Francezul care s-a îndrăgostit de Frumușica

Cyril Mouquet se întoarce acasă, la Bordeaux, după cele zece zile de ședere în România. Este originar din Normandia, o regiune istorică în nordul Franței, de unde s-a mutat cu 14 ani în urmă. Profesor de istorie și geografie, în vîrstă de 43 de ani, Cyril spune că deși vine pentru a cincea oară în România, este îndrăgostit de ea la fel ca prima dată. Sosit aici la 18 ani pentru că a fost impresionat de soarta satelor care riscau să fie distruse și strămutate de regimul comunist, Cyril a găsit o altă lume. Una care vibra diferit de ceea ce simțise pînă atunci.Profesorul francez, tînărul de atunci, și consătenii săi au strîns mai multe ajutoare pentru comuna Boscoteni, din județul Botoșani, și cînd au decis să le aducă în România nu a stat de două ori să se gîndească dacă trece sau nu dincolo, în Estul Europei, unde universul era organizat după alte reguli și principii.

Bărbatul de statură medie, cu bar­bă deasă și ochelari cu ramă sub­țire, îți dă impresia unui om sever și calculat, dar de cum întinde mîna spunînd, „bună ziua, încîntat de cu­noștință”, îți dai seama de poziti­vis­mul ce-l poartă și entuziasmul de a sta de vorbă cu românii. Pentru el, România reprezintă o țară a sufletului său, unde prinde aripi cînd îi calcă pămîntul, de parcă se reîntoarce la originile din altă viață. „E ca și cum m-ați întreba de ce sînt a­tras de femeia pe care o iubesc, exis­tă mereu o doză de mister care mă atrage continuu”, spune calm fran­cezul.
„Eu asociez România cu mo­mentul din viața mea cînd am trăit senzația că poți fi util pentru alte persoane, nu doar pentru tine, ci și pentru cei din jurul tău, iar această idee a devenit ulterior, pentru mi­ne, o formă de a face politică”, pentru că, din noiembrie 2013, Cyril a ade­rat la un nou partid apărut în pe­i­sajul francez, „Nouvelle Donne”, și încă de la crearea acestuia a candidat pentru parlamentul european.

Bărbatul în cămașă de in și blugi eleganți de culoare închisă spune că pentru cei care studiază istoria este foarte important să te simți u­til. El s-a simțit așa la prima vi­zită în România, după ce abia luase ba­calaureatul.
„Descopeream Româ­nia trăind senzația că mă întorc în timp. În ’90, cînd am trecut frontie­ra, nu erau telefoane mobile, ul­ti­mul semn pe care l-am dat familiei a fost la Cluj, dar pentru opt zile pentru că am fost rupți de lume, cît am stat la țară. Am văzut locomotive cu vapori funcționînd, căruțe trase de cai, trăsuri, case de lut, fîntînile ca unica sursă de apă. Era ceva cu totul pasional. Am făcut multe po­ze, filmări, care azi au devenit iz­voa­re istorice”, povestește cu mîndrie francezul ținînd brațele cu­minți pe masa mică din cafeneaua Uni­ver­sității „Alexandru Ioan Cuza”.

Un sat românesc înfiat

Povestea lui legată de țara noas­tră începe de cînd avea 17 ani. A­tunci, ca mulți alți adolescenți își fă­cea o viziune politică, fiind pasio­nat de istorie, iar cel mai mult îl ne­mul­țumea faptul că generațiile anterioa­re nu au reacționat contra insta­lă­rii fascismului sau extremismului to­ta­litar. Tot atunci afla că exista în România o politică de acest gen, iar cel mai mult i-a atras atenția siste­ma­tizarea satelor prin care regi­mul lui Ceaușescu care dorea să facă să dispară cătunele tradiționale și cul­tura lor. „Eram foarte șocat și nu pu­team să rămîn doar cu acest sentiment, criticînd atitudinea genera­ții­lor precedente, să rămîn tot așa, ne­făcînd nimic”, menționează Cyril. A aflat că exista la acea vreme „O­peration Villages Roumains” (OVR), o asociație belgiană care își propu­sese realizarea unei presiuni di­plo­matice a statelor occidentale (din Belgia, Franța, Italia), astfel încît satele din România care urmau să fie sistematizate de către regimul co­munist să nu fie distruse, ci luate sub patronat, o formă de a înfia un sat.

Francezul care s-a îndrăgostit de Frumușica

Fiind elev în clasa a XII-a, Cyril a trimis o scrisoare la primăria Sasse­tot le Mauconduit, din Norman­dia, la 1 aprilie 1989, pentru a cere ca ad­ministrația locală a satului în care locuia să adere la Asociația „Ope­ra­tion Villages Roumains”. Primă­ria Sassetot le Mauconduit a accep­tat propunerea, astfel încît i-a fost atribuit un sat din România: satul Boscoteni, comuna Frumușica, ju­de­țul Botoșani. „Nu eram nici fe­ri­cit, nici mîndru, nici trist, la primi­rea răspunsului din partea OVP. Rămînea de văzut ce trebuie să fa­cem, dar pentru că eram tînăr, singur nu puteam face nimic, mai ales că primăria noastră mi-a spus: gata noi am făcut asta, mai mult nu ne pu­tem ocupa”, își amintește profeso­rul, sorbind din ceaiul de fructe. Administrația locală s-a mulțumit timp de cîteva luni bune cu simplul statut de membru și nu a luat altă inițiativă, rezumîndu-se la sim­ple schimburi birocratice. Așa a fost pînă în decembrie 1989, cînd odată cu izbucnirea Revoluției române, a apărut și valul de susținere spon­ta­nă din partea francezilor. „A­tunci am cunoscut în satul meu oameni mult mai motivați decît mine să aju­te, ne-am amintit că noi avem po­sibilitatea, avînd sub patronatul primăriei noastre, satul Bosco­teni”, relatează cu entuziasm francezul care devenise un participant activ în această acțiune de voluntariat.

Multe familii din satul său au contribuit la o colectare de bunuri cu scopul de a fi trimise pentru aju­torarea oamenilor din Bosco­teni. În august 1990 s-a organizat o călă­to­rie în România pentru a fi transmi­se cele cîteva tone de produse strînse de francezi. „Asta pare simplu, dar în realitate era mult mai complicat. Nu aveam nici un contact în Ro­mâ­nia, am trimis o scrisoare să a­nunțăm despre vizita noastră pre­otul, directorul școlii, ambele la adre­se nesigure, pentru că satul nu avea primar fiind parte a comunei Fru­mu­șica. Dar după cîteva săptă­mîni am primit răspunsul și spre uimi­rea noastră, ne-a scris popa, care așa a și semnat: popa”. Părinții lui Cyril nu au fost prea veseli auzind că fiul lor va veni într-un sat pierdut din nordul României. „Mama a închis ochii, tata însă era foarte îngrijorat și era convins să nu-mi dea voie cu toate că aveam 18 ani, eram major. El însă spunea că e foarte periculos, noi neștiind multe despre aces­te teritorii”.

Cei patru delegați francezi au fost întîmpinați generos de oa­meni emoționați, deschiși și bucuroși. Pre­otul și administratorul magazi­nului de stat din sat le-au fost gaz­de și astfel a început relația celor două comunități. Dar, după cum spune francezul, a fost foarte greu să le explice oamenilor cine sînt și că nu reprezintă Statul Francez, așa cum credeau sătenii. „Ne-a luat mult timp să le explicăm că sîntem niște oameni un pic mai bogați ca­re au decis să dea din salariul lor, să ia din timpul lor și să îi ajute, și că noi așteptăm o reacție și din partea lor, să fie uniți, să se organizeze, să ia anumite inițiative. Aici au apărut toate problemele pentru că în epo­ca aceea chiar trăiam în lumi di­fe­ri­te, psihologic vorbind, ei nu în­țe­legeau ce trebuie să facă”.

Multe familii din satul său au contribuit la o colectare de bunuri cu scopul de a fi trimise pentru aju­torarea oamenilor din Bosco­teni.

Dorința francezilor era aceea de a transforma direcția uma­ni­ta­ră într-una care viza schimburile culturale și școlare. Astfel, în 1996 au susținut financiar sosirea în Franța a unui autocar cu persoane din Bos­coteni și Frumușica. Tipul acesta de călătorii au fost gîndite să aibă loc la fiecare doi ani, așa că în 1998 au organizat un voiaj al france­zi­lor la Boscoteni. Ideea francezilor a fost să susțină financiar proiec­te­le românilor, dar nu toți cei din sa­tul românesc au înțeles asta. Cu tim­pul, între membrii asociației din co­muna Frumușica au apărut diver­gen­țe, colaborarea dintre cele do­uă primării destrămîndu-se.

România, o țară fericită și europeană

Cyril Mouquet spune că reîntoarcerea lui în România după a­proape 15 ani este o inițiativă per­sonală. „Am 43 de ani, o vîrstă la care am sesizat că viața e scurtă și că e timpul să revin aici, să-mi fac un bilanț, să revăd locurile care m-au cucerit. Am un interes aparte fa­ță de această țară, față de cultura ei. În 1990 din motive personale, studiile mele erau dificile, aveam moralul la pămînt și-atunci prima mea vacanță în Romania mi-a dat forțe noi, mi-a readus gustul pen­tru viață”, mărturisește omul privind cu nostalgie spre fereastra de la stra­dă. Recunoaște că ceea ce l-a frapat în România este faptul că, deși țara se află în estul Europei, se simte spiritul latin, un melanj de culturi cu influențe diverse, cu multe lu­cruri de descoperit.

Francezul menționează că țara noastră nu trebuie să devină o țară cu anumite standarde europene, pentru că ea este deja europeană. „România nu poate deveni ceva ce este deja, nu există Europa de Vest ca un prototip. Noi avem felul nos­tru de a fi europeni, voi aveți felul vostru și cred că trebuie să se res­pec­te această diversitate, care cons­tituie forța Uniunii Europene”, con­chide profesorul.

Cyril spune că experiența sa în România nu a fost niciodată tristă, deși a întîlnit multă sărăcie și ne­voi. Francezul nu poate asocia Româ­nia cu tristețea, „dar cu fericirea, da”.