fi un moment de tihna pentru toti clientii esplanadei. “Zaraza” si “Valurile Dunarii” suna la fel de melancolic si pentru portughezii zgirciti, si pentru cei mai largi la punga, doar ca cei din urma primesc in plus un “Obrigado, senhor” si o reverenta in fata doamnelor. “Ma cunosc toti pe aici, nu le fac probleme, nu imi fac probleme. Eu nu sint ca tiganii aia care cersesc sau fura, cistig un ban cinstit” si isi asaza vioara pe genunchi. A sters cu buretele din memorie conversatia in romaneste pe care a avut-o mai devreme cu un tinar bine imbracat, a carui sotie cersea la usa restaurantului de alaturi.

O vioara de 30 de euro pe zi

Il cheama Ion, are trei fete si sase baieti si este in Portugalia de doi ani. La origine, e dintr-un sat de pe linga Botosani. Acasa a fost toata viata lautar: “Cintam la nunti, la petreceri, aveam trupa cu saxofonist. Eram imbracat la costum, cu cravata rosie, nu zdrentaros ca acum”. In Portugalia a venit pentru ca l-au chemat doi dintre copii si a vazut ca se poate face un ban mai usor. In timpul verii, cind coasta e plina de turisti, Ion aduna si 100 de euro pe zi: “Si acuma mai ciupesc 20-30 de euro, da’ mai greu”. Nu cinta doar in Aveiro, ci colinda malul portughez al Oceanului Atlantic. Ii mai place sa gidile corzile viorii pentru turistii din Porto si pe plaja din Costa Nova. In sudul Portugaliei nu se mai aventureaza demult: “Am mers in Lisabona si Faro la inceput, ca acolo se fac bani mai multi, dar m-au alungat tiganii acordeonisti si cersetorii”.

In Romania are cea mai frumoasa casa din sat

A inchiriat o camera linga Aveiro, unde sta cu nevasta si cele doua fete mai mici, pe care le-a dat sa invete carte la scoala portugheza. Ii e gindul tot timpul la copiii din Romania, pe care i-a ajutat cit a putut, pina i-a vazut la casele lor. Doi dintre baieti ii sint in Iasi, casatoriti. De la ei are doi nepoti pe care nu i-a mai vazut de cind aveau trei ani. Fiul cel mai mare, pe care l-a alungat de acasa de mai multe ori fiindca era betiv, are acum cea mai frumoasa casa din sat si “s-a facut gospodar”. Altuia i-a cumparat masina de 3000 de euro, dupa negocieri aprinse cu dealerul auto si l-a trimis inapoi in Romania. Din cind in cind i se incetoseaza privirea si vorbeste despre soarta romanilor ramasi in tara: “Mai fata, tu stii ce inundatie a fost pe Valea Siretului? Apa de zece metri! Tu stii cite suflete s-au inecat si cum pluteau animalele pe bucati de lemn? Mi-a zis mie fiu-meu la telefon”. Vrea sa se intoarca acasa la primavara. Craciunul il petrece pe coasta Atlanticului, pentru ca nu trebuie sa cumpere lemne ca sa se incalzeasca.

Priveste in rastimpuri in jur, ca sa vada daca a mai aparut vreun client nou si te intreaba daca si tu cauti “emprego”. Iti saruta mina ceremonios, dupa ce a dus-o la obrazul nebarbierit de trei zile. Acum e putin grabit, trebuie sa mai ajunga undeva, dar, daca vrei sa mai stati de vorba, il poti gasi in piata in fiecare duminica, la prinz. Iti spune “Ciao” zimbind si mai face sa rasune citeva acorduri in timp ce se indeparteaza pe o straduta strimta.

Pe plaja Costa Nova, oceanul se framinta. Se arunca posesiv asupra malului si improasca spuma catre oricine indrazneste sa ii atinga tarmul. Apa rece matura cu furie scoicile rosiatice si sidefii. In afara celor citorva aventurosi care stau la o cafea, la terasa din capat, nu e nimeni pe toata plaja, desi nisipul mai pastreaza urme de pasi. Doar daca te uiti cu mare atentie poti distinge doua mogildete infofolite, imbratisate pe un cearsaf, carora vintul le rasuceste parul in fel si chip. Pentru cei doi indragostiti fara nume, care incearca sa se incalzeasca la soarele cu dinti “Zaraza” lui Ion e pe gratis.

Andra MARDARE

(Portugalia)