Straja din sînul Sucevei poartă cojoc, ie și catrință bucovineană

„Cuir naturele” (n.r. piele naturală) este expresia pe care insistă francezii care îl sună pe meșterul Constantin Juravle ca să le croiască un cojocel asemeni celui pe care l-a prezentat la Ambasada Franței la București. Cămășuță străjenească cer părinții care trimit copiilor din străinătate păpușile îmbrăcate de preoteasa Liviei Irinciuc și bundițe albe, ca cele pe care le făceau bunicii în casă, mușterii care trec ușa lui moș Aurel. Precum și alți bătrîni, cei trei săteni slujesc portului popular, purtîndu-l la biserică, la șezătoare și în orice zi de sărbătoare. Costumul bucovinean este un fel de Biblie albă lăsată în grija românilor, dar care acum a dispărut din lada de zestre.

Satul Straja se găsește dincolo de Rădăuți, aproape de hotarul ucrainean, pe lîngă pădurile care duc la Mănăstirea Putna și la Schitul lui Daniil Sihastru. Ca în fotografiile de odinioară, odăile bu­covinene încă sînt acoperite cu șindrilă și împrejmuite cu cerdac din lemn pămîntiu, culoare care se așază plăcut pe lîngă pereții pas­telați. Pe alocuri, printre casele bă­trîne, și-au făcut loc zidiri înalte, din beton rece care încalcă tradiția locului în care albul și culorile cal­de întruchipează imaginea gos­po­darului străjean, preocupat de fru­musețea portului popular, ca un cre­dincios de pravila sa. Casele metropolitane sînt ale „copiilor care pleacă în Italia după bănuți”, iar în curțile lor grădinițele cu flori nu sînt încă aranjate așa cum vezi la vecinii lor mai în vîrstă. În li­vezi, vacile pasc liniștite pe miriștea în­că verde, iar din cînd în cînd văz­du­hul răsună sub clopoții de la gî­tul cornutelor. Numai susurul rîului din vale le ține companie, murmu­rînd în fuioare line și reci.

I. „COJOCARUL” SATULUI

În Straja, oamenii se recunosc după poreclă. Degeaba întreb eu de Constantin Juravle, că oame­nii ridică nedumeriți din umeri. În sat sînt multe familii cu acest nu­me, iar meșteri care fac cojoace, la fel. Însă numai unul a fost ales de designerul francez Philippe Guilet să croiască piese pentru podium din piei originale care să se așeze plăcut pe silueta modelelor sale. „Cojocarul” sau „Zgriț” stă pe deal, mai sus de cimitir, iar de cele mai multe ori îl găsești în atelier bi­chi­rind la vreo comandă din lo­ca­litate sau din străinătate. Joi avea doi muș­terii. Domnului Cons­tan­tin nu îi sînt străine vizitele din depăr­tări, iar cînd mă vede cercetînd la poar­tă mă poftește în casă, la căl­du­ră. Înă­un­tru, soția sa, Marta Juravle, as­culta slujbele de la amiază de pe Radio Trinitas și se sfătuia cu ma­ma ei, o bătrînă fi­ra­vă și simpa­ti­că foc.

Cînd ajunge și cojocarul în casă își scoate căciula de pe cap politicos și se așază la masă. Cons­tan­tin lucrează pieile de mic. Ve­nea de la școală și se oprea în atelierul tatălui ca să fure cîte pu­țin din meșteșug. Mai înainte și ta­tăl său învățase la fel de la bunicul său. Numai că povestea se oprește la el, pentru că nici unul dintre cei cinci copii ai săi nu se ascunde în anexa cu materialele tatălui. Ei au terminat cu toții facultatea, „iar acum sînt oameni la casele lor”. Și nici alți tineri din sat nu au răb­darea lui nenea Constantin. Odată a adus directoarea de la școală cîțiva elevi să le arate meșterul cîte ceva din arta lucratului cojoacelor străjenești, însă cînd au văzut bă­ieții cum stă treaba, imediat au și plecat. Altădată a vrut să ajute un băiat din sat care în urma unui accident nu mai putea merge la serviciu și l-a chemat pe la el. A venit un timp, însă după cîteva zile a renunțat și el. „Nu le-a plăcut pen­tru că ăsta-i lucru migălos. Nu poți să vorbești la telefon și să faci și treabă. Aici trebuie să stai și cu gîndul și cu ochii pe cusătură, căci dacă ai sărit un model, s-a dus lu­crarea”, îmi spune hotărît domnul Constantin, netezind căciula pe care tocmai o dăduse de pe cap. Ziceai că o măsura ca pentru o co­mandă nouă.

De pe pat, doamna Marta își completează soțul și mă lămurește astfel cum de vin atîția clienți la ei, deși satul este plin de bărbați care tăbăcesc și croiesc pielea de oi. Omul ei este cunoscut peste tot mai ales pentru lucrătura foarte fină pe care o practică, lucrătură ca­re impune un aspect elegant stra­ielor bucovinene, rămase moș­te­ni­re de la străbunii lor. De aceea a pus ochii pe el și fran­ce­zul. „I-a văzut lucrările și așa de fericit a fost că a gă­sit omul potrivit pentru ideile sa­le, încît ne pupa într-una”, își amin­tește femeia în timp ce so­țul ei aduce din odaia alăturată co­jo­celul care s-a remarcat prin simplitate la Ambasada Franței de la București anul trecut, cînd arta lui nenea Constantin a fost apreciată de însăși Principesa Moștenitoare a tronului României, Margareta sau de prim-ministrul de la acea vreme, Călin Popescu Tăriceanu. Haina pe care meșterul o întinde pe pat este atît de albă încît te temi să o atingi. Pe margini vine cam de două degete blăniță neagră tunsă scurt, iar apoi în sus florile cusute, modele fine cu care mîinile cojocarului se îndeletnicesc de peste 30 de ani. „Numai ochii mă lasă de la o bucată de vreme”, mărturi­seș­te bărbatul, așezîndu-și ochelarii pe ma­să.

Căpițele de pe podium

Cît se ridică meșterul, ca să-mi arate boanda pe care a comandat-o o copiliță din Suceava care cîntă muzică populară pe la spectacole, doamna Marta scoate pe masă pîrjoale, aduce pîine și caută ardeii în oțet. Ea nu coase. Este alături de soț doar „sufletește”, după cum spune, pentru că boala efortul nu-l acceptă. Așa de mîndră a fost cînd a urcat pe podium alături de soțul său, încît „credeam că-i în slavă”. Ba mai întîi i se părea că e acasă în livadă, pentru că în sală, alături de scena de defilare erau ridicate că­pi­țe cu fîn. Însă cînd a văzut și arbuștii de liliac, s-a trezit din visa­re. Nu era acasă, la Straja, ci arăta invitaților de la ambasadă cele 11 costume tradiționale pregătite special de către soțul său pentru de­si­gnerul Philippe Guilet. Francezul l-a ales pe străjean dintr-o mulțime de meșteri care au venit la tîrgul din Gura Humorului să se fă­leas­că cu cele mai frumoase obiecte tradiționale făcute cu mîinile lor. În piațeta improvizată „coseam și la -7 grade Celsius”, spune „Co­jo­ca­rul”, scotocind după niște poze de la lansarea care i-a adus faimă internațională. „Ia, uitați-vă, mi-au dat la braț și o domnișoară”, ex­cla­mă meșterul în timp ce-mi pune în față o fotografie, în care el, Cons­tan­tin Juravle din Straja, îmbră­cat tot în portul alb, tradițional bu­covinenilor, merge falnic pe podium în lumina reflectoarelor însoțind un manechin căruia tot el i-a croit și cusut ținuta, respectînd mode­le­le populare românești. Deodată, cît mă uit la fotografia de la premieră, meșterul se îndreaptă spre vitrină și aduce de acolo alta, mult mai veche, pe care o suprapune cu cea nouă. Domnul Constantin și tatăl său seamănă ca două picături de apă, iar în cele două poze amîndoi poartă costumul străjenesc. Tatăl, la sărbătorile din sat, iar fiul în ca­pi­tală.

Și acum păstrează meșterul ti­pa­rele pe care le-a respectat pentru cele 11 haine. Ca pe-o ediție de lux întocmită o singură dată în via­ță, domnul Constantin le ține aran­jate drept precum într-un do­sar, iar cînd este vorba despre re­u­și­tele sa­le, nu se laudă cu vorbe ci le scoa­te și le arată și altora cum a lucrat el cu designerul străin. Sînt coli mari imprimate cu măsurile ma­ne­chi­nului care urma să poarte haina, și pe care se vede cum trebuia să arate produsul final, cum se aranja pe sutien sau cum se plia pe coapse. La fusta fetei din des­chidere a avut cel mai mult de lu­cru cojocarul, pentru că francezul urma să scoată în evidență o anumită latură feminină, iar pentru asta, croiul trebuia să fie desăvîrșit. La fel cum și pentru cojoacele sau vestele care merg în Franța, Ger­mania sau America. Oamenii îl gă­sesc pe domnul Constantin pe Internet și apoi îl sună să-i dea măsurile, iar el într-un anumit timp le trimite comanda. Așa, de exemplu, o să se întîmple cu bon­dița împopoțonată cu mărgele și flori albastre care stă atîrnată pe umeraș în atelier. Alături sînt aranjate altele, toate însemnate cu pi­xul pe margini cu numele locului îndepărtat în care trebuie să ajun­gă.

Pe lîngă lucrările din atelier, nenea Constantin mai are o co­man­dă deosebită pe care se angajează să o facă, însă încă nu știe în cît timp. Este un cojocel bărbătesc aparte, cu multe motive populare cusute, pe care meșterul trebuie să-l execute după un tipar din care zîmbește aproape aspru un tînăr misterios și chipeș. Tot designerul francez Philipe Guilet a des­co­pe­rit și acest model, iar de cînd l-a văzut l-a îndrăgit atît de mult încît vrea să-l scuture de praf și să-l pro­moveze. Cînd domnul Cons­tan­tin vede că băiețandrul din po­ză nu-mi spune nimic, îmi șoptește mîndru „este Avram Iancu, în ti­ne­re­țile sale, așa cum nu este știut de la școală”.

II. CROITOREASA PĂPUȘILOR

În Straja, de Sfîntul Dumitru se face pomenirea morților, un fel de hram pentru cei adormiți. De aceea gospodinele mai tinere sau mai bătrîne grijeau mormintele din cimitir, săpîndu-le, pigulind florile sau vopsind grilajele. Se pregăteau pentru ziua ce urma, cînd vor adu­ce la capetele celor dragi plăcinte proaspete, colaci rumeniți și lumî­nări aprinse pe care le vor împărți apoi celor nevoiași. Cu tanti Ana am venit în microbuz de la Ră­dă­uți. Tocmai alesese de la florărie o crizantemă roșie, bogată, pe care după e am coborît în sat a așezat-o pe mijlocul mormîntului Petro­ne­lei, fiica ei care la 19 ani s-a pră­pădit de lupus. „Cînd văd fete ti­ne­re se rupe și cealaltă bucată din mine care a mai rămas după ce ea a mu­rit”, gîngurea printre lacrimi fe­me­ia, conducîndu-mă pe calea ce ducea spre casele gospodarilor din sat care și-au făcut din păs­tra­rea tradițiilor un țel de neclintit.

Biblia din cel de-Al Doilea Război Mondial

De exemplu, doamna Livia Irinciuc, soția părintelui Mihai, aduce în atenția oamenilor ia și catrința, îmbrăcînd popular păpuși cumpărate din magazin. În came­ra sa de lucru o puzderie de copile în miniatură torc firul de lînă, îl scar­mănă, ca mai apoi să țese la război. Pe o altă machetă, cîteva Barbie cu sprîncenele făcute stă­teau la șe­zătoare, numai cîntecelor specifice simțindu-li-se lipsa. Croi­toreasa pă­pu­șilor adoră portul popu­lar din tim­pul școlii, atunci cînd elevii ve­neau la ore foarte rar „îm­bră­cați nem­țește”, adică fără bun­di­ță, opinci sau catrință. Mai tîrziu, doam­na Livia a participat la tîr­guri populare cu prichindeii cărora le-a fost educatoare și în timp s-a orien­tat către îmbu­nă­tă­ți­rea tiparelor de cămăși și fuste pen­tru păpuși. Îi fu­sese model ia pe care bunica sa o păstrase cu sfințenie, ca pe o Biblie, în timpul deportării din cel de-Al Doilea Război Mondial, în loc să-și fi luat cu ea alte lucruri folositoare. „Măicuța a fugit de acasă cu ia de la nuntă în traistă și a avut grijă de ea toată perioadă aia, pentru că era purtată atunci cînd a făcut ju­ră­mîn­tul sfînt”, po­ves­tește doamna Livia așezînd pe masă copilițele cu ochi albaștri ca un cer primă­vă­ra­tic.

Părintele Mihai, bucuros că so­ția sa se dedică portului popular, scoate din geanta cu materiale, pungi întregi cu ii mari cît degetul, bundițe cît o broșă, sau catrințe lungi cît o linguriță și le întinde pe masă. Ca să înțeleg cît de meticulos este lucrul pentru o cămășuță, preoteasa insistă asupra motivelor cusute. Sînt atît de migăloase încît uneori, la florile mărunțele, o ajută fiica sa, învățătoare, care a căpătat de la mama sa și îndemînarea pentru dăscălit dar și pentru portul sfînt străjenesc. Chiar și nepo­țe­le­le îi cer uneori bunicii să îmbrace puzderia de păpuși, însă cum sînt încă la vîrsta la care jucăriile sînt cele mai bune prietene ale fetelor, doamna le dă voie să se joace doar cu hainuțele pe care le scoate de pe copilele din plastic. Și așa sînt mulțumite și nepoțelele, dar și pă­pu­șile care primesc un veșmînt nou, pe care străjenii îl poartă la biserică la fiecare sărbătoare. „Nu­mai la slujbă mai poartă sătenii hai­na strămoșească. Este o frumu­se­țe să vezi toată biserica în ii, ca­trințe și bundițe ca odinioară”, adi­că îmbrăcată după datina româneas­că, fără metehne împrumutate din mo­da altor țări. Într-acolo, peste gra­nițe merg, de obicei, păpușile doam­nei Livia. Nu le mai știe nu­mărul celor care au plecat cu avi­onul peste ocean sau în Europa, mînați de dorul părinților de acasă care le-au trimis în dar copiiilor cîte un simbol al locurilor de unde au plecat. Chiar de curînd o pe­reche de tineri însurăței străjeni au plecat în lume, să se odihnească pe noptiera unor fii care muncesc de­parte de bătrînii lor. Însă doamna Livia recunoaște că pe cele mai multe bucovinence în miniatură le face cadou celor de care este lega­tă sufletește. „Mîine, de exemplu, o să-i duc o păpușă duhov­ni­cu­lui meu pentru că poartă numele sfîn­tului Dumitru pe care urmează să-l prăznuim”, mărturisește dulceag preoteasa, zîmbind ușor.

Flăcăii fără nume

Larisa, Cristina și Ana sînt co­­pilele adoptate ale preotesei că­rora le-a pus în mînă fuiorul și fur­ca. Le-a cioplit și le-a curățat crengi scurte, pe care apoi le-a lustruit și învîrtit un ghemotoc de lînă bru­mărie. Flăcăilor, doamna încă nu le-a dat nume și nici vreun obiect de care să se îngrijească, însă i-a ales din magazin pe cei mai mîn­dri, care se ridică falnic dintre gră­ma­da de domnișoare, aruncîndu-le ocheade celor mai simple. Dintre toate mîndrele, pre­oteasa mărun­ți­că are o slăbiciune pentru Stre­jăn­cu­ța, o domniță pe care, chiar dacă o trimite adesea peste hotare, gătește alta, pe care o păstrează în atelier ca pe o fata de suflet cu care se mîndrește oricînd. „Sînt niște bijuterii originale, niște minunății autentice, nu kitsch-uri de care găsiți în așa-zisele magazine de artizanat”, se aude de pe hol vocea părintelui, care urmă­reș­te bucuros conversația noastră asu­pra mogîldețelor în catrință. Și, într-adevăr, „băbuțele elegante” atrag privirile, mai mult decît dom­nișoarele sofisticate de di­na­in­te să poarte straiul tradițional. Au ceva în plus pentru că doamna Livia petrece împopoțonîndu-le uneori și mai mult de zece ore pe zi, de la amiază pînă tîrziu în noapte cînd acul nu mai nimerește să încheie cămășuța strîmtă ci tre­ce pe lîngă oprindu-se în degetele fi­rave.

III. MOȘ CRĂCIUNUL ȘCOLILOR

În Straja, ziua dinaintea Sfîn­tu­lui Dumitru miroase a aluat stropit cu mirodenii la gura cupto­rului și a sarmale ținute în oale de lut ars. La amiază, gospodinele au terminat de gătit și scutură covoare sau mătură curtea. În grădină, băr­bații greblează ultimele frunze căzute și ridică căpițe din coceni. Alții toarnă temelii în curțile în ca­re altădată se împiedicau de pra­gul de la poartă, în timp ce din ca­sa bătrînească ies pisici mofturoa­se. O astfel de casă aplecată ca sub o cuș­­mă grea are și moș Aurel Co­ma­ri­ța, un bătrîn singuratic rămas doar cu o mîță dolofană de cîțiva ani. „Moșicul”, așa cum își spune bă­trî­nul, este bucuros cînd cineva îi calcă în curte și prima dată îl duce în atelier, unde lucrează de cînd se știe, dar mai ales de cînd a ieșit la pensie din serviciul de pă­durar.

Cînd intrăm în cămăruța separată de restul casei, căldura ne lo­vește obrajii îmbujurați și ne pof­teș­te la taclale. „Eram acasă, copil, iar cînd reveneam de la școală, pu­neam traista în cui, nu intram în casă și mă opream direct în atelierul tatălui”, ține bătrînul să rostească chiar de la începutul po­veș­tii. Apoi înșiră pe masă bundițele la care lucrează și pieile din care vor ieși alte veste albicioase sau căciuli înalte. Spre deosebire de pieile de oaie ale domnului Ju­rav­le, curățate și pregătite în fabri­că, cele ale bătrînului Comarița sînt gătite de el, de la îmbăl­să­ma­tul în lapte cu făină de grîu, la lim­pezitul în trei-patru ape, înainte de-a fi gata de croit. De aia are moșul agățate pe gard, sau pe cî­te­va proptele, zeci de piei jupuite. El însuși poartă bundiță albă și nu doar cînd merge la biserică ci ori­cînd iese în comună, spre mîn­dria celorlalți săteni. „Să știi ma­ta­le că eu mă port așa cum se îmbrăcau bătrîneii noștri acum cîteva sute de ani. Uite aici, în vitrină, toți sînt în alb, curați și primeniți ca spuma laptelui”, îmi spune moșul în timp ce scoate din bibliotecă o foto­gra­fie îngălbenită.

Cînd capătă mai mult curaj la vorbă, bătrînul mă cheamă să văd o odaie din capătul anexei. „Asta-i camera părintelui meu, drăguță domnișoară”, și apăsă pe o ușă care dă într-o cămăruță luminată ușor de o candelă ce stă de pază în fața unei fotografii. Din ce se înțelege, pare că un preot tînăr doarme. „Uite-l pe părințelul meu săracul, că de cînd s-a călugărit nu a mai fost băiatul meu, ci al Celui de Sus. Nici tată nu mi-a mai spus după, ci moșicule încoace, moși­cu­le încolo, iar acum șapte ani, la miezul nopții, de trudă, a adormit și a intrat cu mașina într-un TIR în timp ce se întoarcea la schitul în care a fost stareț”, grăiește împăcat moșul, mîngîind fotografia și fă­cîn­du-și cruce.

Băutură amară pentru bătrînețe

De cînd i s-a prăpădit băiatul, Ștefan cum îl chema acasă, nimic nu a mai schimbat în odaia în care îi plăcea să se odihnească. A adus doar de la Schitul Daniil Sihastru un rînd de straie preoțești și le-a așezat pe umeraș lîngă iconița pe care „părintele” lui i-a adus-o special de la Kiev, cea în care Sfîntul Serafim de Sarov cere mila Mai­cii Domnului în pustietate. Așa-i de blajin și blînd moș Aurel că seamănă leit cu chipul zugrăvit pe lemn, iar cînd lăcrimează de du­re­re își adună mîinile în pumn și le fră­mîntă a necaz. „Paharul ăsta pe care l-am băut eu nu-l doresc ni­mă­nui, nici măcar celui mai mare duș­man al meu. După ce că s-a pier­dut părințelul, s-a dus și moșica mea la cîțiva ani de du­re­re”, șop­teș­te bătrînelul închinzînd ochii. În cîteva clipe avea să-l po­di­deas­că un plîns înfundat de care s-a dezlipit numai atunci cînd la ușă a mieunat pisoiul căruia i-a dat voie în casă cu dragă inimă. La fel de bucuros m-a poftit să gust din bucatele pe care le are în că­mară. Și pot spune că unt de casă mai proaspăt ca al lui moș Aurel nu am întins pe pîine pînă săp­tă­mî­na trecută, cînd l-am întîlnit. Și nici dulceață de afine așa bine legată nu am găsit la tarabele gospodine­lor care expun în fața mănăstirii Golia din Iași. Doar la bunica par­că am mîncat odată lapte prins așa cum îl face moș Aurel. Numai pe el, de cîțiva ani, școlile din îm­pre­jurul satului îl aduc la ore să-l joace pe Moș Crăciun. Și nici nu-i este greu bătrînului desprins parcă din po­ves­te. Pletele albe și barba lun­gă ca­re-i atîrnă pînă pe piept aduc amin­te de moșul cu cadouri de pe felicitările de la poștă. Iar ochii al­baștri zu­grăvesc un portret de Moș Cră­ciun nordic, coborît direct din Laponia în Straja.

***

La plecare, moș Aurel se aplea­că și-mi pupă mînă. „Nu vă sfiiți domnișoară, eu le arăt tuturor tinerilor cît de mult îi respect și-i iubesc pentru că au intrat în ograda mea și mă gîndesc că poate așa o să mă țină minte întotdeauna. Nu vor uita de pe o zi pe alta că s-au întîlnit cîndva cu un moș de 80 de ani, așa singuratic ca mine”.

Spre seară străjenii intră în ca­se, la fel de voioși cum au dereticat prin curte ziua întreagă. Doar mioarele au rămas în grădină și pasc dăngănind din clopotul de sub gît. Coșurile din care iese fum s-au înmulțit față de cele de la amiază, iar elevii care ies de la școală alear­gă ștrengărește pînă la magazinul din colț, după bomboa­ne. Tot puși pe șotii cum erau odinioa­ră părinții lor, însă „îmbrăcați nem­țește”.

Iulia CIUHU