Femeia care a sfidat fenomenul Procopiu

Ai putea să juri că nu mai locuiește nimeni acolo, în curtea cotropită de un val de vegetație. Dar în casa bătrînă de pe dealul Copoului mai este un suflet care ține vie amintirea unuia dintre cei mai mari savanți pe care i-a avut România, Ștefan Pro­copiu. Povestea lui au spus-o mulți, de multe ori au­zi­tă chiar de la ea, Rodica Procopiu, soția sa, pentru care timpul nu se mai măsoară în ani sau de­ce­nii, ci în veacuri. Iar ea a rămas ca o carte des­chi­să, din care au citit cu toții, dar despre care nu s-au spus prea multe. Cine mai știe că e cea care a stat mereu în umbra lui Ștefan Procopiu, care a fost viața ei și cum arată cele două lumi care se află la distanță de 100 de ani?

Destinul i-a fost scris de cînd era o copilă, începînd cu profesoara de fi­zică din liceu, care nu știa boabă de carte. „Ai noroc că nu pricepi fizică”, îi spunea Ștefan Procopiu, cel cu ca­re și-a împărțit viața. Nici n-avea cum să priceapă: profesoara amintită era cam zăludă, prietenă cu paharul și atunci cînd nu dormea cu capul pe catedră, stătea țeapănă și nu se uita la fete, iar dacă vreo una trecea la tablă, se făcea că n-o vede. În anii ’20 ai se­colului trecut, la liceul de fete din Botoșani, treburile astea nu erau ma­re crimă. Nici Rodica nu s-a supărat, pentru că „aveam mai mult timp liber să citim, să ne formăm, să ne îm­bo­gățim su­fle­tește”. Iar în familia cu șa­se copii în care a crescut, spiritul era cultivat mai insitent decît pă­mîn­tul, de care se le­pă­daseră părinții pro­ve­niți din țărani răzeși.

Casa de la Botoșani în care au lo­cuit mai tîrziu, cunoscută drept Casa Brazilor, o ține minte mai bine. În­chi­de ochii, își acoperă fața cu mîi­nile și numără în șoaptă brazii din curte: doi­s­prezece! Dar mai aveau și nuci, și pruni și tot felul de plante exotice. Prin­tre pomii aceia au învățat mai multă franceză și matematică de­cît la școală, iar cățăratul în copaci era o altă ma­te­rie la care „briau” toți șa­se: Mir­cea, Rodica, Adina, Brîn­du­șa, Olimpiu și un băiat înfiat, năs­cuți cu toții la o di­ferență fixă de doi ani unul de ce­lă­lalt. „Am iubit cartea, am iubit natura, am iubit mișcarea, deși îs hîr­buită a­cuma. Noi am fost toți copii cu­minți, am fost învățați să ne placă tot ce e bun și frumos”, spune Ro­di­ca Pro­co­piu, cu o voce care se modelea­ză în fun­cție de amintirile pe care le dea­pănă. Cînd vorbește despre co­pi­lărie, gla­sul îi este vioi și ascuțit.

Iorga uscat și Eliade afemeiat

„Eu aș fi vrut să fac arhitectură, pentru că eram bună la matematici și la desen, dar pasiunea mea pentru lim­­ba franceză nu m-a lăsat”, poves­teș­te Rodica Procopiu. La București a stat în singurul cămin de fete, construit de soția generalului Averescu, Clotilda. „Ce frumos a fost!”Anii de facultate și-i amintește cu zîmbet și deapănă po­­vestea unei domnișoare elegante, studentă la franceză, care se plimbă pe străzile Bucureștiului ca într-un film vechi, alb-negru, pe un fundal muzical care iese de sub acul patefonului. Dar în filmul acesta nu e loc de ro­man­tism siropos și de iubiri pasionale înăbușite. „Eu n-am avut o tinerețe obiș­nuită, nu m-a impresionat nici un bă­iat în liceu sau în facultate”, po­vestește fata sub­țirică, ce-mi zîmbește dintr-o poză cu zimți pe care o țin în mînă, răzbătută pînă azi prin război și vreme.

În prima bancă de la geam, la colț, acolo stătea mereu, cu aceeași colegă de bancă, pe jumătate franțuzoiacă, ca să nu vadă alte capuri mișcîndu-se, numai profesorul și tabla. De aceea a avut numai „bile albe”. Doar de cî­te­va ori au luat-o profesorii la rost, pentru că păreau prea bune lucrările ei de seminar ca să fie adevărate. „Odată mi-a dat și bilă neagră! Iar cînd l-am în­trebat dacă am scris bine, mi-a zis: «foarte bine! Dar ai copiat!»”. Ea nu și-a cerut niciodată dreptatea și își pri­vea profesorii ca pe niște icoane, la care se închină și acum cu pioșenie.

În schimb, „era unul, Neculai și mai nu șiu cum….a! Iorga!, care nu mi-a plăcut deloc. Prea era uscat și căutat la vorbe.” S-a dus la cursurile lui de cu­riozitate, ca toți studenții, purtată de vîl­va care se făcea în jurul lui, dar n-a stat mai mult de cîteva cursuri. „Era prea didactic, nu știu cum…n-a ajuns pînă la mine”, spune Rodica Proco­pi­u.

Cel care au cucerit-o a fost Nae Io­necu, care își vrăjea studenții cu ide­­ile lui, de stăteau aceștia nemișcați prin bănci, cu ochii țintă la el. Și pe Tudor Vianu l-a îndrăgit, la fel, pentru spiritul mare, din care luau toți studenții cîte ceva. Iar tot ce-a luat ea din acei ani, pe lîngă amintirile rărite, ca o țesătură veche, este diploma de li­cen­ță, pe care vrea să mi-o arate, dar n-o mai găsește în lada nu prea mare în­ve­lită în catifea, în care ține mai mul­te documente. Găsește doar o fo­to­grafie a diplomei pe care a primit-o în onoa­rea regelui Carol al II-lea, dar literele caligrafice mici nu le mai poa­te des­luși. „Era o diplomă mare, cu chenar!” Începe să fluiere prin cameră și îmi dau seama că în felul ăsta o cheamă pe Maricica, o țărăncuță iute cu capul ro­tund prins în basma, care are grijă de ea. O pune să-i găsească numaidecît di­plomele. „Vai, doamnă, dar astea ci-s, diplomele mele?”, o do­je­nește și îi ara­tă cîteva diplome, hîr­tia cărora încă nu s-a îngălbenit: „poftim, diplomă de merit, una de re­cu­noștință, una de ex­ce­lență!”. „Sînt flea­curi! Acela era do­cument important, acela nu pleacă ni­căieri din casă.”

„Of, doamne, doamne, doamne, doamne”, suspină Maricia dintr-o ră­suf­lare, aranjînd toate hîrtiile îm­prăș­tia­te la loc. „Să vedeți cu banii ce pă­țesc…”

Păpușa care știa franceză

După facultate, de la București a fost repartizată la Bălți: „cerul și pă­mîntul, de două ori am ieșit de la tea­tru înainte de sfîrșit”. Dar i-au plăcut mult copiii de-acolo, erau mai su­fle­tiști și se atașau de ea. „«Ku­kol­ka» (n.r.: păpușă) îmi spuneau și mă îndră­geau cu toții”. Acolo l-a întîlnit pe San­di, primul soț, tot profesor de fran­ceză. Dar s-au cunoscut mai bine du­pă cîțiva ani, reveniți amîndoi la Iași, cînd, la o ședință de la Centrul Fran­cez, acesta „a citit un sonet dintr-o car­te, a închis cartea așa și l-a recitat ime­diat!”. Așa a cucerit-o, cu mintea. S-au căsătorit, dar n-a durat mult, pen­tru că războiul l-a luat pe Sandi Geor­gescu pe front. „Eu lucram la spital la Botoșani, că era vacanță și aveau ne­vo­ie de ajutor și am primit o scrisoare de la unchiul meu. Nici n-am văzut din prima că scria pe ea, sus, «Sub­lo­co­tenent Georgescu, mort la Ho­tin pe 6 iunie»”. I-a căutat mor­mîn­tul timp de trei luni, ajutată de tatăl ei și de niște prieteni de familie, trecînd prin toate punctele nevralgice ale răz­bo­iului, și a găsit doar un morman de țărînă afînată, lîngă o casă de pe vîrful unui deal din Hotin. „Erau șapte oa­meni în mormîntul acela, printre care și Sandi al meu. Au fost trimiși în re­cu­noaștere și după casa ce­ea îi aștep­tau vreo cinci ruși cu mi­tra­lierele.”

Răscolim prin niște rafturi cu hîr­tii, unde găsim o poză cu Eliade. „Dar nu ți-am povestit despre Mir­cea” și, după ce-l dă mai aproape de ochi: „vai, dar ce urît s-a făcut…” Ea i-a scris prima, o scrisoare despre un articol de-al lui și așa a început o co­res­pondeță strînsă între ce doi. I-a scris și din India, iar după ce s-a întors a ținut o conferință și la Iași. „Dădea mî­na cu toată lumea după conferință și cu mine, iar cînd a auzit cum mă chea­mă a strigat: «Rodica, tu ești? De cînd te caut, te-am văzut în rîndul doi», dar eu i-am răspuns, «nu, domnule, stă­team la balcon»”. Au hotărît să se în­tîlnească a doua zi la șase, la o cafenea și cînd a ajuns acolo „roiau vreo zece domnișoare în jurul lui”. A făcut stîn­ga-mprejur și așa s-a terminat. „Apoi am început să-i văd și gre­șelile și nu mi-a mai plăcut de el de­loc.”

Fericirea a găsit-o însă pe ea, mai tîrziu, prin cel căruia îi spunea „omul lui Dumnezeu”, Ștefan Procopiu. Cînd vorbește despre el, vocea i se în­moaie a gingășie, devenind ca de cati­fea. Povestea întîlnirii lor a spus-o, probabil, de alte sute de ori, dar nu o­bo­sește niciodată. Erau la Chișinău, la începutul anilor ’40, unde făceau parte din aceeași comisie de evaluare la Ba­ca­laureat, iar Ștefan Procopiu primise un ultimatum de la Mini­ste­rul În­vă­țămîntului, „îl dădeau afară dacă nu ajungea în opt ore la Chișinău, iar el tot nu voia, că n-avea timp de pierdut.” A venit, într-un final și cînd a văzut-o în cancelarie a exclamat: „Ah, tot tine­ret!” Nu avea o mare considerație pen­tru femei, mai ales cînd era vorba de fizică. „Le disprețuia, în general. Într-un an au venit cinci fete la catedră, iar el a făcut ochii roată și le-a spus: «avem domnișoare, dar fi­zica le datorează foarte mult, pentru că dacă madam Galileo Galilei nu se îmbolnăvea și nu-l punea pe bărbat-su să-i facă broas­că prăjită la un fel de aparat, nu mai apărea energia galva­nică!»”.

„Eu am dus o viață așa de corectă…”

Dar ea l-a apucat cu alt fel de mă­nuși. „Eu l-am luat cu mintea mea”. Cînd se plimbau într-o seară pe stră­zile late ale Chișinăului, Ștefan Pro­copiu făcea umbre pe pereți cu o lan­ternă, spunînd că imaginile seamănă cu cele de pe picturile lui Durer. Iar ea i-a replicat: „tovarășe, cred că se po­tri­vește mai curînd cu Bocklin, nu cu Durer.” El a privit-o și a tăcut.

„Era splendid, înalt, frumos și cu­ceritor, știa cum să se poarte cu fe­me­ile, dar pe mine m-a cucerit cu litera­tura și cu pictura”, mărturisește doamna Procopiu. Era cu 20 de ani mai ma­re ca ea și avea o faimă care speria sau, dimpotrivă, atrăgea toate femeile. Dar pentru ea a contat mai mult că avea cărți cîte n-a mai văzut niciodată și citea aproape la fel de mult ca ea, fiind pasionat de toți scriitorii lumii. S-au căsătorit curînd, cu o verighetă mai groasă, cumpărată de la un evreu de pe Păcurari, pe care au topit-o și au împărțit-o în două. Nu au avut ni­cio­dată copii, dar „am avut o viață de familie foarte frumoasă”, povestește. Amîndoi îndrăgostiți de natură, le plă­cea să se suprindă reciproc: ea a cum­părat odată, pe ascuns, o bucată de gră­­dină de la niște vecini, iar altădată el i-a adus 100 de puieți de trandafir din străinătate. În zilele libere, luau mașina și se plimbau prin toată țara, apoi se opreau la poalele unui munte, într-o poieniță, și admirau priveliștea, în liniște, ore în șir. S-au înțeles foarte bine, de multe ori, chiar fără cuvinte rostite.

„Eu am dus o viață așa de co­rec­tă…” Niciodată nu a pășit în afara principiilor sale și asta a făcut-o feri­cită. Și norocoasă. „Nici unul dintre co­piii din familia mea nu a avut casă, toți locuiam cu chirie. Bine, a avut Brîndușa mai tîrziu, din banii pe care i-am cîștigat eu la loterie.” Nu-i venea să creadă. „Ție nu-ți ajunge cît îți adu­ce Ștefan? Ban la ban trage”, i-a spus sora ei. Atunci i-a cumpărat ei o casă de cele 50 de mii de lei cîștigate. Ba­nii n-au contat niciodată.” Nici Mos­k­wich-ul primit de la Partid n-a contat foarte mult. „Ștefan nici nu știa că e al nostru, nici nu-l interesa”. În schimb, Partidul se interesa de el. A primit mai multe amenințări că i se va retrage titlul de academician, pînă s-au ținut de cuvînt. „Dar el făcea pe spiritualul cu lucruri sfinte, mai spu­nea pe la ședințe că atunci cînd s-a apucat Lenin de fizică au apărut și primele greșeli și oamenii rîdeau. Dar cele trei infarcturi de acolo i se trag.” La al pa­trulea n-a mai rezistat, a murit în bra­țele ei, în ziua în care se săr­bătorea Par­tidul și toți funcționarii aveau li­ber, inclusiv medicii.

Brîndușă de laborator

De atunci a rămas doar cu grădina și cu casa de pe Copou în care o gă­sesc azi. „Ai văzut cum mi-au înflorit brîndușele?”, mă întreabă de cum in­tru în casă. N-am văzut. Dar o văd pe ea, la cei 100 de ani care o apasă, așe­za­tă pe pat, cu un ziar de ieri mototolit și vreo patru lupe pe lîngă ea. Chiar dacă n-ai ști unde intri, în casă miroase, cumva, a laborator de fizică. Odăile sînt mici și înalte, iar ușile scîr­țîie și ele, a bătrînețe. „Eu nu mai știu cum e acum, nu mai am legătură cu realitatea, dar am auzit că pe la școli se dau și note de zero, de unu. Aș fi și eu în categoria asta.”

E supărată că nu mai vede și nu mai știe de literatura contem­porană. A auzit de Căr­tă­rescu și ar vrea să-l citească, dar nu mai poate și nici nare cine-i citi. În schimb, se uită la televizor și îi place cel mai mult Andrei Pleșu, „om bun”. Iar pe pere­te, sub o lam­pă, are li­pite pozele rupte de prin ziare ale jurna­liștilor care îi plac: Pleșu, Cris­tian Tu­dor Popescu și Io­sif Sava. „Dar astea-s fleacuri. Nu sînt importante, momentul suprem ar fi pentru mine moartea imediată. Iar memoria… me­moria mi se șterge. Și nu-mi pare rău de amintiri, ci de crea­țiile li­te­rare pe care le-am știut și care mi se șterg din minte.”

Anastasia CONDRUC