Viața întoarsă cu fusul

În cătunul ascuns de munții Brașovului rar mai vine cîte o femeie străină. Se cunosc toate între ele și se își dau binețe numai cu „Doamne-ajută”. Dar odată, pe vremea lui Ceaușescu, pe ulița părfuită umblau noaptea „gravidele”, în drum spre casa din vîrful dealului, ca să scape de „povara” din pîntece. În poarta mică le întîmpina mama Rodica, Jupîneasa. Le zicea doar să-i vîre banii în capot și le întindea pe masă. Leacul se făcea cu andreaua, cu spirt sau cu sodă. Nu stătea nici una mai mult de două zile, ca să nu le cunoască satul. Plecau pe picioare, bocind. În urma lor, Mama Rodica rămînea să numere banii și să aprindă cîte o lumînare.

Jupîneasa nu se clintește de pe pat. Stă dreaptă în vîrful grămezii de perne și „așteaptă Raiul”. N-ar vrea să se întindă la vorbă azi. Tresare cînd o vede pe Didina, femeia care-i ține de urît cînd se lasă seara și îi face semn să mă așeze la masă. Își pironește din nou ochii verzi, mici, pe icoana de pe perete. „Recită rugăciuni în gînd, domniță. Las-o. Pare așa, nebună, cîteodată, da’ e brează și zdravănă la minte”, îmi șoptește Didina. Ea, însă, nu-i deloc ca Jupîneasa. Are trupul mic, șubred și limba ascuțită. O mustră pe bătrînă că n-a făcut focul și că n-a pus de cafea. „Mamaie, o să îngheți aici, și doar ți-am zis că vine și fata asta să te vază”, și oftează. Mă primește ca pe un oaspete de soi și-mi spune mereu că-i sînt dragă, „ș-apoi, pe la noi n-a mai venit femeie necunoscută de mult”. De mai bine de 20 de ani.

Primul păcat

„Păcatele ne-au făcut surori”, îmi spune Didina uitîndu-se cu ochii mijiți înspre Jupîneasă. În vara lui ’81 a primit o scrisoare de la București, care avea să o aducă în casa în care m-a primit călduros. „Țin minte de parcă era ieri. Mi-a trimis soră-mea, Maria, vești rele cum că era gravidă și că îi trebuia avort. Numaidecît”. I-a răspuns că nu o poate ajuta, că nu cunoaște la spitalul unde lucra nici o femeie care să se înhame la asemenea lucru. După două zile, însă, i-a spus cineva că o așteaptă Maria la poarta casei și că vrea să intre îndată, că îi e frig. „Am mers cu soru-mea în casă și îmi venea să o ascund după dulapuri numa’ să nu afle careva că e la mine. Mi s-o strîns sufeltul în mine cînd o zis că să fac pe dracu-n patru și să o scăp de povară”. Didina abia își primise repartiția la sat, ca asistentă și nu voia să o pîrască la Miliție vreunul dintre doctori. Degeaba a încercat să-i spună Mariei că nu poate face avortul, că nu știe cum. Femeia i-a spus numaidecît că „știe babe care fac…”.

Și Didina auzise vorbe prin sat. Îi spusese chiar o colegă de la muncă „despre una, Mama Rodica Jupîneasa, care desface sarcini”. Ba chiar fusese pe la ea de cîteva ori să ia cerșafurile cu sînge și să le ardă. N-a stat mult pe gînduri cînd și-a amintit de ce i-a spus asistenta. „M-am dus pînă la ea și mi-o zis că se poate face. Mi-o zis să vin la ea la trei noaptea și de acolo să mergem să ne tocmim la bani cu Jupîneasa”. Și așa a făcut. A trezit-o pe Maria din pat, i-a zis să ia aurul și toți banii cu ea și să plece îndată.

Nu se aștepta să-i deschidă ușa o femeie cochetă și deloc bătrînă. „Era îmbrăcată frumos și avea casa frumoasă, domniță. Acuma s-o stricat tot, s-o ruginit, da’ atunci…”, și îmi arată cu mîna înspre masa cu picioare de lemn brodat. Jupîneasa le-a poftit înăuntru și le-a servit cu dulceață și două cești de cafea pe fiecare, „boabe bune, nu năut”. Le-a spus că face avortul numai dacă primește 3000 de lei și patru inele din aur. Didina i-a zis că nu vrea să știe de așa ceva, dar Jupîneasa „mi-a spus că nu se poate decît cu asistentă. Că-i trebe lucruri: spirt, furtun, lighean de inox și vată. Am adus de acasă niște vată și spirt și m-am rugat”.

Nu știe nici acum ce făcea Jupîneasa în camera din spate. Nu a vrut niciodată să intre, să vadă „săracele femei cum se chinuie”. Doar o dată a călcat pragul camerei. S-a așezat cuminte lîngă sora ei, a strîns-o de mînă și a închis ochii. A auzit numai un urlet și apoi liniște. Nici Jupîneasa n-a uitat-o pe Maria. „Era să mă știe tot satul la ce glas avea. I-am zis să se prindă cu mîinile de cearșaf și să tacă”. După trei zile a plecat pe picioare acasă, în București. Bărbatului care o lăsase gravidă i-a spus că s-a petrecut peste noapte, în somn și că n-a simțit nimic. La un an mai tîrziu s-a măritat cu el, „da’ copii n-o mai putut să aibă”.

Bani și aur pentru mîntuire

Femeia mică își potrivește baticul și ridică ochii mari, albaștri spre Jupîneasă. „Uite, mamaia mi-a zis că stă de vorbă cu tine că i-ai adus bomboane și i-am zis că nu ești de la Miliție”, mă ia Didina de-o parte. Își trece mîna peste fruntea mea, se ridică pe vîrfuri cît să-mi ajungă la urechea și mă roagă „să n-o întrebi despre fii-sa”.

Jupîneasa își trage scaunul lîngă mine și mă cercetează atentă. Cei 76 de ani i s-au strîns doar în cîteva riduri în jurul ochilor. “S-a păstrat frumoasă”, o arată Didina cu degetul. Nici spatele nu-i gîrbovit, iar picioarele „merg singure”. N-a avut nici o boală și nici o operație, îmi spune mîndră. „Am avut bani să-mi iau de mîncare. Și haine groase, ca să mă feresc de frig iarna. Am dus-o bine pe pacatele altor fete”, rîde cu dinții galbeni încleștați și cu gura pînă la urechi. „În vremurile bune”, Jupîneasa avea pe lîngă ea încă patru asistente, care îi aduceau tot ce avea nevoie, „ba chiar și mai mult. Da’ știi de ce? Că le dădeam leafă frumușică, să-și mai ia și ele cîte ceva”, și mă prinde de mînă. Vrea să-mi ghicească în palmă. Își pune ochelarii și zice „da, frumos. Viață lungă, trei copii și un bărbat care-ți lasă avere, cum am avut și eu”. Îmi spune mai apoi că nu s-a ales nimic de avere și nici de copii. „Le-am dat lor tot. Băieții s-au însurat cu niște proaste, iar fata…”, și o îneacă lacrimile. Apucă ceașca, dă pe gît cafeaua și varsă un strop pe jos, „pentru sufletul adormiților ”.

Taina se ascunde în buzunar

Încăperea în care Jupîneasa făcea avorturile e mică și înaltă. Aproape că nu se vede varul de cîte icoane are atîrnate de cuiele ruginite. „Aista-i patul cu pricina”, îmi arată cu degetul o ladă din scînduri, acoperită cu trei plăpumi și două straturi de blană de oaie. „Le puneam aicea, întinse și le ziceam să se țină cu mîinile de lemnul de la capul patului. Le durea săracele, că nu era nimic cu ce să le amorțesc”. Didina se apropie de prag și se întoarce cu spatele. Nu vrea nici acum să vadă camera. „Le dădeam să bea un păhărel de țuică înainte și cît ele înghițeau și se văitau Jupîneasa ducea acolo ligheanele și cearceafurile”. Nu se apuca de treabă decît atunci cînd avea pe degete inelele.

„Prima dată dată m-o durut sufletul. Apoi, nici nu mă uitam la ele. Nu le știam după față. Era mai bine așa”, oftează bătrîna. Învațase și ea de la o altă „babă cu fus” cum se face, „ca să nu te doară inima prea tare după ele”.

Didina strînge repede ceștile de pe masă și atîță focul. „Lucrul ăsta se făcea în taină. Pe aici pe la noi, pe la munte, era cîte o babă cu fus în fiecare sat. Da’ nu se auzea de ele. Din cauza lu soră-mea era să o pățim. Nu și-a ținut gura proasta și s-a aflat că eu am ajutat-o”, se supără deodată. Așa au început să vină femeile la ușa lor. „Îmi aduceau bani și le mîntuiam. Pacatele costă scump, fată”, rîde Jupîneasa cu ochii la o cutie veche din metal. Acolo își ținea banii, iar cînd se umplea, îi băga în fețele de pernă pe care stătea cocoțată mai devreme. N-a trecut mult timp și Jupîneasa i-a spus Didinei să ceară mai mult, cîte 5000 mii de lei și un lănțișor sau un inel mare.

Doar odată s-au temut de pușcărie. S-au trezit în miezul nopții cu un bărbat îmbrăcat în milițian la ușă. „Mi s-au tăiat genunchii, drept îți zic. Mă gîndeam să spun că eu nu știu nimic și că-s prostii”. Dar a vorbit el primul. Voia să o ajute pe fata lui să scape de un copil din flori, „făcut cu un țăran de pe la noi de prin sat”. I-a spus că ea nu face așa ceva și că nici nu știe pe altcineva. „Da’ el mă ruga frumos și eu nu și nu. Pînă ce-o scos vreo zece mii și le-o pus pe masă și o zis să-mi țin gura că mă pîrăște la partid dacă nu-i fac”. A chemat-o pe Didina și, cu milițianul lîngă ea, a „lecuit-o” cu soluție de sodă, cu un furtun și o lumînare.

Cu banii și-a luat haine de blană și niște lînă moale, să împletească pentru băieții ei pulovere groase. I-a jurat atunci Didinei că n-are să mai facă păcate niciodată. Pînă cînd s-a trezit la ușă cu fata popii, Ancuța. „Prin ’83, era august de-acuma și-o căldură de nu aveam aer. O venit săraca la amiază, cînd o putea vedea toată lumea. Plîngea și se tăvălea pe jos să o ajut să scape de copil”. Le-a spus celor două că dacă află tatăl ei o omoară cu pumnii. „N-am vrut la început. Mi-era frică. Nu mai aveam nici spirt, nici vată, nici nimic. Și ea era de mult gravidă, avea patru luni. Da’ îmi era milă de ea săraca. Nu era vina ei că l-o crezut pe băiatu’ cela cînd i-o zis că se însoară cu ea”. N-a mai cerut nici lighean, nici spirt. A înțepat-o cu andreaua și a lăsat-o să sîngereze. „N-avea cum să moară că era tînără”, începe Jupîneasa a tremura din umeri.

Regretul din vis

„Era să ne vedem odată cu moartea la ochi”, îi ia Didina vorba din gură „cînd a venit o fată tocmai din capitală”. Rămăsese gravidă cu profesorul ei de canto și nu îndrăznise să-i spună. „Nu era însurat sau ceva, dar n-a avut curaj să-i spună. Ea voia să se facă artistă nu să stea după pelinci și lapte”, și Jupîneasa face cu mîna a lehamite. După ce i-a vîrît banii în capot a dus-o în cameră și au făcut ca de obicei, cu soluție de sodă caustică și apă caldă. Cînd au terminat, au pus-o pe un pat și s-au dus în bucătărie. „Numai deodată am auzit că geme și că țipă. Ardea toată”, și bătrîna cască ochii la mine. Știa de pe alte femei că dacă face vreuna febră înseamnă că n-are scăpare. „Mă uitam la ea ca proasta. Eram ca ușa asta de țeapănă. O vedeam deja moartă și Miliția la mine la ușă”. S-au gîndit cum să facă mai bine să nu le prindă careva.

„Am vrut chiar să o lăsăm așa, să vedem ce se petrece cu dînsa. Da’ mi-era teamă să nu moară la mine în casă. Unde o îngropam, ce făceam cu ea?”. Atunci i-a spus Didinei să meargă la spital la asistente cu bani, să le dea și aur, numai să o primească pe fată acolo. Nu trebuiau să spună decît că și-a făcut singură necazul. „S-au împotrivit pînă ce-am scos banii. Am mers cu ea la spital, am învelit-o și am vindecat-o. I-am dat antibiotice și am stat cu sufletul la gură”, își amintește Didina. Fata a plecat o săptămînă mai tîrziu, plîngînd și spunînd că îi pare rău. A fost ultima lor „bolnavă”.

„Așa fac toate”, se ridică Jupîneasa, aruncînd bastonul cît colo. Îmi zîmbește rece și-și netezește buzele cu palma. Ea nu are nici un regret. „Le făceam un bine. Și îmi făceam un bine și mie”. Numai Didina mai plînge cîteodată pentru ele. Duce lumînări la biserică și se roagă în fiecare duminică să fie iertată. „Bătrîna se roagă mai mult pentru ea”, îmi spune cu ciudă.

***

Jupîneasa scoate din sertarul mesei o cutie cu inele și mi le înșiră în fața ochilor. “Ăsta e de la o fătucă de vreo 19 ani. O țin minte… Da, era așa grasă și urîtă…”, se strîmbă bătrîna. Pune verigheta cu piatra verde pe deget și pleacă în camera de lîngă. Vrea să se odihnească, căci noaptea trecută n-a închis un ochi. „Am visat urît”, îmi spune cu vocea tremurată.
Didina își îndreaptă spinarea și lasă jos bucata de pîine pe care o mestecă încet cu gingiile. Mă conduce afară de braț și mă oprește cînd trecem de poartă. Ochii încep a-i sticli și gura vorbește fără ea. „Să-ți spun visul Jupînesei. Îl are de 25 de ani pe același. Visează cum o fată își pune singură spirt ca să scape de copil. Da’ e prea mare copilul și ea moare în casă”. Mă trage mai departe și continuă în șoaptă: „Ăsta nu-i vis îți spui eu. E adevărat ca omătu’ ăsta de sub picioare. Așa era și fata, și copilul, și spirtul. Florina îi zicea ei” . Era fata Jupînesei.

Adriana ZĂVOI